Adevărul fără-de-măsură al ficţiunilor militare semnate de Olga Căpăţînă

Scrierile Olgăi Căpăţînă au amprenta experienţei sale de militar participant la cele două conflicte armate care ne-au marcat istoria contemporană: cel din Afganistan şi cel de pe Nistru. Scriitoarea le dedică acestor evenimente nefaste câteva lucrări cu caracter documentar (Cartea memoriei eroilor căzuţi în Afganistan, 1997; Cartea memoriei eroilor căzuţi pentru independenţa şi integritatea  Republicii Moldova, 2000), în ultimii ani, înclinând spre a le da expresii literare (Colind afgan, Chişinău: Pontos, 2002; Afganistan – mon rayon de soleil sauvage, Paris: 7 Écrit editions, 2012; Афган территория войны, Санкт-Петербург: АСТ, 2014; Невеств героя, Санкт-Петербург: АСТ, 2014; Afganistan, raza mea sălbatică de soare, Chişinău: Pontos, 2015). Cu noile cărţi: Agent dublu şi Dobrenii, apărute anul acesta la editura bucureşteană „Detectiv Literar”, prozatoarea revine la această temă obsedantă a războiului, conferindu-i profunzime şi nuanțând-o.

Când se apucă să scrie despre război, Olga Căpăţînă are un mare avantaj faţă de alţi autori de ficţiuni militare, ea a văzut îndeaproape faţa lui hâdă. Puţini se apucă să scrie despre război dacă nu au fost martori măcar la o scenă reală de luptă. Mai puţini îndrăznesc să îl facă subiect de creaţie. Ar fi fost L.-F. Céline cu al său roman Călătorie la capătul nopţii atât de convingător, ar fi avut lectura acestei cărţi efectul „deformator”, în sensul de scorojire a nervilor sub presiunea sofisticatei maşinării a textului insistent în a descrie oroarea carnajului în toate nuanţele, dacă autorul nu ar fi simţit în nările sale mirosul de sânge amestecat cu cel de fum şi de praf ? Pe de altă parte, ne-ar fi înduioşat reflecţiile micului prinţ, personajul lui Saint-Exupéry, despre pace, iubire, prietenie şi bunătate, dacă n-am fi ştiut că autorul lui, atunci când nu şedea la masa de scris, pilota un avion de război în toiul lui 1941?

Culegerea de proză scurtă Agent dublu conţine în substrat experienţa dramatică şi amintirile autoarei despre răstimpul în care a fost unul din miile de militari trimişi de sovietici să rezolve conflictul armat din Afganistan. Foştii soldaţi, care au fost implicaţi în acest război, îşi tac poveştile încă mult timp după întoarcere. Şi Olga Căpăţînă şi-a înăbuşit fantomele trecutului afgan mai mult de 20 de ani, dar ea, suferinţa, s-a cerut în lume, s-a vrut sublimată şi exprimată în formele literaturii.

Deşi au trecut decenii de atunci, scriitura Olgăi Căpăţînă adoptă, în mare parte, caracterul de reportaj al jurnalistului transmițând în direct sau al cronicarului-ziarist prezentând pentru vreun cotidian evenimentele militare la care a fost martor. Această formulă cu multe informaţii factologice, dezvăluind calităţile autoarei ca jurnalist de investigaţie, conferă autenticitate relatărilor şi exclude efluviile de melancolie specifice amintirilor. Zic în mare parte, căci cealaltă preocupare a scriitoarei este de a proiecta în universul literar destinele oamenilor împinşi la moarte de minţile diabolice ale regimului. Prinşi în planurile sibilinice ale conducătorilor de la Moscova, tineri de numai 19-20 de ani, dar şi bărbaţi maturi sunt duşi într-un mediu geografic cu obiceiuri necunoscute şi sunt lăsaţi, într-un mod adesea debil din punct de vedere al strategiilor militare, în bătaia mujahedinilor îndârjiţi să-şi apere patria: „Nimeni nu le-a explicat dacă aceasta era o ieşire pentru luptă sau pentru instrucţie. Batalionul de infanterie a fost completat cu boboci. Aceştia se aflau în Afganistan de două sau trei luni, nu mai mult. Aşa că nici vorbă de experienţă. Soldaţii au participat la o singură operaţie de luptă, împreună cu batalionul de la Djelalabad. Bravada şi aplombul lor inspirau îngrijorare. Din ignoranță sau din naivitate, ei credeau că duşmanii vor rupe-o de fugă, doar văzându-i pe soldaţii sovietici şi ei nu vor avea altceva de făcut decât să împuşte şi să-i facă prizonieri pe mujahedinii speriaţi de moarte. (…) Soldaţii păşeau voioşi, râdeau. Ardeau de nerăbdare să încerce pe pielea lor tot ce învăţaseră să facă. (…)A doua zi trupele speciale i-au nimicit pe mujahedini sus în munţi. Ceea ce li s-a arătat după risipirea fumului gros de obuze i-a îngrozit: fragmente din corpurile care erau cândva tineri sovietici zăceau pretutindeni. (…) Între timp, delegaţia, în frunte cu generalul Lisov, s-a întors deja în patrie. Cadourile generalului, care au încăput cu greu la plecarea din aeroportul din Bagram într-un microbuz «Letonia», au fost aduse cu bine acasă. În exclamațiile pline de admiraţie ale familiei, generalul povestea despre Afganistan, despre particularităţile şi peisajele sale neobişnuite. ” (Voiaj la război) Personajele Olgăi Căpăţină sunt bărbaţii nevoiţi să fie eroi într-o vrăjmăşie străină lor. Sunt copii dragi şi aşteptaţi la baştină de mame şi soţii care îi primesc înapoi fie mutilaţi fizic sau moral, fie conservaţi în sicrie de zinc.

Cele mai interesante personaje ale acestor ficţiuni militare se arată a fi  femeile care, spre deosebire de militari, se înrolează şi pleacă în Afganistan de bună voie, mânate acolo de alte constrângeri. Ele fug cu încrâncenare de acasă, din cauza unei traume familiale sau sociale. Sunt femeile bătute de soţi, marginalizate şi plătite prost la serviciu şi care în felul acesta vor să se afirme sau să-şi rezolve situaţia pecuniară. Pentru aceste personaje, războiul se dovedeşte a fi o formă ciudată de terapie. Ceva analog cu ceea ce i se întâmplă personajului lui Ion Creangă din Prostia omenească, care, după ce cunoaşte lumea mare, ajunge să nu-şi mai vadă nevasta şi soacra chiar atât de întunecate. Grozăviile întâmplate oamenilor în câmpul de luptă, mutilările corporale şi mentale produse de armele războiului le marchează într-atâta pe aceste femei, încât ele se pot ridică deasupra suferinţelor de altă dată. Obosite în dezastru, femeile renasc, se pătrund de viaţă ca niciodată, se îndrăgostesc de colegi, le nasc copii.

Olga Căpăţînă nu se fereşte să pună în scenă şi câteva personaje de aborigeni afgani. Dincolo de masele ostile, necunoscute de mujahedini gata oricând să le ia viaţa nepoftiţilor sovietici, se profilează câţiva indivizi care colaborează cu trupele sovietice. De departe cel mai reuşit  din punct de vedere artistic este portretul lui Hafizullah Amin, preşedintele Afganistanului, a cărui lichidare, în decembrie 1979, a coincis cu introducerea trupelor sovietice în această ţară. Povestirea Palatul Tadj-Bek surprinde şi descrie momentul în care trupele speciale sovietice atacă reşedinţa lui Amin în toiul petrecerii date de el cu ocazia promiterii de către URSS a unui ajutor militar solid. Scriitoarea insistă pe ceea ce se întâmplă în conştiinţa conducătorului afgan, punctându-i reacţiile la evenimentele exterioare. Iată două momente care despart două ipostaze ale lui Amin în ziua în care şi-a găsit sfârşitul sub bombele sovieticilor: „Discursul era programat pentru ora 12.00. Acum însă, stăpânul palatului le arăta bucuros musafirilor frescele bogate de pe pereţii ornaţi cu lemn de piatră. Aceste decoraţii, prezente şi în apartamentele lor personale, şi în sălile pentru recepţii solemne, şi chiar în bar, au devenit obiectul unei mândrii deosebite a lui Amin, care presupunea în schimb o admiraţie pe măsură. Musafirii nu au înşelat aşteptările stăpânului.”; „Liderul Afganistanului era sigur că atacul asupra palatului era isprava adepţilor lui Taraki sau a mujahedinilor. «Sovieticii mă vor ajuta, se gândea el, numai să nu fie târziu.» Când adjutantul i-a spus că împuşcă sovieticii, Amin şi-a pierdut cumpătul şi a răcnit: «Minţi, aşa ceva nu poate fi!» A înşfăcat scrumiera şi a aruncat-o în adjutant. Tentativele de a obţine legătura cu şeful statului-major, comandantul brigăzii de tancuri, au suferit eşec. Nu exista, efectiv, legătura. Printre explozii şi focuri de armă, din coridoare s-au auzit clar înjurături ruseşti. Amin l-a strâns la piept pe fiul său, care plângea cu sughiţuri, şi, mângâindu-l pe cap, şoptea confuz: «Bănuiam eu, totul e adevărat, adevărat. Simţeam eu.»”

În povestirile Olgăi Căpăţînă, aceşti „agenţi dubli” au întotdeauna de plătit cu ce au mai scump. Căci oricât de nobile şi atrăgătoare i s-ar părea promisiunile, colosul de la Nord îşi urmărește doar interesele sale. În povestirea care ascunde în titlu o ironie amară, Agent ghinionist, un afgan pe nume Mu-zafar, un fost ucigaş al soldaţilor sovietici, făcând din această ocupaţie o afacere, se înrolează în forţele de poliţie, aşa-numitele ţarandoi, controlate de URSS. Urmărind un nou profit, acesta se angajează să le arate piloţilor trupelor sovietice  locul unde se ascund bandele de mujahedini. Pentru că aceştia nu aveau un interpret, comandantul a crezut că ceea ce le arăta Mu-zafar cu atâta zel şi mândrie, adică casa lui unde îi locuiesc cele trei soţii şi patru fete, este de fapt locul bandelor cu pricina. În câteva clipe, satul este făcut scrum. Tristeţea lui Mu-zafar nu ţine mult, întrucât sovieticii îi dau drept consolare bani buni cu care el e convins că îşi poate cumpăra alte soţii.

Nu toţi afganii din cartea Olgăi Căpăţînă sunt malefici. Ca şi oricare alt popor, acesta are virtuţi, oameni care le manifestă. Călăuza Ahmad din povestirea Tata găseşte în munţi un soldat sovietic rănit. Îi bandajează rănile şi îi dă medicamente, apoi îl duce călare pe un măgar la cea mai apropiată unitate militară a sovieticilor.

* * *

Cea de-a doua carte, romanul Dobrenii este o veritabilă sagă a unei familii de moldoveni, ale căror destine  complicate se împletesc de-a lungul a câtorva zeci de ani. Pe de o parte şi pe alta a Nistrului, timp de mai mult de un secol, dobrenii se nasc, îşi fac drum prin viaţă cu îndărătnicie, se iubesc şi se urăsc, se căsătoresc şi se despart, îşi termină facultăţile şi îşi clădesc casele. „Blestematul de război” intervine în viaţa lor cu brutalitatea obuzelor dezlănţuite de mitralieră şi le dictează regulile sale. Al Doilea Război Mondial, Afganistanul şi în cele din urmă războiul de pe Nistru absoarbe vlăstarele tinere din familia Dobre, omorând şi schilodind sufletele lor nevinovate. De extincţie totală îi salvează iubirea. Acea forţă pe contrasens cu violenţa beligerantă, acel lichid limfatic care alimentează viaţa lor, dar şi romanul de la un capăt la altul, învinge.

După o amplă expoziţie care aduce explicaţii referitoare la originea familiei Dobre (din ucraineană, dobre înseamnă „bine”), aşezată încă de prin secolul al XIX-lea pe malul stâng al Nistrului, firul naraţiunii începe cu perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, mai concret cu parcursul existenţial al lui Nicolae Dobre, care şi-o aduce de soţie, de pe celălalt mal, pe moldoveanca Dragu care are să-i nască copiii. Evenimentele care se desfăşoară în continuare sunt narate după un principiu temporar dublu. În mare, se respectă principiul cronologic, poveştile membrilor familiei întinzându-se de-a lungul secolului. Pe de altă parte, subiectul face adesea şi cu lejeritate ocoluri în trecutul şi în prezentul naraţiunii. În plus, naraţiunea de bază este intercalată de câteva documente, semnate „strict secret-confidenţial”, care înserează ordinele superiorilor militari ai armatei Republicii Moldova. În aşa fel, se creează impresia unui distrugător război continuu, care nu a avut întreruperi, de la cel de-al Doilea Război Mondial, conflictul militar din Afganistan şi până la cel de pe Nistru, căzut, ca şi celelalte răutăţi – stalinizarea, deportarea, colectivizarea etc., ca un blestem pe capul oamenilor de pe acest pământ de hotar.

Autoarea îşi construieşte minuţios personajele, dezvăluindu-le identităţile fie prin felul de a se comporta, fie prin ample inserţii în conştiinţa acestora. Atunci când recurge la a doua modalitate, reuşeşte să proiecteze adevărate crize de conştiinţă. Cele mai zguduitoare momente critice sunt desigur declanşate de război. Iată un pasaj care îl surprinde pe Nicolae sub asaltul fobiilor: „Pentru Nicolae nu există un sentiment mai dezgustător decât frica. Ţi se strecoară aici sub linguriţă, îţi apasă inima, te împiedică să respiri, să gândeşti normal. O sudoare lipicioasă îţi acoperă fruntea, ţi se prelinge rece pe spinare. El nu era o persoană citită, abia a terminat patru clase, nu a avut el timp pentru învăţătură şi lecturi. Dar uite că Domnul i-a dat o şansă: să rămână printre cei vii. Mai avea încă multe de învăţat. Să cântărească şi să pătrundă lucrurile, să se dumirească. Dar de ce îi este atât de ruşine pentru frica ce-l ţine în chingi? Frica e semnul celor laşi? Iar laşii erau priviţi cu ură şi dispreţ. Despre alţi ostaşi se zice că sunt viteji, îndrăzneţi, că nu ştiu ce e frica. Nu. Nu, Nicolae nu era un fricos, un laş, dar nici în vâlvătaia focului nu se băga s-o facă pe curajosul. Cum să nu-ţi fie frică atunci când auzi ordinul  comandantului, ridicând braţul cu revolverul de-a gata: «Înai-inte-e-e! Ataca-a-aţi!» Iar din faţă mitralierele nemţilor te ţintesc în frunte, astfel încât nici capul nu-ţi poţi scoate din tranşee. Desigur că înainte, mama cui te are! Ce vor păţi ceilalţi, aceea vei păţi şi tu. Toate aceste gânduri i se zvârcoleau în mintea sergentului Dobre, în timp ce şedea pe scaun afară şi ţinea în palmele grele cele două pateuri învelite în hârtie, iar din ochi i se prelingeau pe obraji lacrimi. Şi nu simţea nici un pic de ruşine pentru aceste lacrimi nestăpânite. De-un amar de timp ele se cereau afară, se voiau eliberate din strâmtoarea inimii ostenite. Prin faţa lui treceau încolo şi încoace şi nimeni – măcar unul din ei! – să se fi oprit să-l ogoiască. Poate îşi ziceau şi ei: «Lasă-l să plângă, lasă-l să-şi descarce sufletul de frică şi suferinţă.»” Fragmentul reprezintă un moment tulburător al conştiinţei umane şi o pledoarie pentru omul profund. Graţie capacităţii de transfigurare a artei, frica devine suferinţă mântuitoare, căpătând alură de sublim. Discursul contrastează mult cu cel ale autorilor care au abordat cel războiul ca spaţiu de manifestare a eroicului. Olga Căpăţină nu rezonează cu frisonul eroic, marţial al literaturii despre război şi refuză demagogia searbădă, militantismul viril, gesturile emfatice legate de acest subiect. Pentru intelectualii care au trăit experienţa pe viu, războiul nu e decât un tragic, lipsit de măreţie şi dezgustător complot împotriva vieţii umane.

Dacă cea de-a doua conflagraţie mondială rămâne pe seama memoriei lui Nicolae Dobre, atunci celelalte ne sunt dezvăluite de fiica acestuia, Lina. Prefaţatorul romanului, criticul literar Theodor Codreanu, presupune că „Există puternice accente autobiografice în destinul Linei Dobre (Olga Căpăţînă a fost pe fronturile din Afganistan şi din Transnistria), protagonista hotărând să plece voluntar pe un front pe care îl va descoperi…” În jurnalul firavei, dar, în acelaşi timp, puternicei Lina, cititorul va fi purtat printr-un spaţiu, a cărui topografie îl va face să i se zbârcească pielea: Kabul, Şindad, Bagram, prin satele sărăcite, prin munţii Afganistanului împânziţi de mujahedini ostili, printre bubuituri de bombe, şuierături de obuze şi strigătele de deznădejde ale răniţilor, soldaţi-copii.

Cu atât mai dificil îi este să suporte realitatea unui intelectual care are spirit critic, îşi pine întrebări. În acelaşi timp, Lina trimite de pe front iubitului său scrisori pline de patima care o ajută să depăşească senzaţia de sufocare provocată de conştientizarea morţii pândind la tot pasul: „Eram printre străini, în ţară străină, neînţelegând de ce şi pentru ce. Un război aiurit, neghiob, nedrept ca toate dogmele partidului unic, care distrugea vieţi tinere, sate, state. Şi în tot universul erai doar tu, tu şi numai tu! Îmi alinai durerea despărţirii de părinţi, îmi potoleai dorul de casă, de Nistru, de ploaie. Cui nu i-a fost niciodată dor de ploaie nu va înţelege despre ce vorbesc.”

Un demon lăuntric o mână pe Lina în colţurile cele mai periculoase ale lumii. Odată scăpată de Afganistan, ajunge în Kamciatka, înfruntând frigul şi visând soarele de acasă. Între timp, URSS se prăbuşeşte, iar separatiştii muşcă cu  brutalitate din patria ei. Acelaşi demon, dublat de o dragoste fierbinte de patrie, o aruncă în războiul de la Nistru. Ea acceptă să lucreze pentru serviciile de securitate a proaspetei şi firavei Republici Moldova. Misiunea Linei constă în culegerea de informaţii din spatele inamicului, astfel încât iar se expune pericolului de moarte.

Din acest moment, personajul ne conectează la evenimentele războiului cu separatiştii la Tiraspol, Coşniţa sau Chiţcani. În scenă intră obligatoriu mult temutul Smirnov, „căzăcimea” şi alţi agenţi ai rezmeriţei. Haosul pune stăpânire pe acest spaţiu dornic să-şi trăiască viaţa în ritmurile obişnuite: „Transnistria gemea de voluntari din Rusia, din Ucraina. Dacă nu ar exista neliniştea asta de la Centru de Comandă şi Informaţii unde-şi are ea serviciul, urâtul ar înghiţi-o pe Lina. Bine măcar că o dată pe săptămână putea merge la tanti Natalia. Aceasta o aştepta zilnic, dar Lina era prinsă în război şi mergea la dânsa pentru că se temea să nu i se întâmple ceva. Dacă iese cumva bătrâna din casă, da’ în jur se împuşcă, oamenii se ucid unul pe altul. Câte se mai întâmplă! Dacă pune mâna pe dânsa vreun prăpădit din ăştia? Doar ea nu ştie ruseşte. Ce face? Peste tot, atât armament nesupravegheat în mâinile nebunilor. Ori în obuz, ori un glonţ turbat… Doamne fereşte!” Unde mai pui că şi locotenent-colonelul Kostenko umblă peste tot cu banda lui de scăpaţi din închisori.”

Reportajele de la locul desfăşurării luptelor sunt alternate de reflecţiile Linei, expuse pe un ton hamletian-patetic. În felul acesta, peisajul reflectat frizează apocalipticul. Destinul implacabil dictează repetarea la nesfârşit a scenariului: „Doamne, iar porneşte totul de la început, iar în cerc. De ce, Doamne, de ce moldovenii trebuie să le îndure, de ce trebuie să se întâmple toate acestea? Pentru care păcate? Încă nu şi le-au ispăşit oare pe toate?” Situaţia se înrăutăţeşte şi din cauza unor conflicte în interiorul familiei.

Istoria familiei Dobre este şi a locuitorilor acestui spaţiu, o istorie care le pune fiinţa sub continuă lovitură. Se poate spune că orice altă familie de basarabeni  se poate regăsi în povestea dobrenilor.

Dragostea de viaţă, de semeni şi de patrie este mesajul şi energia care ghidează scrisul Olgăi Căpăţînă, chiar dacă autoarea revine obsedant, cu fiecare carte la tema războiului. Agent dublu şi Dobrenii sunt cărţi rare care abordează un subiect aproape inexistent în literatura română. Cu atât mai mult trebuie citite.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *