Căderea în sus a parodicului

Catalizat, probabil, de geniul urmuzian al experimentului parodic, Nicolae Leahu se vrea un provocator în noua sa colecţie de poezie Autorul, personajul şi eroinele (Chişinău, Arc, 2013). În orice caz, e vorba de o insurgență veselă și gravă totodată, de relativizare carnavalescă a limbajelor și convențiilor literare. Porneşte prin a lua în derâdere automatismele de întocmire a antologiilor de autor, răsturnând ordinea reluării volumelor. De la Alungarea muzelor din cetate, înapoi în timp, la  volumul de debut, Mişcarea browniană, s-au scurs aproape două decenii, timp în care teoreticianul fenomenului liric optzecist, dar și poetul Nicolae Leahu a produs texte reprezentative pentru această generaţie, promovându-i recuzita po(i)etică, idealurile estetice, modurile de a înţelege lumea şi literatura. Spiritul critic, subtilităţile inteligente de scriitură, citatul intertextual, colocvialitatea şi ironia au fost armele cu care poetul se opunea  atunci, la început, lirismului exaltat, inițiatic, grav şi solemn. Peste ani, plăcerea combinatorie de esenţă parodică a capătat pregnanță expresivă, conturându-i poetica personală. De fapt, antologia consfinţește o poetică de generaţie care trece programatic „de la poezia poetică la poezia literaturizată” (definiția aparținându-i) cu scopul de a readuce frumuseţea intrinsecă a literaturii. Parodicului ingenios și intelectualizat, cu sclipitoare efecte formale i se acordă prioritate ca fiind un nou impuls de promovare și menținere a vivacității  spiritului creator care se deschide atât realului, cât și artificiului.

De la primul grupaj al antologiei este limpede că Nicolae Leahu și-a păstrat cultul limbajului, poemele sale desfăşurând spectacole lingvistice debordante, voluptoase, de o luxurianţă extremă. Versurile îi rămân autotelice, cizelate cu acribie până la eliminarea oricăror suspiciuni de spontaneitate sentimentală. În schimb, câștigă în libertate spiritul ludico-ironic, se lărgesc posibilitățile de manifestare a erudiției. Poetul lucrează materiale textuale cu o uriaşă plăcere combinatorie, mixând jucăuş-manierist „grămezi de simboluri/ muşuroaie de mituri”, „snopii de arhaisme argotisme şi barbarisme”, „endecasilabii coapselor dactilii gambelor”, „stropii de suspine”, „istorii satire/ istorii ieroglife şi divanuri” etc. (Alungarea muzelor din cetate). Totul aproape stă sub semnul exerciţiului intelectual, al re-scrierii şi al referinţelor culturale. Poezia înclină aproape întotdeauna spre autoreflexivitate şi spre formulele metaliteraturii în care își contemplă cu luciditate alcătuirea. Periplele prin literatura moștenită au nevoie de binecuvântarea altor muze, dezinteresate de „treburile cetăţii” și declanșatoare ale fanteziei și memoriei literare.

Găselnița de a articula programul comandoului generaționist sub forma unei pastișe la Scrisoarea III are un efect spectaculos, versurile fiind savuroase la lectură. Gravid de „subsoluri sursiere”, poemul este mereu gata să plăsmuiască lumi stufoase, noi și vechi totodată. Printre straturile textului străbat la suprafață sonuri și prozodii eminesciene, mesajul este însă altul: „Noi venim cu «Bună pace!», noi glosăm de libertate./ Clasicele compoziții, făr’ cusur, ca vro lehuză/ stau în raft. Iar postmodernii nici le saltă, nici le-acuză./ Totul este bine-n lume. ’N lumea cărților o carte/ uter este pentru alta 64. Alta-i pentru celelalte/ Teme vechi și noi, motive, mituri, basne, idealuri/ retrăite, se așază: vers, versete, rânduri, maluri.” (Epistola sextină). Şi pentru ca straturile textuale, intertextul și contextul să fie vizibile e nevoie de completări, comentarii auctoriale şi note de subsol, deopotrivă jucăușe și manieriste.

Ca și toate convențiile, cea a parodicului intertextual se poate lesne parodia. Poemul Irelavantul este un derivat al Levantului cărtărescian, o „parodie a parodiei”, text de „gradul al III-lea” (Lucia Țurcanu). Dexteritatea stilistică care face auzite, printre alte și alte vârste ale poeziei, cel puțin două registre parodice reflectându-se reciproc merită toată atenția unui estet. Iată doar câteva versuri relevante în sensul virtuozității tehnice și măiestriei stilistice ce deschid poemul: „Anticele vremi, spoite, stol de vorbe de papir,/ parcă supte-au fost de trompa unui uriaș vampir:/ s-au dus linii și elinii (sparte lire)’n pâclă, fum;/ egipteni se repliară, lăsând piramide-n drum,/ traficul să-l încâlcească-n zona Nilului încât/ să se sature englezii, peste Ani, până în gât”. O astfel de poezie te întoarce mereu înapoi, te face să redeschizi un autor sau altul pentru că nuanțele pot fi depistate anume la masa de dialog al poeziei din toate timpurile.

Grupajul de poeme intitulate Nenumitul (posibil, o parafrază la Necuvintele lui Stănescu) păstrează tenta experimentală și potențialul livresc, dar predispoziția parodică este diluată de o reflexivitate gravă, aflată sub presiunea unui dramatism profund, care dictează și alte tonalități: de elegie sentimentală, de meditație asupra motivelor poetice fundamentale: iubirea și moartea, poezia și sinele care se întrupează în ea. Tensiuni emotive, crize spirituale, intuiții indicibile se proiectează în imagini fastuoase, de peisaj rustic de cele mai multe ori, ținute în corsetul unor versuri elegante. Interesant este că forma tradițională de elegie este resuscitată prin intermediul noii tehnici de sorginte postmodrnistă, numită „estetizarea realului” sau textualizare. Un exemplu relevat este acest superb și tulburător poem al amintirilor, acest minunat tratament fabulatoriu: „Elegie pentru streașină și păiengeniș/ duminicile/ și de sărbători/ bunica Vera silabisea/ pe pragul casei/ Evanghelia-fără-paginile-/ de-nceput-și-sfârșit/ ținând-o pe brațe/ ca pe un prunc/ înfășurat în cuvinte/ și uitat în grija/ unei bătrâne// tufa de trandafir/ îi legăna șoaptele/ și aura ei de tristețe/ asfințea/ în ochii dulăului/ priveghind-o/ de pe covorul/ de troscot”. Peste gestul poetic modernist al întoarcerii în lumea copilăriei, la sensurile ei genuine ca însemn al dorinței de recăpătare a sinelui unificator și ordonator se așterne un strat metaliterar, menit să evidențieze un alt referent care este Poemul („Evanghelia-fără-paginile-/ de-nceput-și-sfârșit”) cu imperiul lui aglomerat de cuvinte.

 

În Personajul din poezie experimentalismul este orientat să pună în evidență ființa poetului articulată din reflexele cărților citite. Poemele se desfăşoară în câteva registre stilistice, solicitând o sensibilitate capabilă a le discerne nuanțele şi un intelect în măsură să vadă referinţa culturală. Poemul programatic (Pre)facerea trimite concomitent la un şir de prototipuri, de la miturile biblice (Facerea, Adam şi Eva), miturile antice (Pygmalion şi Galateea) la poemul Shakespeare de Marin Sorescu, care servesc drept prefabricate pentru facerea propriei poezii şi formularea propriei arte poetice. Făptură fizică, poetul transmite poemului tribulaţiile vieţii personale cu melancolii, tristeţi, căutări, speranţe şi eşecuri, textul însă le converteşte în literaritate, îmbracă corpul subiectiv în haină livrescă, având culorile intertextualităţii.  Astfel că, „autorul, personajul şi eroinele” ajung în egală măsură subiect și obiect, autor și actant:  autentice „personaje de hârtie” făcând parte din același plan ontologic.

Elementele realului sunt absurd alăturate, distorsionate manierist, mixate de un spirit al formelor frumoase. Decorurile pierd legătura cu realul și gravitează în jurul unui pregnant egocentrism auctorial: „şi porii mei gusta-vor străvezimi saline/ şi tatuat cu iederi şi pescuind sugestii/ pânze-văpăi cădea-vor pe clătinări de trestii/ şi porţelanul viu se va lipi de mine/ şi-nchipuiri de raze vor patina pe preş/ şi velierul alb pluti-va fără cârmă/ şi împleti-voi un inel din sârmă” (Poeme pentru mine). Ceea ce desfată mult ochiul aici, dar și în volumul de debut,  Mişcarea browniană, este ingeniozitatea imagistică. Experimentul formal susţine un imaginar baroc, cu decorurile fanteziste, exotice, rafinate, fluide, în continuă schimbare şi transformare: „mixandre tandre mate ondulate/ s-au cuibărit în văi de celuloză/ şi înălţând extatice palate/ acum plutesc pe lacuri de glucoză” (Oniria). Se accede astfel la o suprarealitate geometrică, în care contururile obiectelor se pierd, formele şi suprafeţele se amestecă, totul scufundându-se fie într-o lentă visărie eleată, fie într-o uniformizare veselă. Un poeta faber construieşte ecuaţii intelectuale sub semnul ludicului, al luxurianței formelor, sunetelor, culorilor:

 

2. Poem cu figuri geometrice

poliedre şi tetraedre pitite

sub pleoape şi în gnoze lunatice

endecasilabice

chiciura ochilor tăi

emailaţi

cu cer de Murano

soprano

cu prisme cuburi sfere şi conuri

în sonuri

cum mă gudur pe lângă colţurile sticloase

prăpăstioase

ale sinusoidei tale

cu pleoapele-mi

făcute sandale

de mers pe boltă pe mare

şi prin interioare exterioare?”

(STAMPĂ CU IENUPERI ÎN CEAŢĂ (rezumat)).

 

Fragmentele browniene, aglomerate şi suprapuse într-o inginerie/matematică superioară, trădează efortul de a înfăţişa o nouă ontologie, o lume simulată de sorginte postmodernistă. De la un capăt la altul, antologia este susținută de un instinct parodic irepresibil care apropie de noi, ne face familiară realitatea – policromă și schimbătoare, indistinctă și descumpănitoare –  a lumii contemporane.

 

335 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *