Andrei Țurcanu cu „simțurile dezgolite” în zăpada cuvintelor

Acum trei ani, observam într-o cronică la antologia de poezie a lui Andrei Ţurcanu Interior în roşu aprins (TipoMoldova, Iaşi, 2012), atenția acordată detaliilor care asigurau liantul volumelor cândva autonome. Scriam atunci că autoul avea o concepție solidă a întregului edificiu și că pentru el antologia nu înseamna o simplă înșiruire a volumelor de cândva, ci o Carte cu o structură aparte, bine gândită.

Anul acesta la editura Gunivas din Chişinău a apărut o altă antologie semnată de Andrei Țurcanu. Noua colecție cu titlul oximoronic Zăpezi în august se alcătuieşte din poemele volumelor apărute de-a lungul anilor, de la Cămaşa lui Nessos (1988) la Estuar (2008), adăugând grupajul din cartea Verde regal, apărută recent (2014) la editura Arc, Chişinău, afişând ca autor un heteronim, Emanuel Alexandru, şi la editura Vinea, Bucureşti (2015). Poetul include pe alocuri noi poeme, majoritatea în proză, renunţând la altele, şi intervine cu titluri clarificatoare în ceea ce priveşte arhitectonica sensurilor.

Anexat la noua antologie, volumului Verde regal nu a reuşit, cu toată povestea apariţiei lui spectaculoase,  în acord cu estetica deghizărilor postmoderniste, să-mi modifice substanțial perspectiva de ansamblu asupra creației acestui important poet al nostru, despre care Adrian Dinu Rachieru spunea, pe bună dreptate, că e „uriaș” și că gloria sa „abia începe”. Textele şi notele suplimentare doar fortifică structura labirintică de periplu iniţiatic, pe care am analizat-o atunci. Mai mult decât atât, poemele etalează, ca și în antologia anterioară, un relevant dialog intertextual cu Odă (în metru antic), pe care Andrei Țurcanu îl desfășoară de-a lungul tuturor compartimentelor.

Volumul lui Andrei Ţurcanu nu se lasă interpretat din mers sau circumscris rapid unui model poetic. Arhitectonica sofisticată, erudit elaborată, ermetismul poemelor, profunzimea viziunilor şi expresivitatea de mare forță impun o lectură în siaj modernist, cu reveniri multiple asupra sensurilor. Eludarea lirismului mioritic-tânguios și exerciţiile intelectual-livreşti îl apropie pe poet de stilul optzecist. Cu toată multitudinea de alegorii, parabole şi simboluri, poezia aceasta se pretează considerațiilor în cadrul ramei intertextuale. Autorul se îndepărtează însă de unii opzeciști în gesturile lor polemice la adresa textelor canonice. Oda lui Eminescu este reluată creativ, fără subversiuni, conectată la experiența spirituală proprie.

Iniţieri în flăcări. Titlul primului grupaj, Cămaşa lui Nessos, ne trimite la mitul elen despre suferinţele şi moartea lui Heracles. Alegerea acestui personaj al imaginaţiei eline nu este întâmplătoare. Titanul reprezintă omul în efortul său de realizare în plan existenţial, atras mereu de perfecţiune. Ceea ce-l face diferit de alţi eroi ai antichităţii este faptul că în el se proiectează idealul forţei combative. Neavând nimic divin, muncile lui aparţin unui om care sângerează, schimbă lucrurile prin străduinţă şi luciditate. Tot ce este iraţional pentru el e demn de dispreţ, de aceea acceptarea morţii nu are loc într-u cadru mistic de resemnare romantică, ci ca rezultat al unei opţiuni lucide. Pentru a scăpa de suferinţă, titanul îşi înălţă singur rugul propriei sale dispariţii. Pierzând sentimentul transcendenţei, poetul modernităţii e un Heracles care s-a aruncat în „chingile” lucidităţii pentru a găsi cu ajutorul acesteia debuşeuri salvatoare. „Prăbuşirea zeilor” este marea lui şansă, poezia însă îi seamănă mai degrabă cu un strigăt de disperare, strigătul aceluia care a murit pierzând „o singură luptă, aceea cu sine însuşi” (Octavian Paler).

Andrei Ţurcanu adoptă dialogic drama eroului mitic care a găsit prin suferinţă calea către propria abisalitate. Mai mult chiar, se poate spune că acest cândva volum autonom se vrea o rescriere a aventurii gnoseologice a sinelui eminescian din Odă în metru antic. De la textul de debut, intitulat Ars poetica, şi până la Moartea lupului se descifrează progresiv o structură asemănătoare cu cea a celebrului poem, care este fără doar şi poate o excelentă expresie a spiritului prăpăstios al omului modern, a fiinţei lui neliniştite. Prin extensie, această arhitectonică poate fi recunoscută la nivelului întregii cărţi. Asistăm la o nouă încercare de vindecare a crizei existenţiale, care nu e străină de tot gustului postmodern. Poetul basarabean se integrează în epopeea unui eu care „învăţă a muri” şi a „învia din propria cenuşă”, dând formă zbuciumului lăuntric şi aspiraţiei tulburătoare spre absolut. O conştiinţă întoarsă spre sine exersează stratageme de îmblânzire a monştrilor interiori, prinşi în „hora” asumării morţii. „Împăcarea cu vidul” se întâmplă învăţând din „cărţi”, prin revizitarea marilor modele de poezie care s-a „înrudit cu moartea”. Sugestiile intertextuale ale lui Andrei Ţurcanu trimit nu doar la Eminescu, dar şi la filosofia şi miturile antichităţii, Biblie, basmul românesc, Meşterul Manole şi Mioriţa, la Poe şi Baudelaire, la Blaga, Arghezi, Barbu, Emil Botta, Labiş şi Stănescu.

Poetul este un postmodernist în măsura în care îşi construieşte labirintul poetic printr-o recuperare permanentă a ceea ce s-a spus şi s-a scris mai valoros despre moarte, prin reciclarea formelor revolute ale poeziei. Totuşi, domnia sa exclude atât verbul delicat „înfăşat în mătase” stilistice, cât şi exultanţa polemică specifică atitudinii postmoderniste. Sentimentul tragic al alienării, al speranţelor înşelate într-o „viaţă trăită-n deşert”, fiindcă a fost golită de transcendenţă, rămâne a fi substanţial, chiar dacă este deghizat pe alocuri cu grimase sarcastice sau gesturi de indiferenţă. Dar tocmai problema alienării, înţeleasă ca proces de înstrăinare, de îndepărtare a omului de la natura sa specifică a căpătat o amploare stringentă în conştiinţa omului postmodern.

Coexistă în această poezie mai multe voci care generează împreună o expresivă polifonie a tragicului. Acestea sunt vocile personajelor din „ceata” cu care eul liric pornește în periplul său inițiatic: Simplicimus (instanţa care răspunde de notele explicative dintr-un improvizat „jurnal de călătorie” în tandem cu Chiron Centaurul care, la rândul lui, este autorul unor comentarii), autorul anonim al unui manuscris medieval, Momos, Profetul, Harap-Alb, Don Quijote, Abélard ş.a. Aceste voci se înscriu în linii mari, în două registre: pe de o parte stau vocile care susţin dezideratul raţionalităţii neîndurătoare, al adevărului marţial, deloc reconfortant: „Otravă rumenă mi-e fructul/ ce l-am dat luminii” (Ars poetica). Demascatoare a „ispitelor feline”, luciditatea promite în van epuizarea tragismului într-un „interior în roşi aprins” cu oglinzi mistuind imaginile „senine”, otrăvind „fagurii” şi strivind „grimasele şi himerele” tulburătoare. În van am zis aceste manifestări îndârjite pentru că rezultatul e un plânset în surdină, plânsetul lui Heracles rupând de pe el cu tot cu carne cămaşa ucigătoare: „Măiculeană de negară: pleata-n vânt, ochii în seara./ Plânsa-i turma, nuna moare/ gândul arde, iarba doare” (Interior în roşu aprins). Celălalt registru e al unei fiinţe bântuite de fantasme mirifice, pe care parabola finală a lupului o exprimă cel mai bine: „veşnic bolnav de o neînţeleasă ancestrală/ chemare”, dedându-se nostalgiei originilor şi reveriilor într-un spaţiu existenţial scăldat în „undelemnul serii”. Plânsetului de durere are aici drept contratemă descântecul arhaic, de conciliere a eului cu sinele: „Liru-li-lai,/ liru-li-lai,/ pe-un picior de plai –/ o fată de crai…” (Instantaneu la muzeul de etnografie).

Tragica revelaţie a vidului existenţial duce la pierderea identităţii cu sine, la scindarea eului: „Neprihănit părea începutul zilei aceleia totul în alb./ Şi eu/ ca niciodată ameţit/ printre porumbeii cu picioarele de rubin./ Ca niciodată – nemuritor şi fragil/ departe de sunetul gângav/ al verbului strâns înfăşat în mătase./ … până văzui, spânzurat, leşul acela miel/ încă aburind” (Majorat). Lumea pătrunde sfâşiată în fiinţa omului care începe să ardă de o aşteptare fără nume, visând o refacere interioară a unităţii originare. Destinul potrivnic îi întoarce privirea spre „grotele nopţii”, iar viziunile crepusculare îi inundă universul. Mitologia apocaliptică şi lirismul tanatologic domină peste speranţa abia sclipuind pe bolta gândului sângerând în apus. Pasărea de bronz Karyobinga, păuni „fără coadă”, fluturi sângerând, corbi şi cocoşi „răguşiţi” de atâta vociferare ademenesc tot mai insistent, generând viziuni individuale delirante, tot mai tulburătoare cu fiecare vestire a sfârşitului: „Strălucitori râd zimţii – roşii limbi de şerpi/ muşcând din sceptrul risipind lumină/ zer tulbure mă picură din ochii Maicii sterpi/ miasme roze clipa sfântă întină” (Chiron în Oniros). Moartea hipnotizează în proporţii colective: „Iată-ne în sfârşit/ fericiţi dansăm tarantela/ după cântul distrat al cucuvelei sătule” (Autosugestie colectivă), prinzând în captivitatea ei agonică (Hula hup). Destinul întors de amurgite glorii se proiectează şi în alt plan al existenţei, în cel cosmic: „Înjunghiat/ se zbate soarele roş/printre norii grei, obosiţi/ de seminţe./ Ruinele nopţii îl sorb îndelung/ ca pe o delicioasă otravă.” (Septembrie).

În zadar aşteptăm o ameliorare măcar temporară a acestei dureroase conştiinţe a efemerităţii. Promiţătoarea mântuire de tortură, deschiderea spre abisalul protector şi matern, cultivată de poeţii expresionişti, întârzie la Andrei Ţurcanu. În schimb, demonii iau cu asalt conştiinţa şi nu se lasă exorcizaţi: „Simt rânjetul pietrei în ceafă/ şi umbra unei labe păroase/ îmi pipăie, parcă în şagă,/ gâtlejul” (Rugăciune de mai). Poezia sa rămâne a fi constant simfonia unui eu condamnat pentru totdeauna să fie „rană în aşteptare” (Rugăciune de mai), a unui cântăreţ al „ceasului ZERO”, al unui zodier citind „ieroglife bizare/ orânduite simetric într-un număr funest” (A doua strigare), a unui „Gonaş în hazard ori gornist sideral” (Opţiune inutilă). Peste tot doar semne funeste şi vedenii în roşu-aprins: febra „lunecând prin pâclă” (Febră), cârduri de cioroi în rond (Convalescenţă), ovaţii bizare pentru un jubiliar gârbovit de ani (Jubileu), pietre rostogolindu-se în abis, stele căzând şi, desigur, faimoasa viziune crepusculară, de mare efect plastic: „Din grotele nopţii ne pândeşte/ androginul superb, marmoreic/ mlădiindu-şi floreta/ în timp ce lacul vomite-n extaz/ o lună de jar/ sângerie” (Destin).

Elegii politice. În următorul compartiment, Elegii pentru mintea cea de pe urmă, Andrei Ţurcanu îşi schimbă surprinzător registrul, propunând o poezie angajată, deloc sau foarte puţin mediată simbolic, prozaică, directă şi sinceră la limită. Poetul se bucură din plin de libertatea de expresie fără a avea stratagema precauţiilor hâtre ale dezvăluirilor învăluite sau a vertijurilor verbale pretins patriotice, aruncând afară „salve de adevăr”. Asperităţile curg gârlă, pamfletul şi şarja sunt îndreptate către cei care au deturnat ideea unei autentice renaşteri, au „pus cruce peste destin”, compromiţându-ne pe acei „noi” care: „tot mai puţini/ ca frunza în vânt clătinându-ne,/ intrăm în ţărână tăcuţi,/ până la glezne, / până la brâu,/ până la gât” (Verbul comun la persoana întâi plural). În schimb în cazul celorlalţi verbul se personalizează şi pe tapet apar personaje diforme: un preşedinte Mucinschi, un Zurie Moşca, „conducerea de vârf” a unei minuscule invenţii „r.m.”, politicienii şi miniştrii de la gurile Bâcului / Poarta Creştinătăţii, bulucind în gesturi de „fericire a poporului”, mancurtul Zgaibă din Sâmbura etc. Portretele acestor detractori de năzuinţe frumoase sunt demne de pânzele unui Brueghel sau Goya. Protagonistul din fragmentul ce urmează este lesne identificabil atât ca persoană anume, cât şi ca alegorie la „noua geneză politică” a Moldovei în tranziţie/în „metempsihoză” cu sensul de „călătorie a nimicului în timp”: „Vine apoi un păduche de temniţă/ aşezat cu aroganţă chiar pe fruntea unui martir/ şi neamul martirului, care a văzut fruntea,/ dar nu a băgat de seamă insecta;/ pe urmă un purice/ călare pe grumazul unui bizon cu numele Mircea,/ apoi o căpuşă înfiptă în pulpa mănoasă/ a unui vis urât, căruia i s-a spus, după ureche, „statalitate”,/ şi, mai încoace – un fluture jucăuş sorbind ca un crai/ sucuri alese direct din leguma prezidenţială,/ un greier cântând în sfânta prescură „Miluieşte-ne, Doamne!”/ în ritmul „Internaţionalei”…// …şi destinul nostru comun răstignit,/ şi o iarnă îmbrăcată direct peste suflete, ca o cămaşă de forţă,/ cu o jigodie exotică sărind din ziua de azi/ în ziua de mâine şi invers –/ o maimuţă macac cu gingiile roşii ale unui guru carnivor/ în rol de paiaţă” (Metempsihoză). Acestora se datorează condiţia noastră de neam tranzitoriu cu „minte de pe urmă”, a cărui ieşire spre Pământul Făgăduinţei se amână cam „pe o mie de ani” (Ieşirea se amână). Pronosticul sumbru se completează cu o distopie dezolantă – Ghid turistic «r.m. 2050», cu plimbări pe drumuri ducând spre abator.

Chiar şi această perspectivă sumbră – produs al lucidităţii necruţătoare – este contrapunctată de ecouri ale „proiectului primordial”. Compoziţia poetică Tata este o elegie, dar şi un imn celora care au reactualizat arhetipul ţăranului ce stă la straja „veşniciei”. Mai mult, Atanasie Ţurcanu este cea mai potrivită icoană „pentru suferinţa acestui popor, bătut/ din toate părţile de vânturi aspre, vrăjmaşe”.

Ţară cu „norocul înnodat”. Un nou grupaj de texte, scrise într-un registru stilistic diferit de tânguirea elegiacă şi naraţiunea parabolică din primele compartimente, vorbeşte pe aceeaşi temă – a destinului „înturnat cu faţa spre apus”. De fapt, titlul Destin întors nu stă întâmplător peste un număr de poeme din inima volumului. Acesta numeşte tema centrală a poeziei lui Andrei Ţurcanu, temă care îşi potriveşte cele mai multe veşminte-figuraţii. Ce este „destinul întors” şi cui îi este prescris? Treptat, cu fiecare compartiment răspunsurile capătă profiluri: este destinul „puiului golaş, disperat, al speranţei naive” căruia nu-i este dat să răzbească „prin coaja prea tare a oului” (Elegia înecatului pe lună plină), este destinul unui popor căruia i s-a furat istoria (31 decembrie 1999), a unor oameni „înstrăinaţi/ şi străini în propria-ne vatră” (Ceva nu e în regulă), este „DEFAULT”-ul care „ne spulberă neamul” (Default), „Borta Noastră Comună a Covrigului” (Vremea) etc. Şi dacă în Cămaşa lui Nessos motivul viza itinerarul existenţial al individului, pe parcurs acesta îşi extinde orizontul de semnificaţii până la a articula drama basarabenilor, mai concret, a comunităţii de români înghesuiţi într-un proiect de statalitate artificială: „Ştiu o ţară cât o palmă,/ cât în zare un batic,/ mahmură ca o sudalmă/ când ţi-i foame, când ţi-i frig./(…) O bezmetică de ţară/ cu norocul înnodat…/ Steaua Sudului-n secară/ a-nspicat, dar n-a legat” (Ştiu…).

Într-un ritm sprinţar de respiraţie folclorică, poetul aruncă nemilos adevăruri cu îngroşări sinistre şi involuntar avem revelaţia că suntem obiectul de atenţie a unor Frankensteini politici: „Blestemat cobai, numai năbădăi/ Năvodar în duh, prigonit de-ai săi/ Sorocit în vremi a se logidi/ Cu un vis pieziş prin nămeţii gri/ Şi a lâncezi basarabenit/ Între-un chiuit ş un horcăit/ Un altoi beteag, calapod-destin/ Pe un portaltoi – un herald pelin” (Cobai). Andrei Ţurcanu are aici un fel de a spune de sar scântei, fiindcă nu demască urâţenia, aşa cum am fost obişnuiţi, în gesturi grave de profet sau de observator apatic, ci într-un „hostropăţ” de registre stilistice şi atitudinale, implicând patosul lucidului, sarcasmul analistului, autoironia intelectualului, ludicul postmodernist, exacerbarea expresionistă, jelania folclorică, psalmodierea patristică etc. – totul pentru a „zdrumica, închega şi lacrima” (Geneza) destinul „ strâmb şi cocoşat” al acestui neam „lunatic” şi „de sfinţi”, aflat mereu sub „Ceas rău”, „Uitat de Domnu-n suferinţi”. Ne putem într-adevăr întrebarea: „Doi gemănări într-un pătrat…/ Între-un regat şi-un rumegat/ ce poate fi cu-adevărat?…” (Destin întors).

Melancolie postmodernă. Compartimentul Iisus prin mirişti este o provocare a goliciunii spirituale şi a vidului axiologic de orice origine, oricare le-ar fi masca politică, fie a fascismului şi comunismului mesianic, fie a unor idealuri mai noi, băgate sub umbrela postmodernismului. Poetul cultivă un cod al spiritului ce se opune minciunii generalizate: „În golul care ne locuieşte/ şi care imperceptibil ne înlocuieşte/ suflu un abur de melancolie/ rece ca lama unui cuţit” (Artă poetică). Tot răul se trage de la raptul ideologilor-bolşevici care au pervertit machiavelic tradiţia spirituală şi au golit de sens creştinismul în scopul instituirii unui regim totalitar. În acest sens, Andrei Ţurcanu proiectează o nouă, schimonosită „Facere a Lumii”, a cărui creator-păpuşar fabrică un univers închis, al punctului ce „a înfulecat la repezeală virgulele şi semnele de întrebare”, instituind dogmatic „Unul-Singur-şi-Indivizibil” „Adevăr Absolut” cu alte „Porunci Fundamentale”, distrugând „smiorcăielile umaniste”, „semeţia intolerabilă”, „devierile revizioniste”, „mustrările de conştiinţă” (Dogmă). Noul zeu şi-a pus la muncă făcătorii harnici de făcături „po(i)etice”, la desenarea cărora autorul nu face economie de culori întunecat-respingătoare: „Din băloşeli rozaline şi scârnă i se distilează şerbetul/ În cazanele creerului în febră/ la focul bolând se pune mixtura pentru a o corăsli/ Bolmoaje, clăbuci ţin isonul/ şi ca să ascundă falsetul/ Dangăte seminale-n gâtleje dogite/ încearcă a     b o l o h ă n i/ (…) Numai gargara rămâne/ dichisul steril/ ciozvârta emasculată” (Po(i)esis). Discursul distorsionează violent codul totalitar ce a împins spre „falşi arhangheli” ai alcoolului (Trenul Moscova-Petuşki) sau spre idealurile politicii căzute în verbiaj şi limbuţie: „Maimuţe sătule şi ceremonioase/ se adună în tăcere pentru Puricarea cea Mare” (Siestă) a minciunii (Politikeia). Pericolul neodogmatic adie şi dinspre occidentala „Felie de cozonac” care bagă fără menajamente „boţul de mămăligă rece” în proiectul ei de „sat global”, acolo „unde banal, în frica de celulită,/ a murit veşnicia/ Unde seminţele mint cu emfază/ într-o babilonie de jazz” (Melancolie postmodernă).

La celălalt capăt transpare melodia tristă a unui eu liric care vede cu ochii şi simte cu inima evreului Ahasferus, blestemat să călătorească fără popasuri până la a doua venire a Mântuitorului. Ca o eternă amintire a greşelii făcute faţă de Iisus, rătăcitorul, lipsitul de statornicie întâlneşte în cale „Mâncători de Hristoşi”, arlechini cu sufletul „duhnind a gudron şi a cazarmă”, „manechine cu guri amăruie” (Ca şi cum), „Risipă, surpare/ vacarm şi gâlceavă” (Entropie), pe „Ion în desfături” (Huzur), neamuri separate de humus-ul lor istoric natural şi „despuiate de veşnicie”, basarabeni „Înnoptaţi în iluzii   în aşteptări   în făgăduinţe” (Amurg în ambigen). Ca şi Ahasferus care poartă Cuvântul divin într-o lume ca o mirişte fără rod, poetul îşi pune poezia să cânte „undelemnul divin vărsat din ceruri”, umplând cu vise „nisipurile pustiei”.

Ce este poezia în postmodernitate? E cea dintotdeauna: „Embrionul de lumină/ din tainele inconştientului/ crisparea cărnii/ cuprinse de febra ce prevesteşte poli lungi/ şi schimbările bruşte de presiune atmosferică/ (…) insistenţa sinucigaşă de a merge pe frânghie/ balansând deasupra genunii/ fără nicio şansă să ajungi vreodată pe celălalt mal/ (…) partea de cer şi partea de lună/ din nesomnul conştiinţei în impas” (Ce este poezia?). E melancolie nevindecabilă, instinct ancestral, promisiunea „urcuşului”, a slobozirii vieţii din „gălbenuş”.

Ce este poezia? Despletire de tumulturi până la extenuare. Estuar, se vrea expresia ultimei trepte a experienţei, corespunzând stării din ultima strofă a Odei… eminesciene, în care combustia afectivă e urmată de „nepăsarea tristă”. Este poezia eului care parcurge prin estuar ultimul segment al itinerarului înainte de vărsarea în „Marea Absenţei”. „Înţelepciunea supremă este să ne obişnuim cu ideea de a muri”, zicea Eugen Ionescu. Împăcarea cu finitudinea este şi o împăcare cu sinele, cu insinele atemporal („pe mine mie redă-mă”). De aceea, suferinţa extenuează până la estomparea senzaţiilor: „Cel care zace în mijlocul acestei săli cazone/ pare să se fi obişnuit în cele din urmă cu moarte;/ încet încet rictusul agoniei i se şterge de pe chip” (Obişnuinţă).

Poetul revine la lirismul interiorizat de început, cu mai pregnante sonorităţi ermetice, amintind elegiile lui Nichita Stănescu. Agitaţia cotidianului politic se minimalizează, tonul devine grav, solemn, sentimentul este aparent eludat. Versul evidenţiază temperamentul de stirpe apolinică, tăind direct în fiinţa poeziei, fără suplimente figurative sau dezvoltări epice. Un sentiment interior, greu de explicat organizează grafic poezia. Impresia este a unor nesfârşite eşalonări de instantanee menite să surprindă, să indice golul existenţial: „Agitaţie banală a hazardului, îngânare a nimicului e/ rodul spornic mistuit de abulia amiezii toropitoare.” (Riduri). Haosul exterior se resoarbe în aceste poeme pentru a alcătui criptic semnele sfârşitului, tot mai dorit pentru că este considerată singura cale spre sinele întreg: „sunt o pală de reveneală uscată, o nuanţă ciudată de ocru/ prin care un duh al plecării anunţă de stingere” (Semne). Poetul se poate retrage în singurătatea turnului rilkeian, cultivând o poezie apolinică a lucrurilor absente, impusă să înregistreze ca un seismograf orice tresăltare a conştiinţei aflate în anticamera neantului: „Cu un abur uscat pe gură/ invoc resemnarea condamnatului la moarte” (Soluţie).

„– Adorato, șoptesc, sălbăticiune dulce!…// Vino-n vâltorile amurgului meu/ și înlănțuie-mă cu tinerețea ta gâlgâitoare…” În Verde regal asistăm la o nouă răsturnare de dispoziție. Starea este tipic eminesciană, exuberanța este provocată de apariția neașteptată a iubirii clocotitoare: „și deodată tu răsăriși în cale-mi”. „Niște zei îmbătați de hârjoană au stârnit vijelia” (IX) și universul întreg se cuprinde de un sentiment năvalnic, de o vitalitate vulcanică, o stare în care Nessos are supraforța de a-și depăși destinul: „Am aruncat cămașa de forță-a destinului în sobă/   ca pe o piele râioasă/ și acum, împreună cu voi, mănânc jăratic din vatră/ scot flăcări pe nări/ și-ncerc să revin la străvezimea dintâi” (XI). Acest grupaj de poeme confirmă o dată în plus dialogul implicit cu Oda lui Eminescu, pe dimensiunea impactului pe care îl poate avea iubirea asupra vieții și a poeziei. Poemele dezvoltă aici sonorități de elegie și imn, dau expresia speranței de recâștigare a vieții și a renașterii sinelui prin iubire: „Dulce-dulce-dulce zațul de-arsen de pe buzele tale/ Tinerețe fără Bătrânețe/ Viață fărăp de Moarte/ Iubire” (XXVII).

Explorarea capacităţii raţiunii de a produce cunoaştere atemporală, raportarea permanentă la idealitatea fiinţei, curbarea sensului spre punctul de origine, reactualizarea stării de perpetuă desăvârşire prin iubire sunt temele și principiile poetice ale lui Andrei Ţurcanu.

„Sunt mut cu încăpăţinare/ şi neclintit/ cu piatra unghiulară de la temelia unei case/ în timpul cutremurului./ Rezistă? Nu rezistă?…” (Autoportret). Sunt sigură: mai mult decât rezistă. Andrei Țurcanu este unul dintre cei mai importanți poeți români. Nu am nicio rezervă în folosirea superlativelor pentru această poezie şi pentru acest poet.

494 total views, 1 views today