Roma în şapte zile, scurt ghid de emoţii şi păreri

Avionul aterizează ferm pe aeroportul Fiumicino, ancorează cu precizie de o extremitate a clădirii şi abia după mai multe zeci de minute de aşteptare ne lasă să ieşim. Nerăbdători, dar oarecum obişnuiţi cu un asemenea tratament, călătorii părăsesc iute bătrâna şi nearătoasa pasăre a companiei Flyone şi intră cu paşi rapizi în un tubul din metal care dă în sălile aeroportului. Ne luăm după ei, parcurgem mai întâi un drum prin nişte cilindre şi globuri turtite din sticlă şi metal. De o parte şi de alta, prin pereţii transparenţi, se văd construcţii similare din metal negru şi sticlă, fixate din toate părţile cu ţevi de culoare gri, semănând cu nişte păianjeni mari, aşezaţi simetric în jurul a ceva către care ne îndreptam în grabă cu toţii. Prin burta dihaniilor acestea lucioase, se deplasează fără şovăială oameni cu priviri absorbite, priveliştea amintindu-ne cumva scenele din filmele SF cu corăbii cosmice hoinărind în spaţiu. Afară însă atmosfera de ficţiune modernistă se risipeşte, căci muşuroiul gălăgios de oameni şi maşini în care ne pomenim cu tot valize este la fel în toate gările lumii. Avea să ne obişnuim în curând cu structura în palimpsest a lumii de aici, unde, prin geamul transportului urban, în chiar marginea şoselei impecabile, poţi vedea temple antice sau oameni care, în graba lor spre şcoală sau bancă, pot atinge vreo coloană din marmură din timpurile lui Traian vreo cărămidă de la Romulus.

La Roma am fost invitaţi de rudele noastre Petru şi Elena, un cuplu care locuieşte aici de mai mult de zece ani. La un moment dat, tânăra familie simţise acut dorul de casă. Pe banii pe care îi agonisise cu greu îşi luase apartament în Chişinău şi începuse chiar să-şi înjghebe o afacere în construcţii. În câteva luni însă înţeleseră ambii că trebuie să se reîntoarcă în Italia cât mai urgent, până nu se înglodaseră de tot în anormalitatea devenită normală aici. Cei zece ani i-au modelat într-atât, încât ei nu înţelegeau, spre exemplu, de ce lucrătorii plătiţi cu mii de lei pe lună îşi permiteau să se pună pe beţii, lipsind zile întregi la locul de muncă. Drumul spre apartamentul lor din Roma cu ambuteiaje şi gropi ne ţine senzorii în linişte, lucru binevenit căci aceştia aveau să ne fie puşi bine la încercare în zilele următoare.

Ani buni din viaţa mea de cadru didactic am citit şi am vorbit despre literatura Romei studenţilor de la facultatea de filologie. Nume reprezentând Roma şi trecutul ei glorios îmi suna contrapunctic în minte ca într-o binecunoscută suită simfonică:  Ennius, Catullus, Propertius şi Tibul, Apuleius, Seneca şi Suetonius. Invocaţii, elogii funebre, aforisme, inscripţii, drame, atelane, epopei, sonete şi romane, catilinare, diatribe şi filipice. Poetul Vergiliu înveşniceşte legătura dintre Războiul Troian şi Roma în monumentala sa epopee Eneida, iar Torquato Tasso reflectă cruciadele creştine în poemul Ierusalimul eliberat. Poetul Horaţiu ne lasă ode, epode, epistole şi satire în versuri de excepţie, iar Ovidiu înscrie miturile romane în Metamorfoze  fiind exilat pentru Ars Amatoria. Plaut şi Terenţiu perfecţionează compoziţional comedia, Iuvenal, Marţial şi Petronius desăvârşesc satira, epigrama şi parodia. Cicero reprezintă arta oratorică, iar istoricii Caesar, Tacit, Pliniu cel Tânăr şi Suetoniu înregistrează în ample naraţiuni învălmăşeala politică şi socială a Romei imperiale.Stăpâneam o Romă în imaginar cu toată bogăţia ei de mituri şi de informaţii istoriografice şi urma să-i descopăr latura fizică, geografică.

Avem la dispoziţie şapte zile pline şi trebuie să reuşim să vedem un oraş întreg cu numeroasele lui monumente şi curiozităţi. Chiar dacă suntem dotaţi cu hărţi şi ghiduri turistice, nu dispunem de un plan de vizitare anume, aşa că, în prima zi, sâmbătă, ne lăsăm duşi de Petru pe litoralul Mării Tireniene, undeva în regiunea Lazio, lângă un munte renumit prin faptul că reliefu-i profilează o faţă de om. Cât timp parcurgem cele aproape 100 km, încerc să-mi imaginez cum arătau colinele acestea încărcate cu legiuni de soldaţi pornite să cucerească lumea. Soldaţi romani nu zăresc nicăieri, descopăr în schimb multe livezi şi grădini cu pepeni şi zarzavat pe care muncesc alene indieni în costumele lor specifice şi având turbane pe cap. Chestia aceasta mă ia prin surprindere, căci imaginaţia mea admite ţărani români, ucraineni sau africani muncind pământurile Italiei, indienii făcând, parte, după mine, din cu totul altă lume.

Vârstată în fâşii cu nuanţe marin şi acvamarin cum numai în Grecia am văzut, Marea Tireniană îşi aruncă valurile pe nisipul auriu pe care se întind la soare familii de albi cu mulţi copii zbenguind şi arătând insistent cu degetul către magazinul mobil cu îngheţată şi băuturi răcoritoare. Ceva mai departe, încep falezele găzduind pe ele casele particulare de lux ale unor vedete italiene de cinema. În larg, stă agăţată de văzduh o insulă cu câteva bărci şi iahturi în preajmă.  Avem pe viu imagini ca din filmele despre viaţa mondenă cu deosebirea că perspectiva noastră porneşte dinspre plaja publică, unde au acces inclusiv vânzătorii ambulanţi. Lucru curios, specificul plajelor de peste tot îl fac anume aceşti vânzători care, de regulă, vin de departe pentru o muncă temporară, aducând cu ei lucruri confecţionate de familiile lor anul împrejur: cuverturi şi baticuri de toate culorile, brăţări din piele şi cercei din metal ieftin etc., pe care le anunţă cu glas tare în limba lor. O tânără femeie de culoare îmbrăcată africăneşte în văluri multicolore şi cu turban cară după ea un număr enorm de vase din sticlă mai mari şi mai mici, înfăşurate artizanal în păiușe împletite. Obosind la un moment dat, ea se lungeşte pe nisip, lângă-i marfa-i colorată, sub pălăria unei umbrele şi aţipeşte, alcătuind un tablou demn cel puţin de un aparat de fotografiat de calitate.

Alegem să ne începem itinerarul turistic în Vatican, întrucât e duminică şi urmează să-l vedem  pe papă care va ieşi în balcon, pentru a îndruma moral oamenii adunaţi în faţa catedralei. Ne apropiem de statul pontifilor cu maşina pe străzi pavate cu piatră, de-a lungul zidurilor oraşului istoric. Privit în viteză din această perspectivă, oraşul vechi de după zidurile de culoare roşu-cafeniu-ocru şi coroanele mari ale copacilor, care cresc parcă din aer undeva deasupra ruinelor, apare ca o himeră din acelea pe care le văd călătorii prin pustiu. Cel puţin, în ochii mei, imaginile reale şi închipuirile minţii se amestecă, modificând contururile şi îndepărtând posibilitatea unei panorame clare. Intrarea în enclavă este bine gândită încât totul să copleşească gradat, în progresie aritmetică. Podul Sant’ Angelo peste fluviul Tibru ne proiectează pe o stradă pietonală având de o parte şi alta case impozante. După câteva sute de metri, trecem prin-un punct de control vamal şi păşim în Piaţa Sfântului Petru, aceasta fiind şi intrarea în Statul Cetăţii Vaticanului.

Totul aici are proporţii giganteşti, te simţi imediat un liliput într-o ţară a uriașilor din imaginarul swiftian. Piaţa enormă este cuprinsă de o parte şi de alta de un fel de braţe alcătuite din a câte două rânduri de colonade dorice foarte înalte, ţinând un acoperiş masiv, pe a cărui margine este plasat un ansamblu de statui albe ale unor propovăduitori înmărmuriţi în poziţii de predicare. Piaţa este creaţia unuia dintre cei mai importanţi arhitecţi şi sculptori ai barocului italian Gian Lorenzo Bernini şi este concepută astfel încât oricine intră pe ea să se simtă îmbrăţişat şi condus cu grijă în sânul bazilicii. Trecem pe lângă obeliscul înalt cu cruce pe vârf din centrul pieţei, apoi intrăm sub privirile calme ale coloşilor albi în bazilică exact ca într-un univers virtual, al opulenţei incredibile. Realizăm oarecum starea în care ne aflăm după ce băiatul o verbalizează cu glas scăzut: „Nu ştiu ce mi se întâmplă, mă simt ciudat!”. Mă uit la el, are o expresie a feţei între fascinaţie şi frică. Lumea în care se pomenise îl apăsa prin masivitate şi grandoare, în naivitatea lui îi primi mesajul, îi simţi forţa de dincolo de aspectul estetic la care noi, cei maturi, ne prindem când facem turism. Avea să ne spună peste câteva zile că a văzut la Roma atâta marmură, încât îi va ajunge pentru tot restul vieţii.

O gamă mai largă de feluri de marmură nu am văzut nicăieri, culorile ei albă, roşie, neagră, verde, maro, albastră, gri şi grafit sunt frumos asociate pe pereţi, pe coloane şi arcade, pe podea şi tavan. Materialul arată sublim pe panourile policrome şi în faldurile sculpturilor, luciul lui nobil atenuează cumva tonele de aur înşirat cu generozitate pe ornamente. Bazilica Sfântul Petru sau Biserica papilor este cea mai mare biserică creştină din lume. Se zice că lucrările de construire a uriaşului edificiu au durat 120 de ani, timp în care au domnit aproximativ 20 de papi. Toţi au ţinut s-o îmbogăţească, să adune în ea patrimoniu. S-au îngrijit de fiecare element al ei, oriunde îţi întorci capul vezi materiale nobile perfect executate. Arhitectura bazilicii ilustrează triumful barocului roman, al compoziţiilor monumentale, expansive. În mod sigur, aici se pot lua lecţii despre criteriile frumuseţii clasice, artiştii care au durat această minune au canonizat prin ea armonia. Părţile variate se înscriu perfect în întregul geometric, toate posibilităţile ajung la un acord, la aceeaşi finalitate. S-a ţinut cont şi s-a calculat până şi unghiul de lumină ce trece prin geamuri, încât razele să pună în evidenţă un basorelief important sau un segment semnificativ al vreuneia din enormele picturi murale reprezentând scene din Biblie.

Privirea ne este atrasă numaidecât de faimoasa Pieta lui Michelangelo, acoperită cu un ecran din sticlă, în faţa căreia stau mulţi oameni cu aparate de fotografiat. Fineţea sculpturii, mesajul pe care îl transmite distonează oarecum cu ansamblul exuberant. Plasarea ei aici are însă o justificare, fiind un omagiu adus lui Michelangelo, unul din arhitecţii bazilicii. Vom vedea mai târziu că există o mulţime de replici ale sculpturii peste tot în Muzeele Vaticanului, aceasta devenind un fel de leitmotiv al naraţiunilor statului pontif.

Ne aflăm în biserică mult timp, căci revenim de câteva ori asupra vreunui mozaic sau altar, vreunui monument funerar sau capele. Impresionant mai ales prin mărime este altarul principal şi baldachinul din bronz creat de Bernini. Cele mai multe compoziţii sunt dedicate Sfântului Petru, considerat cel dintâi episcop al Romei. O oră bună ne ia muzeul de pe lângă necropola acestui martir al creştinătăţii, unde sunt expuse darurile pe care papii le-au primit de-a lungul anilor cu diferite ocazii, adunând în câteva încăperi un tezaur inestimabil. Ne lăsăm fascinaţi de frumuseţea, mărimea şi numărul de pietre scumpe. Rubine, diamante, smaralde, topaze, ametiste şi granate mai mici şi gigantice, şlefuite sau neprelucrate, prinse de către bijutieri cu renume în obiecte de aur enorme şi miniaturale, pe tiare, crucifixuri, cupe, pe coperţile Evangheliilor şi pe veşmintele papilor. Sunt aici obiecte confecţionate din fildeş şi argint, cărţi rare şi multe altele care ne cer prea mult timp pentru a le descoperi măiestria. Părăsim bazilica, e timpul să-l vedem pe papa de la Roma.

Afară, piaţa este încărcată în exces de oameni privind în susul unei clădiri deasupra colonadelor. La exact ora doisprezece, de la un geam al penultimului etaj, se arată papa Francisc. Imaginea pontifului apare multiplicată pe cele câteva ecrane enorme din piaţă. Începe să predice, desluşesc mai multe cuvine care se referă la umanitate, bunătate, fraternitate. Mulţimea, în majoritatea ei oameni tineri, îl asculta extaziată. Odată încheiat discursul cu „Amen!”, toţi o iau spre ieşire cu expresie jubilatoare.

Deşi e o după-amiază toridă de început de august nu renunţăm la urcatul scărilor în spirală pentru a vedea domul bazilicii din apropiere. Oare cine şi-ar refuza ocazia de a cuprinde vizual lumea aceasta magnifică de la înălţime? Escaladăm destul de uşor treptele primului segment, întrucât pereţii din piatră ai turnului păstrează o temperatură agreabilă. Prima platformă e plasată pe interior la baza cupolei, unde se poate vedea întreg spaţiul central al bazilicii. Admirăm, deja din altă perspectivă, frumuseţea enormului baldachin din bronz al lui Bernini şi a coloanelor corintice. Albastrul cupolei creează o atmosferă aparte, în care ne simţim suspendaţi, deasupra mundanului, pe undeva în apropierea empireului. Trecem cu ochii larg deschişi peste enormele picturi ale apostolilor de pe cupolă şi impresionantul mozaic de pe peretele ce ţine domul. Ascensiunea la următorul nivel este mult mai dificilă, scara îngustă şerpuieşte prin spaţiul mic între partea interioară a cupolei şi cea exterioară de unde bate o căldură insuportabilă, ca de la o sobă în pustiu. Cu opriri dese în dreptul geamurilor, ajungem, în sfârşit, pe platforma de pe vârful cupolei. Deşi e încărcată de oameni, domină liniştea. Panorama fascinantă ne tăie alte simţuri, lăsându-ne doar ochii. Jos, ca în palmă, se aşterne cetatea Vaticanului cu grădinile ei în verde-roşu şi cu casele ei monumentale. În depărtare,  printre ramurile Pinus Pinea sau pini-umbrelă, se zăresc ruinele vechii Rome.

Pentru Muzeele Vatican ne rezervăm o altă zi, în dimineaţa căreia rătăcim pe jos, de la gura metroului până la intrarea în muzeu, prin câteva cartiere drăguţe cu case joase şi magazine miniaturale la parter.  Insensibili la ofertele isteţilor care vânează turişti mai ameţiţi pentru excursii costisitoare, stăm la coada mistuindu-se destul de iute în clădirea caselor de bilete. Judecând după dotarea cu personal de serviciu a acestei încăperi enorme cu scări rulante capabile să deplaseze mii de oameni, îmi dau seama că aici s-a pus pe roate o adevărată industrie de satisfacere a curiozităţii turiştilor. Întrucât există hărţi, căşti cu informaţii în diferite limbi şi indicatoare care te orientează prin labirintul clădirilor interconectate, nu simţim nevoia să ascultăm de regulile unui grup condus de ghid. Ne plimbăm puţin prin parc, apoi ne mişcăm în libertate prin sălile celebrei Pinacoteci a Vaticanului din Palatul Belvedere, unde contemplăm faimoasele picturi: Schimbarea la faţă, Altarul Oddi şi Madona din Foligno ale lui Rafael, Sfântul Ieronim a lui Leonardo da Vinci, Punerea în mormânt a lui Caravaggio, tripticul lui Giotto şi lucrările lui Perugino. Clarobscurul sălilor şi luminile îndreptate spre imensele tablouri accentuează jocul de culori şi de perspective, încât poţi luneca uşor într-un fel de ameţeală în care să-ţi pară că figurile de bărbaţi, femei şi copii învie şi se prind cu tine într-un carnaval al epocilor. Siluete înmărmurite în dorinţă, mușchi viguroşi, figuri consternate, ochi trişti, feţe exprimând victorii şi pierderi, crime şi martiraj, orgolii, speranţe, iubire, evlavie, frică, dezolare. O lume veche şi nouă, lumea omului de ieri, de azi şi de mâine, o adevărată enciclopedie a umanului pictată de marii artişti ai Renaşterii. Pe un întreg perete se întinde o veche tapiserie care reproduce Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. În câteva săli, sunt expuse zeci de icoane vechi cu chipuri serafice.

Intrăm în şuvoiul de turişti urmând un singur traseu care ne conduce, impresionându-ne în mod progresiv, dintr-o sală în alta a Muzeului Vatican, mai întâi prin curtea interioară unde stă grupul statuar Laocoon, mai apoi prin apartamentele papale şi încăperile cu picturile murale ale lui Rafael, până la Capela Sixtină. De o parte şi de alta, se mişcă spre noi, ca pe benzile unui film, sculpturi mai mult sau mai puţin integre din timpurile Greciei şi Romei antice, amfore greceşti, sarcofage şi blocuri de marmură cu basoreliefuri, armuri, tapiserii, obiecte de artă etruscă şi africană, hărţi geografice şi compasuri ale călătorilor vechi, mobilier şi alte lucruri curioase etc. Deasupra noastră, rulează un alt film – cel al tavanelor. Deschisă tuturor simţurilor, încărcătură ornamentală a acestora solicita poate mai multă atenţie decât restul obiectelor din jur. Pe semne, creatorii lor mizau pe venirea altei specii umane cu picioare la spate care să poată aprecia într-o poziţie mai comodă multitudinea de picturi minuscule, basoreliefuri măiestrite şi candelabre aurite. Arcuite mai sofisticat decât se face în biserici, pentru a da senzaţia de boltă, de spaţiu mai larg decât cel real, tavanele palatelor papilor găzduiesc o sumedenia de fresce reprezentând fecioare şi apostoli, scene cu învăţături ecleziastice.

Toate acestea însă funcţionează ca preludiu la „simfonia” Capela Sixtină. Aici fluxul de oameni intra ca într-o mare şi refuza să iasă, murmurând de fascinaţie. Un număr impunător de supraveghetori ţine sub control disciplina şi liniştea. Biserică are o formă dreptunghiulară, cu pereţii netezi şi înalţi. Pe peretele altarului se ridică gigantica Judecata de Apoi a lui Michelangelo care impresionează, inclusiv prin culorile foarte vii, peste care, pesemne, timpul nu şi-a spus cuvântul. Istoria spune că, în 1541, după descoperirea cu mult fast a frescei, autorităţile bisericeşti şi opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. Michelangelo este învinuit de imoralitate şi blasfemie, iar cardinalul organizează o campanie numită „Campania frunzelor de viţă”, pentru acoperirea organelor genitale. Acest lucru îi reuşeşte după moartea artistului, însă mai târziu lucrarea este restaurată în varianta ei originală. Frescele de pe plafon reprezintă mai mult de trei mii de figuri care fac parte din ansamblul de mituri şi poveşti cosmogonice, de la Facerea lumii până la naşterea lui Isus Cristos. Recunosc fireşte mai multe lucrări pe care le-m văzut încă din timpul şcolii în manualele de istorie: Separarea luminii de întuneric sau Crearea lui Adam, Crearea Evei  sau Izgonirea din Rai. Acum le văd aievea. Se zice că Michelangelo a pictat zi şi noapte de unul singur tavanul, concediindu-şi asistenţii şi lăsându-şi doar unul care pisa pigmenţii. Stăm înmărmuriţi de încântare, neştiind cărei minuni să-i acordăm mai multă atenţie. Cât efort uman, câtă risipă de viaţă! Ne dor picioarele şi gâturile şi nu mai e loc în noi pentru alte informaţii, pentru mai multă frumuseţe. La ieşire, mai facem rost de o pastilă de emoţie la vederea minunatei scări Bramante de culoare albastru-verde-violet, fără trepte şi cu grilajul din fier gri, frumos ornat.

În luna august, Roma este tare fierbinte, făcând anevoioasă deplasarea oricui pe străzile ei. Salvarea turiştilor văratici stă în numeroasele fântâni, plasate peste tot în centrul istoric, cu apă din izvoarele de la Salone. Avem sticlele pline şi pornim să facem un tur al oraşului vechi. Roma istorică trebuie străbătută la pas, renumitele ei coline (Palatin, Capitolini, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin, Coelius) trebuie parcurse pe jos zonă cu zonă, metru cu metru, treaptă cu treaptă. Pornim de la colina Palatină, cea mai încărcată cu monumente istorice. Inspirat de lecturile sale despre lupte şi gladiatori, băiatul ne îndeamnă spre Colosseum. Această operă de arhitectură este unul din vestigiile cele mai cunoscute ale istoriei Romei şi o adevărată carte de identitate a civilizaţiei noastre. În secolul al VIII-lea, poetul St. Beda scria: „Cât timp va dura Colosseul, va dura şi Roma; când se va prăbuşi Colosseul se va prăbuşi şi Roma, se va prăbuşi toată lumea”. Amfiteatrul enorm nu lasă pe nimeni indiferent, chiar dacă se ştie că, pe arena ei, în timpul spectacolelor sângeroase, au pierit mulţi oameni şi au fost masacrate mii de animale. Deşi, până în secolul al XIX-lea, a fost jefuit sistematic de marmura cu care era acoperit, Colosseul păstrează mult din frumuseţea măreaţă de altă dată. Fragmentul feţei exterioare cruţat de timp are o arhitectură graţioasă cu coloane dorice, ionice, corintice suprapuse şi un atic cu ferestre. Stând mai mult timp la rând după biletele de intrare, mă uit cu atenţie la baza lui din blocuri enorme de travertin, beton şi cărămidă peste care s-a aşternut cenuşa anilor. Mă întreb involuntar, aşa cum se macină oricine se vede în faţa unor astfel de creaţii grandioase, cum a fost posibil… fără macarale, fără buldozere? În interior, de jur împrejur, se văd arcadele nişelor care adăposteau cândva locurile pentru spectatori. Sub influenţa filmului holywoodian, îmi urechi îmi vuiesc vocile mulţimii aclamând spectacolul. În locul arenei, stau ruinele fostelor încăperi în care se ţineau animalele şi gladiatorii. Se vede deschizătura trapei cu ajutorul căreia aceştia erau aruncaţi în arenă. Facem la pas cercul eliptic al coridorului din spatele tribunelor de cândva. Pe ici acolo, câte un fragment enorm din vreo coloană răsturnată de timp sau un pilastru din marmură albă-gri. La una din intrări este ridicată o cruce mare din metal, semn al victoriei creștinismului asupra obiceiurilor păgâne de sacrificare a fiinţelor lui Dumnezeu.

Drumul spre Forumul Roman trece pe lângă Arcul lui Constantin. Şedem puţin pe un grilaj din fier de vizavi, bem apă şi îi contemplăm decoraţiile. Arcul este foarte vechi, fiind ridicat în anul 314 d.Hr. în cinstea victoriei împăratului Constantin asupra lui Maxentiu în bătălia de la Podul Milvius. Fiind sigur că victoria sa se datorează „Zeului Creştin”, împăratul Constantin pune capăt persecuţiilor creştinilor şi mută capitala imperiului de la Roma la Bizanţ. Pentru înfrumuseţarea monumentului au fost folosite materiale scoase de pe alte construcţii celebre. De exemplu, pentru partea de sus, Constantin a folosit friza în piatră a lui Traian. De asemenea, el a urcat aici opt statui de daci cu inconfundabilele lor căciuli luate din Forul Traian. Partea de jos este acoperită cu reliefuri executate în epoca lui Constantin, despre care specialiştii afirmă că sunt mai puţin măiestrite în comparaţie cu cele de sus, declinul Imperiului Roman purtându-şi amprenta.

Iniţial, la romani, forumul era un loc pentru prăvălii şi spectacole, plimbări şi întruniri publice la aer liber. Cea mai veche piaţă din Roma, Forumul Roman sau Forum Magnum a devenit în timpul imperiului un adevărat centru al vieţii politice, civice şi economice. Cândva, zona între colinele Palatină, Capitolină şi Esquilină a fost o mlaştină, dar, asanată, aceasta a devenit potrivită pentru  edificarea templelor şi bazilicilor. Ulterior, împăraţii Caesar, Augustus şi Traian au construit aici pieţe adiacente, cunoscute drept Forumurile Imperiale. Veacuri la rând, construcţiile de pe forumuri au fost vandalizate, în secolul al VIII-lea, locul ajungând o simplă păşune pentru vite. Începând cu secolul al XVIII-lea, săpăturile au scos la suprafaţă fragmente de temple, edificii publice, ziduri, coloane, sculpturi şi mozaicuri şi au oferit civilizaţiei moderne o lume fascinantă, admirată de toţi. Soarele arde nemilos, dar noi ţinem să explorăm pe cât e posibil acest cândva centru al lumii romane, loc în care s-au consumat destine de împăraţi celebri şi de plebei anonimi, s-au întrecut în măiestrie oratorii, s-au luat decizii politice şi de unde au pornit legiunile romane să cucerească lumea. Trecem pe lângă o construcţie masivă cu coloane, cândva templul Venerei şi Romei, şi intrăm într-un spaţiu plin cu ruinele Romei imperiale care spun mult mai multe lucruri specialiştilor. Renunţăm la cele mai multe explicaţii ale ghidului şi pur şi simplu încercăm să vedem cât mai multe în speranţa că vom avea timp altădată pentru a le afla poveştile. Creatorii luminaţi ai acestor edificii au avut grijă atât de temeinicia lor, cât şi de aspectul estetic, construcţiile de pe pantă – palatele, templele şi închisoarea – sunt enorme, având pereţii foarte groşi, cele de pe planul orizontal –  coloane şi arcuri rămase în picioare –  se înalţă cu supleţe. Avem nevoie de imaginaţie pentru a completa segmentele lipsă ale construcţiilor, pentru a reconstitui splendoarea forumului de altă dată.

O luăm pe strada Forumului Imperial, pe lângă forumurile lui Caesar, August şi al Nervei, mergem prin preajma templului Marte, spre piaţa lui Traian. Aceasta a fost construită de către împăratul Traian în cinstea victoriilor armatei sale asupra Decebal. Timp de zece ani, la acest proiect  ambiţios peste măsură au lucrat cei mai talentaţi arhitecţi şi sculptori, şi-au mistuit vieţile mii de captivi din război originari de prin părţile noastre. Pentru a crea spaţiul necesar pieţei şi construcţiilor, Traian a tăiat şi a evacuat pământul unei părţi impunătoare din colina Quirinal. În centru pieţei, se înălţa cândva statuia ecvestră în bronz aurit a lui Traian şi un portic decorat cu relief având pe margini busturi de daci captivi, printre care şi cel al lui Decebal. Trecem pe lângă fosta cândva bazilica Ulpia şi ne apropiem de Columna lui Traian. Obosiţi de arşiţă, ne lăsăm pe treptele unui templu şi admirăm coloana. Lângă noi, o familie de români fac acelaşi lucru.

Columna lui Traian reprezintă apogeul artei sculpturale romane. E din marmură şi are înălţimea pe care o avea colina Quirinal înainte să fie tăiată. În interiorul bazei ei cubice, într-o nişă, erau plasate cândva urnele funerare din aur cu cenuşa împăratului Traian şi a soţiei sale, Plotina. Arhitectul columnei Apollodoros din Damasc, cea mai de seamă personalitate artistică sub Traian,  concepe columna în formă de cochilie de melc, pe a cărui fâşie spiralată este reprezentată povestea a celor două războaie ale lui Traian în Dacia. Compusă din 124 de episoade, naraţiunea istorică se întinde pe o lungime de 200 de metri şi înfăţişează peste 2500 de figuri de soldaţi participând la marşuri, asedii, bătălii etc., dragoni, care de luptă, coifuri, scuturi şi lănci clar profilate. Relieful era bine văzut de pe balcoanele celor două biblioteci care flancau cândva columna. În vârf, se află  mai întâi un vultur din bronz, apoi împăratul Hadrian îl înlocuieşte cu statuia lui Traian, iar, în secolul al XVI-lea, aici este urcată statuia apostolului Petru.

Lăsăm pentru o altă zi scările colinei Capitolini, până la care sunt cam 200 de metri, revenim la Colosseum, ne umplem sticlele de la un aparat special care oferă gratuit apă gazată rece şi căutăm să explorăm ceea ce a rămas de văzut pe colina Palatină. Potrivit tradiţiei, Roma a fost întemeiată anume pe această colină de către Romulus prin anii 754-753 î. Hr., de unde s-a extins cu timpul. Mergem pe strada Sf. Gregorio, de partea dreaptă se întind Palatele Imperiale păstrând amintirea acelei arhitecturi grandioase, puternice şi spaţiale de altă dată. Căutăm de fapt Circus Maximus sau, în italiană, Circo Massimo, care se află între colinele Palatină şi Aventină. Legendele spun că, pe vremurile lui Romulus, aici se desfăşurau ritualuri religioase şi sărbătorile Consualia dedicate divinităţii romanilor din perioada arhaică. În timpul uneia din aceste sărbători au fost răpite sabinele. Romulus a decis astfel să rezolve problema lipsei femeilor în Roma, luându-le de la tribul vecin. Incidentul a stârnit revolta sabinilor, lupta lor cu romanii durând până la momentul în care aceştia ajung să primească cetăţenia romană. Gloria locului se consolidează atunci când romanii încep să utilizeze circul pentru spectacole cu foarte popularele în rândurile maselor curse de cai. Acum are aspectul unui stadion de fotbal delăsat, cândva însă prezenta un amfiteatru elipsoid impunător ce avea o capacitate de 250 de mii de spectatori. Istoria spune că de aici îşi trage originea expresia „pâine şi circ” a lui Iuvenalcu referire la dorinţele plebei trândave. Dinspre Circo Massimo, ruinele palatelor imperiale par a atinge cerul.

Strada Circului ne duce în piaţa Bocca della Verita. Suntem foarte aproape de locul în care Tibrul face o curbă înspre partea estică a oraşului. Privirile îmi sunt atrase de templul lui Hercule Victor, o suplă construcţie circulară din marmură cu coloane corintice de jur-împrejur. În imediata apropiere stă templul Portunus (zeul apărător al porturilor) în formă rectangulară, fiind la rândul lui înconjurat de coloane, de data aceasta ionice, câteva autonome şi altele câteva prinse în zidul pereţilor. Avea să le mai vedem de câteva ori zilele următoare prin geamul autobuzului cu care mergeam spre casă. În preajma mănăstirii Sfânta Maria de Cosmedin se află o clopotniţă graţioasă în stil roman pe care o remarcasem şi până atunci de la diferite distanţe. De acest loc, numit „Gura Adevărului”, ţine o legendă atractivă pentru turişti: se spune că monumentul care înfăţişează faţa unui om are capacitatea de a detecta minciunile şi muşcă mână celora care le propagă.

O luăm în sus, de-a lungul fluviului Tibru, privim apa tulbure şi împuținată de secetă, copacii care îşi lasă cu supleţe crengile deasupra ei. Frunzele lor au prins deja roşul de toamnă. La Roma toamnele vin mai devreme, cel puţin în această zonă, colorând-o într-un ruginiu simbolic, al istoriei în pârg. Lăsăm în urmă podul Palatin, păşim pe podul Fabricio, unul din puţinele păstrate în forma lor originară, care ne duce pe insula Tiberina.  În epoca antică, aici exista un templu dedicat eroului şi zeului roman al medicinii, Esculap, care ar fi salvat Roma de la ciumă. Acum templul nu mai este. Intrăm însă în Bazilică Sfântului Bartolomeu, ne aşezăm pe un scaun şi facem ochii roată. Aşa procedăm în fiecare biserică pe care o vizităm; în felul acesta reuşim să ne ferim pentru o vreme de razele soarelui, ne odihnim şi le cercetăm  arhitectura, sculpturile şi altarele. Ceea ce îmi atrage atenţia de cele mai dese ori sunt cupolele, întotdeauna diferite, mai mari sau mai mici, dar neapărat având ceva în comun cu domurile celor două edificii prototipice. Cupolele tuturor bazilicilor în care am intrat seamănă fie cu cea pictată şi ornată a bisericii Sfântului Petru din Vatican, fie cu cea pardosită cu casetoane austere a Panteonului. Trecem pe malul celălalt al Tibrului, o luăm în sus pe trotuarul de pe faleză până la podul Garibaldi, pe care îl parcurgem alene moleşiţi de arşiţa după-amiezii, ca să ajungem la strada Vittorio Imanuele, de unde vom lua autobuzul spre casa gazdelor noastre. Îndată după pod, intrăm într-o gelaterie şi savurăm câte o îngheţată colorată servită cu bucurie o româncuţă drăguţă.

Colina Capitolini reprezintă centrul şi sufletul religios al Romei antice. Urcăm faimoasele ei trepte şi ne pomenim în piaţa proiectată de Michelangelo. Acum, aici stau ridicate trei palate aurii de o rară eleganţă, cândva însă colina găzduia templul Triadei Capitolini construit de regii etrusci în cinstea zeilor Jupiter, Iuno şi Minerva. În vremea lui Domiţian, acesta constituia templul oficial al statului roman spre care se îndreptau cortegiile triumfale ce străbăteau mai întâi Calea Sacră prin Forumul Roman. Clădirea centrală sau Palatul Senatului, actualmente primăria oraşului, proiectată de acelaşi neobosit Michelangelo, are în faţă o fântână arteziană cu două sculpturi enorme ale divinităţii Nilului şi Tibrului de o parte şi de alta. În centrul pieţei, se înalţă copia statuii ecvestre din bronz a lui Marc Aureliu, a cărei original se află în unul din muzeele care o flanchează. Se presupune că supravieţuirea acesteia se datorează faptului că a fost confundată mulţi ani cu statuia împăratului Constantin. În stânga Palatului Senatului, este instalată graţioasa sculptură din bronz a lupoaicei hrănind pe fraţii Romulus şi Remus, a cărei original se află de asemenea în muzeu. În spatele palatului se văd pereţii fostului cândva Tabulariu al Romei antice în care consulul Catulus adăpostea legile şi tratatele de stat. De aici se deschide o altă panoramă a Forumului Roman. Deasupra palatului, se înalţă turnul-clopotniţă având în vârf statuia patronului Romei antice şi o cruce din aur.

Colina Capitolină, cea mai mică din cele şapte, are o istorie zbuciumată. Aici a fost cândva locul de execuţie prin împingere de pe panta colinei a criminalilor politici, în acest loc a fost asasinat Caesar de către Brutus şi însoţitorii săi. Însă tot aici, în 1341, Francesco Petrarca şi-a primit cununa de lauri pentru Canţonierul său. Felul cum sunt înghesuite clădirile construite în diferite epoci vorbeşte de asemenea despre o istorie în staturi compacte şi reciclări multiple. Coborâm treptele lui Michelangelo şi urcăm altele, din imediata proximitate, care duc spre Biserica Fecioarei Maria aflată pe punctul cel mai înalt al colinei. În Antichitate, aici era locul templului zeiţei Iuno, soţia lui Jupiter, protectoarea femeilor, a finanţelor şi patroana oraşului Roma. În curtea templului, se bătea moneda romană. Legenda spune că gâştele zeiţei au salvat Roma de invazia galilor. Templul actual a fost construit din rămăşiţele templelor anterioare. Biserica este renumită şi prin faptul că are cel mai vechi altar creştin. Potrivit legendei, împăratul Octavian August a construit acest edificiu în cinstea lui Isus Cristos, a cărui naştere i-a fost prevestită de o sibilă. Intrăm pe uşa laterală şi privirile ne sunt atrase de tavanul reliefând forme greoaie de cruci poleite în aur cu imaginea Maicii Domnului în centru. Încăperea bazilicii este mai mare decât ne aşteptam, având de ambele părţi porticuri foarte frumoase. Pereţii sunt decoraţi cu chipul Maicii Domnului ţinând copilul în braţe.

Coborâm scările şi mergem în josul străzii până la Teatrul lui Marcellus. Acesta este ultimul teatru ridicat în Roma imperială şi păstrează de la origine două rânduri de coloane toscane şi ionice (al treilea, distrus, era corintic). Temelia este pusă de Caesar, dar Augustus este cel care o încheie, el dându-i şi numele ginerelui său mort prea tânăr. În spatele peretelui, acolo unde ar trebui să fie caveaua cu treptele pentru spectatori, orchestra şi scena cu decorul de fundal, stă o clădire construită mai târziu, în care locuiesc oameni. În faţa a ceea ce a mai rămas de la teatru, stau înşirate bucăţi de coloane, altele câteva de la un templu al lui Apollo au rămas în picioare. Priveliştea construcţiei hibride e dezolantă. După căderea Imperiului Roman, teatrul antic a fost blamat de propovăduitorii creştini şi dat uitării, dispreţul lor pentru arta antică a travestiului stă imprimat în felul combinării nepotrivite a elegantelor coloane teatrale cu zidurile insipide ale casei, de la geamurile căreia flutură sfori cu rufe colorate.

O luăm îndărăt, ridicăm dealul spre piaţa Veneţia. În dreapta noastră, pe altă pantă a dealului Capitolini, se ridică, având proporţii giganteşti, monumentul Victor Emanuel II, primul rege al Italiei unificate. Încă de pe scările bazilicii Fecioara Maria, remarcasem copioasele picturi murale din interiorul porticului uriaş cu două rânduri de colonade din marmură albă. Din acelaşi material alb imaculat sunt confecţionate statuia Romei şi reliefurile reprezentând oraşele Italiei. La baza monumentului, stă mormântul unui soldat italian şi arde focul veşnic păzit de soldaţi. Pe fundalul ruinelor Romei antice şi medievale, această formă arhitecturală a pateticului în stil modern constituie o notă contrastantă.

Mergem în sus pe Corso, admirăm Palatul Veneţia, una din construcţiile Renaşterii. Din balconul acestei clădiri, Mussolini se adresa mulţimii cu ocazii importante, spre exemplu, în 1940, când a declarat război Angliei şi Franţei. Suntem în căutarea Panteonului, intrăm în bazilica iezuită Sf. Ignazio de Loyola apărută în drumul nostru. Cromatica interiorului este foarte plăcută, pereţii şi coloanele îmbină  marmora albă şi roşie. Pe pereţi, sunt fresce reprezentând scene din viaţa sfântului, menite să marcheze triumful misionarilor iezuiţi. Atenţia ni se transferă din nou pe tavan care, deşi e plat, este decorat cu o frescă enormă astfel concepută încât să creeze iluzia de boltă înaltă.

Pe măsură ce ne apropiem de Panteon, numărul oamenilor în jurul nostru se măreşte, iar în piaţa templului, ne simţim deja împinşi spre intrare de un şuvoi viguros de curioşi. Panteonul este cea mai îndrăzneaţă şi strălucită construcţie a arhitecturii romane şi cea mai conservată în timp clădire, păstrându-şi acoperişul original. Construcţia finală este realizată de împăratul Hadrian şi este dedicată tuturor zeilor antici. În 609, este transformat în biserică (Santa Maria Rotonda) şi acest fapt îl salvează. Trecem pe sub porticul din faţă, coada de oameni se mişcă lent şi am timp să observ fiecare detaliu. Chiar dacă aveam ochiul obişnuit deja cu proporţiile megalomane ale arhitecturii romane, coloanele din marmură, grinzile şi căpriorii din lemn negru care ţin acoperişul porticului, uşile din bronz mi se par de o mărime inimaginabilă. Intrăm, înăuntrul rotondei e capabil să înghită mii de oameni. Frumoase sunt cele 16 coloane din granit roz şi gri, aproape toate originale, panourile policrome, podeaua, nişele pardosite cu marmură albă, sculpturile deasupra mormintelor lui Rafael sau Victor Emmanuel II, dar nimic nu se compară cu celebra cupolă. Intradosul ei conţine cinci rânduri de casetoane care erau cândva acoperite cu bronz. Papa Urban al VIII-lea jupoaie bronzul de pe ele şi îl foloseşte la baldachinul lui Bernini din bazilica Sf. Petru. La baza inelului ce ţine cupola se văd şapte mari nişe semicirculare şi rectangulare, încadrate de coloane şi pilaştri, destinate cândva statuilor marilor zei. În cea mai mare din faţa intrării, se afla cea a lui Jupiter. Ne oprim în mijlocul rotondei şi privim cupola, prin fereastra largă din centrul ei lumina pătrunde şi mângâie uniform întreaga încăpere. Am citit undeva că atunci când plouă, picăturile cad pe marmora de pe podea, oferind un adevărat spectacol plastic şi sonor. În ultima zi a şederii noastre la Roma, avea să revenim aici pentru a nu uita niciodată senzaţiile trăite.

Revenim pe Corso, o traversăm şi înaintăm spre Piaţa Trevi, spre renumita fântână arteziană situată în cartierul Quirinale. Nici numărul mare de oameni nu reuşeşte să acopere panorama acestui monument grandios din secolul al XVIII-lea, dar al cărui plan are la bază concepţia lui Bernini. Grupul de sculpturi voluminoase formează cu faţada Palatului Poli şi cu apa curgătoare a fântânii un tot întreg înfăţişând un ţărm stâncos de mare agitată. De sub nişa centrală a clădirii, iese figura enormă şi viguroasă a lui Neptun într-un car de luptă în formă de scoică, tras de doi căluţi de mare. Unul din ei este nărăvaş, altul liniştit, ambii simbolizând stările fluctuante ale mării. Statuile care îl flanchează pe Neptun reprezintă abundenţa şi sănătatea perfectă. Deasupra fântânii, sunt câteva basoreliefuri, una din ele fiind fecioara în numele căreia a fost numit apeductul lui Agripa, Acqua Vergine. Turiştii aruncă într-o veselie monede în apă ca spiritul fântânii să îi ajute să mai revină la Roma. Mitul aduce oraşului un profit simpatic, se zice că serviciul comunal scoate anual de la fundul fântânii peste un milion de euro.

Mergem pe străduţe înguste spre Piaţa Spania, care îşi are numele de la ambasada Spaniei situată în apropiere. Ne umplem sticlele cu apă din fântâna arteziană în forma unei bărci ce stă să se scufunde, proiectată de omniprezentul Bernini, şi urcăm cu mult efort splendidele trepte spaniole în stil rococo ce ocupă aproape tot tabloul înrămat din ambele părţi şi de sus de palate ruginii, crem şi muştar. Urmăm exemplul celorlalţi şi ne aşezăm pe una din trepte, la umbră, dar nu stăm mult, din cauza câtorva tineri de culoare care ne bagă sub nas sticle cu apă îngheţată, strigând într-o limbă ciudată: „cvotăr, cvotăr”. Piaţa este renumită şi prin faptul că era locul preferat al unor scriitori şi compozitori celebri: Keats, Sheley, Byron, Goethe, Liszt şi Wagner au locuit un timp la Roma. Nu departe de aici, se află apartamentul lui Keats. Biserica franceză din vârful scării, Sfânta treime, are două suple turnuri gemene. Trecem pe lângă impunătoarea Vilă Medici, fostă închisoare care l-a avut prizonier pe Galileo Galilei, acum sediu al Academiei Franceze, şi coborâm pe un drum lăturalnic care ne duce în josul scărilor, de unde o luăm iar în sus.

Piaţa Poporului este foarte largă, fiind împrejmuită, în partea de Nord, de zidul Romei istorice. Aici, pe timpuri, aveau loc execuţii publice. Ne atrag privirea două biserici-gemene, intrăm în ele pe rând. Santa Maria Miracoli şi Santa Maria in Montesanto se deosebesc puţin atât pe exterior, cât şi pe interior. A doua îşi are un specific de conţinut, fiind numită şi „biserica artiştilor”, pe motiv că, la serviciul divin de aici, se adună artişti plastici şi compozitori. Ne apropiem de obeliscul egiptean din centrul pieţei, pe el sunt înscrise informaţii despre activitatea faraonului Ramses al II-lea. Obeliscul este foarte vechi, având 3200 de ani, şi e adus la Roma din Heliopolis de către împăratul Octavian Augustus încă prin anul 10 î.Hr. A stat ani buni în Circus Maximus, apoi, în secolul al XVI-lea, a fost mutat aici de către papa Sixtus. Din gura celor patru lei din preajma obeliscului curge apă sclipitoare. În marginea pieţei, stă o altă fântână arteziană care înfăţişează o scoică enormă peste care tronează sculptura lui Neptun ţinându-şi în mână tridentul. Zeul mării este însoţit de doi tritoni şi doi delfini. Se spune că, atunci când tritonul cânta din goarna lui de cochilie, stârnea furtuni groaznice pe mare. Privind din susul pieţei, de lângă poartă, vedem cu claritate ideea proiectului urban: dinspre Piaţa Poporului pornesc ca nişte raze cele trei străzi principale ale oraşului istoric. Pe mijloc, dintre bisericile gemene, începe Corso care ţine până în Piaţa Veneţia. În stânga străzii Corso, porneşte strada Babuino ce duce în Piaţa Spania, în dreapta, strada Ripetta care conduce spre Mausoleul lui Augustus. Ieşim prin enorma poartă din travertin cu sculpturi, privim zidul înalt pe dinafară şi intrăm pe gura metroului. Grădina Vilei Borghese ne rămâne pentru o altă zi.

Începem o nouă zi a călătoriei noastre cu Piaţa Republica, aflată pe dealul Viminal. Aceasta se deosebeşte de altele prin cele două grandioase palate semicirculare cu porticuri, proiectate în stil neoclasic de către Gaetano Koch. Pe piaţă, circulă transport, de aceea admirăm Fântâna Naiadelor de la adăpostul răcoros al porticului. În centrul piscinei, se înalţă un grup de sculpturi din bronz compus din trei tritoni, un delfin şi o caracatiţă, pe marginea ei, sub jeturile de apă, se zbenguie patru naiade din bronz, reprezentând Nimfa Lacurilor, a Râurilor, a Oceanelor şi cea a Apelor subterane. În cealaltă parte a pieţei, se vede un zid roşu şi o intrare concavă în el deasupra căreia e scris Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor şi Martirilor. Intrăm pe uşa nu prea mare într-o încăpere neaşteptat de gigantică. Biserica aceasta este construită după proiectul lui Michelangelo pe ruinele Termelor lui Diocleţian şi este închinată îngerilor şi sclavilor care au murit la construirea lor. Se zice că un preot sicilian o fi având aici o viziune cu îngeri, fapt ce l-a determinat pe papa Pius al VI-lea să înalţe un edificiu religios. Construcţia iniţială a lui Michelangelo a fost de câteva ori modificată şi mult lărgită de alţi arhitecţi celebri, printre care cel mai cunoscut Luigi Vanvitelli. În secolul al XX-lea, faţada bisericii a fost demolată, pentru a expune zidurile originale ale termelor antice. Ruinele băilor din cărămidă roşie pot fi văzute şi în spatele bazilicii. Printr-o uşă din interiorul bisericii se intră în Muzeul Termelor lui Diocleţian. Istoria spune că băile se întindeau pe o arie de 14 hectare de pământ, Diocleţian lucrând la ele 15 ani. Zidurile sunt din cărămidă foarte trainică, fapt care le-a făcut rezistente la multiplele invazii şi jafuri. Un timp, acestea au servit drept cariere pentru materialele cu care se construiau palatele şi bisericile din Roma. Încăperile băilor au fost utilizate ani la rând ca fabrică de ulei, spital, ospiciu, închisoare, oficiu poştal, sediu pentru facultate etc. Abia în secolul al XX-lea, au început restaurările care au descoperit o lume incredibilă cu piscine, băi cu aburi, săli somptuoase de agrement cu sculpturi şi mozaicuri, săli de sport, biblioteci, biserici şi teatre.

Bazilica actuală repetă amplitudinea construcţiilor lui Diocleţian. Arată copleşitor, având o boltă de 29 de metri, susţinută de coloane corintice de 17 metri înălţime cu diametru de 1,60 metri, opt din acestea au aparţinut fostelor terme, celelalte fiind imitaţii. Pereţii, capelele, bolta sunt decorate cu picturi ale maeştrilor Giacomo della Rocca, Giovanni Odazzi, Francesco Trevisani şi Antonio Bicchierai. Băiatul se declară înfrânt „de-atâta marmură”, se aşează pe unul din lungile scaune şi începe să scotocească în telefonul mobil. Privirea îmi stă ţintuită pe desenul enorm în culori vii de pe absidă  a lui Andrea Procaccini cu figurile celor patru evanghelişti. În dreapta văd o orgă enormă ca o casă cu nivele din lemn roşu, plasată direct pe padiment. Mă miră faptul, căci sunt obişnuită că acest instrument somptuos să stea pe perete, undeva la înălţime.

Înainte să apară muzeele, rod al orgoliului statelor puternice de a-şi etala bogăţia, statuile şi picturile au umplut palatele cezarilor şi bisericile ale căror ctitori au ţinut să acumuleze cât mai mult patrimoniu artistic. Tradiţie se păstrează, iar această biserică expune un număr enorm de sculpturi din marmură şi bronz în stil clasic şi modern. Ceea ce formează specificul acestui edificiu este interesul acordat ştiinţei, de departe cel mai interesant obiect expus aici reprezintă pendulul din fier al lui Galilei. În centrul bazilicii, în podea, sunt imprimate compoziţii colorate din marmură înfăţişând un meridian decorat cu semne zodiacale, realizat de astronomul Francesco Bianchini. Printr-o gaură în peretele fostelor terme, soarele se reflectă pe linia meridianului confirmând măsurările calendarului gregorian.

Următorul obiectiv pe care ni l-am propus a-l vizita este parcul vilei Borghese, dar mai întâi ne propunem să vedem piaţa Barberini cu renumita fântână a Tritonilor. O luăm în sus pe colină pe lângă ruinele termelor, parcurgem câteva străzi mai mici sau mai mari, întâlnim în cale o bazilică cu o faţadă discretă, nemarcată în harta noastră. Intrăm în ea, are o încăpere mai mică, dar nu cedează în opulenţă. Spaţiul mic face ca obiectele din jurul nostru să pară mai multe, mai voluminoase şi mai expresive. Marmură policromă combinată cu plăci de un albastru de metil, aur din abundenţă, cupole cu picturi bombastice, înecate în vapori şi culori. Pe aticul auriu, îngeri mulţi din marmură albă îşi întind aripile a zbor, aproape că li se aude fâlfâitul. Pe altarul din faţă, pictura minusculă a Maicii Domnului este aureolată de raze mari din aur. Privirile ne sunt atrase de cele două morminte situate de partea dreaptă şi stângă a bazilicii, având deasupra nişe adânci şi spaţioase, acoperite cu baldachine enorme din piatră ornată. În nişe, sunt sculpturi din marmură albă. Una din ele reprezintă grupul statuar al lui Bernini, Extazul Sfintei Tereza, arătând-o pe sfântă cuprinsă de spasmele celui mai frumos orgasm religios din lumea artei după ce este pătrunsă de lancea unui înger zâmbind răutăcios. Deşi beţia aceasta de ornamente aurite cu îngeri ochioşi nu se potriveşte gustului meu, trebuie să recunosc că rămân fascinată şi nu-mi rup ochii de la obiectele din jur decât atunci când mă scoate din sărite sforăitul unui om de culoare lungit pe una din băncile din apropiere. Aflu mai târziu că biserica Santa Maria della Vittoria, pe care tocmai o descoperisem, întâmplător, dar în deplină logică a dispunerii minunilor de aici, constituie triumful stilului baroc.

Urcăm pe o colină, apoi coborâm pe nişte străduţe având portocali pe o parte şi pe alta. Ne oprim în faţa unei vitrine care expune spaghetti în vase frumoase ca pe flori. Alături, la un geam deschis, un tip îşi demonstrează dexterităţile, preparând la o maşină de mână tăiţei care ajung mai întâi în nişte castroane cu apă fiartă, apoi în farfuriile clienţilor de la mesuţele din marginea străzii. Suntem în Piaţa Barberini în plină amiază, soarele arde cu putere şi părăsim cu greu umbra pereţilor caselor, pentru a vedea din apropiere Fântâna Tritonilor, creaţie a aceluiaşi Bernini. Patru delfini susţin o scoică în care stă un triton, o zeitate marină greacă, fiul lui Poseidon, înfăţişând un om cu coadă de peşte. Acesta suflă într-o cochilie din care ţâşneşte jetul sclipitor de apă. Urcăm iarăşi o pantă, în vârful ei dăm de un gard înalt în spatele căruia se află ambasada Americii. Reuşesc să fac o fotografie înainte ca unul din soldaţii din preajmă ambasadei, lângă un camion,  să mă admonesteze.

Parcul foarte mare al vilei Borghese cuprinde întreaga colină Pinciană (care nu face parte din cele şapte ale Romei antice). Zidul de apărare a oraşului, construit cândva de împăratul Aurelian în jurul celor şapte coline, îl taie în două părţi. Intrăm în parc pe Poarta Pinciană şi o luăm pe aleea care duce spre Vila Borghese. De aici este vizibil un segment mare de zid cu creneluri perfect executate, construit din beton acoperit cu cărămizi, ale cărui turnuri se înalţă la distanţe egale. Se zice că înălţimea la care au ajuns construcţiile de pe timpul lui Aurelian nu depăşea 8 metri, iar, în secolul al V-lea, Flavius Honorius adaugă de două ori mai mult. În Evul Mediu, o parte a zidului a fost distrusă, iar în Renaştere, acesta a fost parţial restaurat. Parcul mă nedumereşte cumva prin delăsare, nu are poiene cu iarbă verde, nici straturi cu flori, iar aleile cu moloz stârnind praf amintesc drumurile noastre de ţară. Parcurgem distanţe bune în speranţa să găsim locuri mai amenajate. Peste tot se plimbă bătrâni, unii imobilizaţi în cărucioare, dar cu toţii secundaţi de badante de diferite naţionalităţi. Pe ici acolo, dorm întinşi, fie pe o bancă, fie pe iarbă câte vreun străin sleit de puteri, cu tot cu geamantanele pregătite pentru drumul lung al speranţei.

În preajma vilei Borghese, lucrurile par mai îngrijite, în spatele clădirii este amenajată o mică grădină în stil rococo, cu tufe decorative formând tot felul de figuri, cu o fântână arteziană pe centru, având şi un număr mare de sculpturi pe tema abundenţei vegetative. Oarecum într-o parte, împrejmuit cu un gard mare, se întinde o grădină cu porticuri şi straturi cu tot felul de soiuri de flori exotice. Nu intrăm în clădire, căci găsim pe internet fotografiile tuturor picturilor şi sculpturilor expuse în galeria de artă aici, având autori pe Caravaggio, Rafael, Veroneze, Corregio, Rubens, Tizian şi Cesare da Sesto ş.a. Umplem sticlele cu apă din fântânile din faţă şi ne adâncim în parc. Pe un lac plutesc, ca din basme, bărci, raţe sălbatice şi lebede. În luciul apei se oglindesc pavilionul elegant şi sălciile graţioase din preajmă. Coborâm pe aleea care ne duce spre poarta Pieţii Poporului, trecem de cealaltă parte a zidului. Urcăm mai multe scări ca să ajungem pe platforma Napoleon.

De pe platforma de vizualizare a colinei Pinciane se vede ca în palmă Piaţa Poporului şi totodată se deschide o panoramă impresionantă a Romei. Deasupra acoperişurilor roşii se înalţă cupola strălucitoare a bazilicii Sf. Petru din Vatican. O briză de aer rece dinspre piaţă ne face bine şi de dă forţe pentru a ne continua drumul prin acest sector al parcului. Dăm un obelisc asemănător cu cel egiptean, având inscripții în latină. Aflăm de pe placa explicativă că este ridicat de împăratul Hadrian în cinstea iubitului său, tânărul grec Antinous. Mai spre stânga, găsim o instalaţie tehnică foarte interesantă. Un mare orologiu de apă se înalţă în mijlocul unei rotonde cu stânci şi plante exotice deasupra unei fântâni arteziene. Chestia se numeşte „hydrocronomentru” şi e invenţia inginerului italian din secolul al XIX-lea Giovan Embriaco. Traversăm zidul oraşului pe un pod enorm ce trece pe deasupra lui, lăsându-ne să-i apreciem grosimea, şi ieşim din parc prin poarta prin care am intrat. Remarcăm o gură de metrou pe care e notată staţia Spania. Ne mirăm întrucât, după calculele noastre, aceasta se află la sute de metri de aici. Descoperim înăuntru o pasarelă subterană, destul de nouă, care ne duce tot mai în jos pe pantă, apoi, pe lungi scări rulante, adânc sub pământ până la staţia de metrou Spania.

Pentru ultima zi alegem un traseu care porneşte de la Bazilica Sfântului Paul, un edificiu legendar aflat în afara zidurilor în partea de sud a Romei. Intrarea pe teritoriul bisericii este bine păzită şi toţi vizitatorii trec printr-o poartă cu detector de metale. Grandoarea construcţiei este comparabilă cu cea a bazilicii Sf. Petru, dar ne pare mult mai mare poate din motiv că e mai puţin animată. Intrăm într-o curte cu grădină în mijlocul căreia se ridică statuia uriaşă a Sf. Paul. De o parte şi de alta a grădinii, se întind două porticuri cu coloane corintice masive din marmură albă, unele netede, altele în volute ornamentate, cu arcurile şi aticul acoperite cu mozaicuri în culori albastru, roşi, auriu. Pereţii de sus ai bazilicii sunt decoraţi cu mozaic predominant auriu reprezentând apostoli. Parcurgem culoarul lung al porticului din stânga, pereţii şi podeaua sunt pardosite cu plăci din tuf de culoarea cafelei cu lapte. Ne impresionează porţile mari din bronz cu scene din viaţa apostolului Pavel.

Încăperea este foarte mare, în formă de cruce. Aticul deasupra celor două porticuri expune portretele tuturor papilor pe care i-a avut Roma (portretele ultimilor doi papi sunt intens luminate, semn că sunt în viaţă) şi picturi cu scene din viaţa sfântului. Facem un ocol, admirăm absida cu mozaicul aparţinând unui artist veneţian: pe fundal auriu sunt reprezentate figurile în odăjdii de un albastru cuceritor a lui Isus Hristos şi ale apostolilor săi Petru, Paul, Andrew şi Luca. Bazilica a fost înălţată de împăratul Constantin asupra a ce se consideră mormântul Sf. Pavel. Clădirea actuală este a treia la număr, ruinele celorlalte pot fi văzute într-o parte a bisericii, unde sunt lăsate descoperite după săpăturile arheologice. În grădina de lângă biserică, stau mai multe fragmente de coloane, pilaştri, statui vechi din marmură. În porticul din partea dreaptă, se află o expoziţie de sculptură modernă folosind ca material trunchiuri de copaci coloraţi în roşu şi galben.

Ne-a rămas de cutreierat colina Aventin şi o luăm într-acolo pe strada Ostiensia. Picioarele nu ne dor, sunt, pe semne, resemnate după atâtea ore de exploatare intensă şi ne propunem să parcurgem pe jos distanţa până la Piramidi. Pe partea stângă, râul Tibru face o curbă spre Vest, îndepărtându-se de noi. Trecem prin preajma unui stadion modern şi pe lângă sediul Crucii roşii din Roma. Un alt simbol al Romei antice, Piramida Cestia se înscrie în zidul oraşului vechi nu departe de porţile San Paolo. După modelul piramidelor egiptene, acesta are rolul unui mausoleul în care este înmormântat un magistrat pe nume Gaius Cestius Epulo. În spatele piramidei, adică în partea interioară a oraşului vechi, se află cimitirul în care sunt înmormântaţi poeţii englezi Shelley şi Keats, şi pictorul rus Briulov. O astfel de piramidă mai există şi în Vatican. În Evul Mediu, se considera că în ele sunt înmormântaţi Romulus (în Vatican) şi Remul (aici). Porţile au două turnuri cilindrice cu creneluri roşii ca din basmele cu prinţese, trecem prin ele şi ne continuăm drumul pe strada Marmorata care ne duce, de-a lungul zidului, până pe malul Tibrului.

De acolo, decidem să mergem în sus de-a lungul fluviului. De partea dreaptă, deasupra zidului care împrejmuieşte colina Aventin, pe panta în terase, se văd construcţii foarte vechi în ruine, câteva biserici elegante, o grădină cu portocali şi mai multe alei cu turişti. Rămân într-o parte turnul rectangular al bazilicii de lângă „Gura Adevărului”, Teatrul MarcelloSinagoga, Palatul Spada şi intrăm pe o străduţă în Piaţa Farnese, ca să vedem fântânile ei cu căzi imense de granit aduse aici de la Termele lui Caracalla.  Apoi căutăm Piaţa Campo dei Fiori („câmpului de flori”). Aici, cândva spaţiu deschis în faţa Teatrului lui Pompei, au fost arşi pe rug, pentru ideile progresiste, eretice, filosoful Giordano Bruno şi teologul Marco Antonio de Dominis. Acum, pe această piaţă se întind tarabe comerciale cu flori, nuci, seminţe, miere, dulciuri, condimente şi tot felul de legume. Deasupra lor se înalţă monumentul lui Giordano Bruno, marcând locul execuţiei. Pe piedestalul monumentului, sunt basoreliefuri cu cele trei scene esenţiale din viaţa filosofului: discursul de la Oxford, declararea sentinţei şi arderea pe rug. O luăm spre Piaţa Navona şi, când să traversăm strada Vittorio Emanuele, descoperim o altă biserică. Intrăm în Sant’Andrea della Valle, îi admirăm pereţii extrem de auriţi, cu ornamente din abundenţă. Ne încântă tavanul şi cupola cu picturi în stil baroc preamărind virtuţile sfintei.

Piaţa pietonală Navona are forma unui elipsoid, păstrând cumva prototipul fostului cândva aici stadion al lui Domiţian. Fosta arenă este transformată în forum, iar băncile amfiteatrului sunt înlocuite de clădiri: palate şi biserici. Locul păstrează şi disciplina clasică prin simetria pe care o respectă în orice element. Drept în faţă se ridică maiestuos Bazilica Sfintei Agnesa. Domul pe centru susţinut de un atic cilindric cu ferestre mari şi cele două clopotniţe suple din părţi cu coloane din marmora albă oferă construcţiei un aspect aerian. Culoarea albă şi cifra trei a elementelor se repetă în ansamblul fântânilor arteziene. Fântâna celor patru râuri este situată pe centru (proiect de Bernini), simbolizând, prin viguroasele figuri umane, cele mai importante râuri ale lumii: Nilul (Africa, al cărei cap nu se vede, căci nu se ştia de unde izvorăşte), Gangele (Asia), Dunărea (Europa) şi La Plata (America). Pe centru, stă un obelisc egiptean care este turnat în Egipt încă pe timpurile lui Domiţian. Celelalte două, Fântâna Maurului şi Fântâna lui Neptun, conţin grupuri de statui din marmură albă cu tritoni, nimfe şi îngeri. Apa ţâşneşte din abundenţă spre bucuria numeroşilor turişti care s-au retras aici pentru a se salva de arşiţă, a admira artiştii stradali sau a bea cafea în una din numeroasele cafenele. Palatul Braschi găzduieşte Muzeul Romei.

La un capăt al pieţei, la umbră, stau grupuri de soldaţi cu ochii umblând în toate părţile. Ceva mai departe, sunt două camioane militare şi o ambulanţă. Trebuie să spun că Roma ne-a întâmpinat înarmată. Toate pieţele aglomerate de turişti sunt supravegheate de grupuri cu efective de cinci-zece militari cu mitraliere. În Piaţa Veneţia, aceştia sunt în număr mult mai mare, ascunşi în autobuze, gata să intervină în situaţii care ar intimida viaţa oraşului. Molima terorismului a înfricoşat Europa în aşa măsură încât guvernele au renunţat la discreţie, plasându-şi soldaţii în mijlocul cotidianului paşnic. Din fericire, liniştea nu ne este afectată în nici un fel şi noi putem să ne deplasăm liber oriunde ne propunem. Totuşi, ideea că avem nevoie de protecţie militară ne atenuează cumva euforia. Ultimul edificiu în care decidem să intrăm este Panteonul. Ne lăsăm din nou, pentru un timp, vrăjiţi de pereţii rotondei şi de cupolă, ieşim căci oboseala ne dă de ştire.

Astfel au decurs cele şapte zile ale călătoriei noastre pe orizontala geografică a Romei şi pe verticala ei temporală imemorială.  Fără doar şi poate, acestea au constituit pentru noi, cei care am ieşit fără a spera din închisoarea unui regim narcisiac, momente de graţie.  Reconstituirea de faţă este o expresie a gratitudinii pe care o port compatrioţilor mei plecaţi în lume, rude şi prieteni, care ne-au fost gazdă şi a ne-au oferit posibilitatea de a vedea aievea acest reazem al eternităţii.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *