Cel care le scrie soarta merejenenilor e tot din Merejeni

Interesantă este perspectiva narativă. Aceşti ochi supradimensionaţi şi atoatevăzători ai Zinicăi Postică. Mereu lucid şi coerent în judecăţi, personajul reprezintă un fel de supraconştiinţă a satului, „mintea cea de pe urmă” a unei colectivităţi rătăcite în pustiu. Zina nu e nici intelectual cu prea multă carte, nici individ ignorant, nu e vreun trimis misionar sau spirit justiţiar, dar are destulă înţelepciune sănătoasă ca să distingă strâmbătăţile lumii în mijlocul căreia s-a născut şi s-a format. Le vede cu inocenţă de elevă, le evidenţiază cu înţelepciune de adult, întotdeauna cu iubire, spre învăţătura şi îndreptarea morală celor din preajmă. Dar satul întârzie să se vindece.

Autoizolaţi într-o lume închisă în suferinţă, resemnare şi alcool, merejenenii Olgăi Căpăţină nu-şi ridică capetele. Cei, puţini la număr, cărora li se revelează adevărul sunt traşi înapoi de un rău colectiv ca în parabola despre cazanele pline cu smoală pedepsind diferite etnii din infern. Un univers devorator, cu un singur centru spiritual, cu un Dumnezeu numai al lor, merejenean şi el, care nu e altceva decât vocea satului, mai exact bârfele lui maliţioase. Bătrâni şi tineri, fiice şi nepoţi, ţărani înstăriţi şi indivizi piperniciţi, săteni şcoliţi şi ignoranţi – cu toţii urmează prescriptele nescrise ale acestui îndreptar de plumb, ce îi trage implacabil în jos, conservându-i în tragedie.

Satul „îşi ciuleşte urechile”, „pune mâinile streaşină la ochi, ca nu cumva să-i scape ceva”, ajută şi distruge, provoacă şi este mereu în aşteptarea victimelor sale în care să-şi înfigă colţii. Sătenii fie se conformează, se apleacă, suportă cu stoicism indicaţiile, fie se revoltă, evadează, intervin cu amendamente, niciunul însă nu poate pleca definitiv din acest univers damnat. Satul atrage ca un pol magnetic, creează dependenţă.

Lipsite de liberul-arbitru, sătenii sunt în viaţă dominaţi de nervii şi de sângele lor la fel ca personajele naturaliste ale lui Zola. Universul romanului este populat de taraţi, alcoolici, criminali sau de alte personaje formate într-un mediu social alterat. Profa Elena Ivanovna îşi varsă amarul existenţei sale nereuşite la clasă, antipedagogia ei implantând în capul micilor merejeneni convingerea că nefericirea constituie singurul lor mod de a trăi. Din şcoala ei elevii intră în viaţă cu sticla de alcool în mână, băutura fiindu-le pâinea cea de toate zilele. Satul devine scena unor năluci ameţite, orbecăind în noaptea raţiunii: „La noi în sat se știa că Mărioara lui Petea Șchiopu bea rachiu mai ceva ca rusul ei, Vaniuța Securov, pe care l-a găsit la stroica fabricii de zahăr și l-a adus la noi la Merejeni, au făcut patru copii. Împreună cu ei bea și Petea Șchiopu, tat-su. A băut și Frosea lui până a murit pe sub garduri.” Mai abitir decât băutura omoară judecata satului. Sub presiunea admonestărilor colective, Liubţea nu găseşte altă soluţie pentru sine şi copilul său decât să-şi înece mintea în băutură, iar Milica să-şi pună capăt zilelor. Satul moldovenesc moare încet dar sigur.

Totuşi Olga Căpăţină nu urmăreşte să scotocească în personajele sale animalicul, impulsurile fiziologice, ci caută modalitatea de a-i înţelege şi de a-i mântui creştineşte. Semnificativ în acest sens este gestul de a-şi sacrifica spre final personajul-narator. Moartea Zinei Postică trezeşte umanul în merejeneni, le aminteşte că au fost şi pot fi buni. Gura rea a satului se potoleşte, o nouă speranţă se întrezăreşte la orizont. Dimineaţa se apropie ca o promisiune de iubire a aproapelui, de instalare a normalităţii.

Cartea este o avertizare asupra unui pericol realmente iminent şi, în acelaşi timp, expresia speranţei de vindecare cu propriile resurse interioare a unei umanităţi cancerizate de istoria câtorva decenii de comunism.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *