Chişinăul şi chișinăuienii. Exerciţiu de imagologie literară

 

 

Dincolo de identitatea fizică, geografic reală, Chişinău şi-a creat de-a lungul istoriei sale ca oraş o identitate mentală, imaginară, de sorginte culturală. Exemplul marilor oraşe ne arată că literatura participă semnificativ la conturarea acestei identităţi şi că potenţialul ei de expresivitate are forţa de a o impune rapid şi la distanţe mari în lume. În ce măsură Chişinăul a beneficiat de susţinerea literaturii, cum a fost el trăit, conştientizat, imaginat, proiectat, reprezentat de scriitori? Există oare cantitatea necesară de literatură despre Chişinău care să atingă pragul unui imaginar simbolic proeminent? Putem vorbi despre o mitologie a oraşului nostru? Are Chişinăul vârsta suficientă pentru a-şi contabiliza miturile?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom recurge la instrumentarul imagologiei literare [1], o disciplină mai nouă, dar numărând deja câteva decenii, timp în care şi-a probat eficienţa. Aceasta ne îndreaptă atenţia asupra literaturii conţinând reprezentări ale Chişinăului văzut cel puţin din două perspective: cea a străinilor – cărturari, scriitori – care au vizitat oraşul ori s-au aflat un timp în el (heteroimagini) şi cea a scriitorilor autohtoni (autoimagini). Teoreticienii disciplinei consideră că anume aceşti autori ocazionali sau ba sunt responsabili în mare măsură de stereotipurile legate de locurile pe care le-au proiectat în creaţia lor şi tot lor le aparţine meritul creării unui topos literar distinct şi chiar a unei mitologii.

Chişinăul nu are farmecul marilor oraşe cum e Veneţia sau Roma ca să atragă neîncetat plăsmuiri şi să inspire călătorii fără greş, totuşi s-au păstrat despre el şi texte mai expresive, ai căror autori, fie dintr-o pornire interioară, fie la comanda unor publicaţii, realizează consemnări cu accent liric, descrieri, portrete etc. transgresând neutralitatea limbajului specific rapoartelor. Pornim de la 1812, după care începe povestea Chişinăului ca oraş, mai corect, după ce i se atribuie statutul de reşedinţă şi de centrul politico-administrativ al noii provincii a Imperiului Rus. Din acest moment, localitatea a cărei istorie număra deja mai mult de trei secole se face mai atractivă pentru străini, funcţionari cu varii misiuni, cărturari, diplomaţi, militari, negustori şi chiar scriitori care, fie din obligaţie, fie din proprie dorinţă, şi-au aşternut pe hârtie impresiile şi observaţiile, proiectându-i primele imagini. Majoritatea relatărilor străinilor despre Chişinău sunt scurte, informative, orientate pe un anumit segment specializat şi nu pot fi raportate la literatură. Acestea, spune N. Iorga, „pentru istorie sunt mult mai folositoare decât forma literară, forma pregătită a scriitorilor de obişnuite călătorii”. Segmentul literar lăsat în afară de celebrul autor al Istoriei românilor prin călători constituie, prin urmare, obiectul nostru de analiză.

Ceea ce ne interesează, la o primă etapă, este felul în care a fost perceput (geografia reală) şi, mai ales, trăit (emoţiile pe care le-a generat) şi reprezentat (în lumea ficţională) oraşul Chişinău de către străini ca spaţiu nou, necunoscut până atunci, deci ca alteritate. Vom urmări mecanismele prin care imaginile oraşului (tradiţii cultural-istorice, peisaj urban, arhitectură, moduri de viaţă, mentalităţi, memorie şi conştiinţă colectivă, relaţii între minorităţile naţionale, mituri, utopii etc.) devin limbaj simbolic în interiorul imaginarului literar al străinului. Exerciţiul de înregistrare a acestor reprezentări culese din jurnalele sau notele de călătorie, publicistică, scrisorile cu calităţi literare, poezia şi proza străinilor va pune în evidenţă dimensiunea imaginară şi ideologică, colectivă şi individuală, inconştientă şi intenţionată a Chişinăului în orizontul Celuilalt.

 

  1. Întocmirea identităţii literare a unui început de oraş

Avem convingerea că textele literare au o răspândire şi o forţă persuasivă mai mare decât cele cu finalitate informativă (rapoarte, studii specializate etc.), modelând substanţial, prin caleidoscopul de imagini-cheie, cunoştinţele despre celălalt ale poporului reprezentat de călător. Adesea, primele reprezentări din literatura călătoriilor ale unor ţări şi naţiuni necunoscute iau, în mentalul cititorilor, formele reductive ale clişeelor de percepţie, ale stereotipurilor (şi, în limbajul disciplinei a cărei perspectivă o abordăm, ale imagotipurilor). Scriitorilor care au vizitat şi au descris Chişinăul le revine o mare parte de responsabilitate în ceea priveşte generarea şi răspândirea primelor locuri comune despre el. Adesea, acestea alcătuiesc „semifabricatele” din care, ulterior, se prepară mituri. Cum a fost alcătuită imaginea mentală, simbolică a Chişinăului la începuturile lui ca oraş şi ce clişee de percepţie au fost generate de către scriitori: sunt aspectele care ne vor preocupa în continuare. Înainte de a trece în revistă şirul de imagotipuri ale Chişinăului, trebuie să subliniem că acestea nu coincid neapărat cu identitatea reală a Chişinăului, aşa cum, spre exemplu, Veneţia nu este un loc inevitabil funest, ca în romanul lui Thomas Mann, Moarte la Veneţia.

 „Târguleţ de puţină importanţă”

Sintagma „târguleţ de puţină importanţă” constituie una dintre primele catalogări pe care le capătă Chişinăul în literatura străinilor. Reiterată în majoritatea însemnărilor călătorilor străini şi până la 1812, această etichetă va deveni un loc comun în literatura ruşilor, fiind reluată mai ales în momentele în care aceştia îşi propun să pună faţă în faţă două oraşe: oraşul vechi, vetust, ancorat într-o istorie obscură, parcurgând trei secole în ipostazele de sat şi târg de provincie devastat adesea de tătari şi cazaci şi oraşul nou prosper, graţie statutului de reşedinţă a administraţiei ţariste.

Mărturii despre localitatea Chişinău au existat şi până la 1812. Colecţia Călători străini despre Ţările Române [3] conţine însemnările mai multor misionari catolici ajunşi prin părţile noastre. Acestea au fost valorizate în special de istoricii care au căutat în ele informaţii obiective referitoare la timpul istoric. Nu vom insista să demonstrăm aici că unele texte au partea lor de frumos, de estetic, mai ales în pasajele cu tablouri şi reflecţii şi că notele lor de călătorie tind adesea să treacă frontiera simplelor notaţii, urmărind expresivitatea literară. Ne interesează, de vreme ce am adoptat perspectiva imagologiei, felul în care scrisul străinilor modelează imaginea Chişinăului, evoluând, odată cu realitatea sau nu, de la sat, „târguleţ fără importanţă”, la oraş european.

Chişinăul nu a avut experienţa unui burg medieval, istoria lui urbană numără ceva mai mult de două secole. Până a deveni oraş-centru administrativ al regiunii, Chişinăul era înregistrat de străini fie ca „sat”, fie ca „târg”, sub denumiri variind de la o sursă la alta: „Kischanowo”, „Kischinewo”, „Kieszeanu”, „Kyschneff” şi chiar „Coserev”. Nicolae Iorga pomeneşte, în a sa Istorie a românilor prin călători, nota unui pelerin care, în secolul al XIV-lea străbate Basarabia prin localitatea numită de el „Mitirivi Chişini”, care ar fi existat pe vremea ceea ca sat (primul termen însemnând din slavă „vamă”, al doilea de la cuvântul popular „cascadă” sau „gura” răului, aici Bâc) [4]. Localitatea, ca şi întreg teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Prut, nu a fost tranzitată mult timp din cauza nesiguranţei drumurilor, ia acest caz de înregistrare a unui călător pe aici este aproape singular pentru acele timpuri. Drumurile care străbăteau Moldova medievală treceau prin Hotin, Suceava, Iaşi, Bârlad, Tighina, Galaţi, Cetatea-Albă şi alte târguri bine păzite de oamenii domnitorului, ceea ce nu era posibil în Moldova răsăriteană din cauza deselor năvăliri ale tătarilor şi cazacilor. Conservându-şi existenţa într-o formă subdezvoltată, sătucul Chişinău, ca şi celelalte aşezări umane din aceste teritorii, îşi suporta istoria cu stoicism.

În 1709, în drumul său spre Bender, ungurul Pál Ráday trece prin „satul numit Chişinău” [5]. Germanul Erasmus von Weismantel, locotenent în campania lui Carol al XII-lea contra ţarului Petru I, în Jurnalul de campanie pe anii 1710-1714, îşi consemnează şederea în „satul Chişinău (…) de asemenea păcătos şi a fost ars de tătari, aproape în întregime” [6].  Călătorind prin Moldova, în 1737, călătorul scoţian John Bell descrie Chişinăul ca pe un sat egal ca importanţă cu alte sate precum, de exemplu, Vălcineţ. Ambele localităţi prezentau interes pentru că jalonau drumul spre Bender, având poştă de cai, serviciul de transport al timpului: „În ziua de 6 am plecat din acest sat (Vălcineţ) şi am ajuns seara în alt sat numit Chişinău, unde am rămas noaptea.” [7]. Pentru călătorul scoţian, obişnuit cu formele de viaţă europeană, Chişinăul mai rămâne încă un sat  obişnuit chiar dacă Dimitrie Cantemir îl numise deja „târg” atunci când enumeră, în Descrierea Moldovei, localităţile mai importante ale Principatului Moldovei. E adevărat, Cantemir zice despre Chişinău că e un: „târguleţ de puţină importanţă” din ţinutul Lăpuşnei, dar care are deja o populaţie pestriţă etnic („din creştini, armeni şi jidovi”), specifică localităţilor moldoveneşti cu spaţii comerciale. Potrivit lui Ştefan Ciobanu, până şi etimologia cuvântului „Chişinău” dovedeşte că, în vechime, Chişinăul era un „centru comercial, unde se adunau negustori ucraineni, armeni, evrei şi moldoveni” care ducea viaţa satelor şi târgurilor moldoveneşti înfiinţate în Moldova răsăriteană prin secolul al XIV-lea [8].

La distanţa de numai douăzeci de ani, în 1758, Francezul Charles-Claude de Peyssonnel trece Chişinăul printre cele mai de seamă localităţi ale Moldovei [9]. „Târgul Chişinăului” este menţionat şi de baronul François de Tott [10]., ambasadorul francez de la Bahcisarai şi Constantinopol, care se arată mulţumit, la 1767, de ospitalitatea unui „guvernator de Chişinău”. De asemenea, „Kischinewo” figurează pe harta generalului rus Bawr (Bauer), comandantul armatelor ruseşti ce au ocupă Moldova în octombrie 1769 [11]. În 1782, germanul Georg Lauterer certifică Chişinăul ca „oraş comercial destul de mare, aşezat pe ambele coaste ale unei văi largi, unde curge prin vale râul Bâc, care acolo face două mlaştini, peste care sunt două poduri pentru circulaţia oraşului” [12].

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Chişinăul devine victimă colaterală a campaniilor Rusiei împotriva turcilor. Într-o epistolă datată cu 22 decembrie 1788, secund-maiorul von Raan [13]. trece pe hârtie câteva rânduri despre nesiguranţa care pluteşte în atmosferă şi fragilitatea localităţii, a cărei locuitori nu sunt lăsaţi niciodată să-şi ridice casele până la capăt. Trecut prin pârjol de mai multe ori, în acel an, Chişinăul numără câteva zeci de case în stare deplorabilă: „Chişinăul, înainte de devastarea lui, a fost un oraş de mijloc, dar când l-au părăsit turcii în retragerea lor, l-au incendiat după obiceiul lor. O privelişte care emoţionează este de a vedea devastări noi la fiecare pas, de a vedea distrugeri la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, care au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile negustorilor care formau un pătrat de piatră de 300 de stângeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum vreo şase-şapte biserici…” [14]. La numai un an distanţă de mărturia lui von Raan, în 1789, Chişinăul este iarăşi incendiat, iar o parte din locuitorii lui sunt nevoiţi să se strămute pe moşia Buiucanilor, un sat din apropiere.

Călătorind în perioada dintre 1787 şi 1791, polonezul Leyon von Campenhausen constată deja faptul că moldovenii îşi numesc Chişinăul „oraş”: „Pe timpuri trebuie să fi fost foarte mare, căci, de partea cealaltă a râului (Bâc), se văd încă ruinele a peste o mie de case, iar sub pământ, pivniţe minunate din zid. Oraşul este împărţit în trei mahalale, fiecare având propria sa biserică. Cea mai mare are, în loc de acoperiş, o cupolă, iar deasupra intrării apare, în toată splendoarea, chipul Sf. Gheorghe, destul de bine pictat al fresco. Odinioară a fost aici o academie (şcoală de preoţie n.n.), la care studiau tinerii moldoveni, mai ales preoţii, dar în timpul şederii mele în oraş, nu se aflau decât şapte studenţi. (…) Trei minunate fântâni arteziene, prevăzute cu bazine, dau oraşului Chişinău apă îndestulătoare. Acest fel de lux este întâlnit în toate oraşele moldoveneşti şi turceşti, ca şi băile publice, de cele mai multe ori frumoase, deoarece religia unora şi obiceiurile celorlalţi prevăd spălări numeroase.” [15].

Nici în 1792, când Rusia alungă turcii dincolo de Dunăre şi îşi stabileşte frontiera la Prut, condiţia Chişinăului nu se schimbă prea mult. Vizitatorul estonian von Reimers, diplomat din solia pe care Ecaterina a II-a a trimis-o, în 1793, sub conducerea lui Kutuzov, la Constantinopol, descrie Chişinăul (sau „Kieszeanu, cum găseşti notată localitatea pe harta generală din 1774 a Moldovei şi a Ţării Româneşti”) ca pe „o localitate neînsemnată pe râuleţul Bâc”, locuită de moldoveni, evrei şi greci, „deoarece turcilor nu le este îngăduit nici în Moldova şi nici în Ţara Românească să se stabilească cu locuinţă şi de aceea în provinciile acestea nici nu se găsesc moschei” [16]. Un alt diplomat din aceeaşi solie, Johan von Struve, numeşte Chişinăul „orăşel (…), aşezat într-un ţinut mai mult şes, pe râul Bâc care se varsă în Nistru” [17].

La începutul secolului al XIX-lea, în praf, noroi şi cenuşă, obişnuit cu vizitatori neinvitaţi, năvălind pe neaşteptate, târguleţul îşi visează liniştea şi bunăstarea. Boierii îşi durează case, iar negustorii tarabe pentru câştigul lor de toate zilele. Mai devreme sau mai târziu, târgul Chişinău avea să aibă soarta altor localităţi româneşti devenite oraşe datorită poziţiei geografice şi importanţei economice. Însă istoria nu a avut răbdare.

 

„Reşedinţă a administraţiei ţariste”

Din momentul în care Chişinăul devine capitală a noii regiuni anexate la Imperiului rus şi începe să se extindă cu noi cartiere, eticheta „târguleţ fără importanţă” consemnează trecutul său barbar şi, mai ales, serveşte drept argument pentru cei care vor pune în valoare, prin comparaţie, achiziţiile „civilizatoare” ale oraşului-nou. Istoriografia timpului oferă o mulţime de exemple care probează în acest sens. Călătorul rus V. Dedlov descria vechea localitate în felul următor: „… o aşezare mediocră din câteva stradele strâmbe şi construcţii turceşti foarte murdare” [18], În 1816, într-un raport adresat ţarului Alexandru I, generalul P. Kiselev caracterizează Chişinăul drept: „un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră” cu străzi, după cum susţine un alt vizitator, „cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric.” [19]. Mai toţi călătorii ruşi, vizitând Chişinăul în această perioadă, se percep pe sine ca un eu civilizator al celuilalt în a cărui oglindă îşi contemplă cu bucurie superioritatea.

La câţiva ani de la anexare, Chişinăul are tot aspectul unui târg provincial cu o populaţie de 7 mii de oameni amestecată cu militari ruşi. Cu toate acestea, localitatea atrage mai mulţi călătorii străini [20]. Mai întâi pentru că ea găzduieşte în timpul războiului dar şi în primii ani de după administraţia militară ţaristă. Aici îşi aleg reşedinţa primii guvernatori ai Basarabiei: Scarlat Sturza, Harting, Bahmetiev, Inzov, dar şi mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni care a creat în Chişinău principalele sale ctitorii culturale. Apoi, pentru că, potrivit strategilor ruşi, Chişinăul are o excelentă poziţie din punct de vedere militar. Accederea unei localităţi la condiţia de oraş este întotdeauna un pretext şi un însemn de evoluţie  economică şi socială. Chişinăuienii nu se grăbesc însă să-şi ridice construcţii solide, experienţa îi face circumspecţi faţă de noua administraţie, pe care o cred temporară. Ameninţarea permanentă a unor agresiuni politice străine: austriacă, turcă, rusă, a cultivat locuitorilor resemnare şi pasivitate, rezistenţă, defensivă, frică, dar şi delăsare. De cealaltă parte, ruşii percep localitatea şi noul ţinut al imperiului drept un spaţiu exotic din sudul Rusiei („Italia Rusiei”). În primii ani după anexare, noua regiune rămâne necunoscută, inclusiv cercurilor conducătoare de la Sanct Petersburg absorbite de alte evenimente şi problemele la nivel european (izgonirea lui Napoleon, Congresul de la Viena, relaţiile cu Alianţa Sfântă etc.). Ei trimit aici tot felul de specialişti care urmează să cerceteze situaţia în regiune şi să aducă centrului informaţii utile. Printre ei se întâmplă şi scriitori, motivaţi să scrie despre locurile noi. Spre deosebire de rapoartele specialiştilor şi militarilor, textele artistice ale acestora cu imagini ale Chişinăului au o largă răspândire prin simplul fapt al publicării lor în ziarele timpului, făurind un întreg imaginar legat de tânărul oraş şi, în genere, modelând primele cunoştinţe ale ruşilor despre moldoveni şi ţinutul necunoscut, care au glisat iute în zona folclorului, au creat preconcepţii.

În primii ani după anexare, Chişinăul au fost vizitat şi de scriitorii Pavel Svinin, Alexandr F. Veltman, Alexandr S. Puşkin, Vladimir F. Raievski, în a doua jumătate a secolului de Lev Tolstoi, Vsevolod Garşin, Nicolai Garin-Mihailovski. Cele dintâi imagini ale Chişinăului cu repercusiuni în memoria colectivă a ruşilor şi primele stereotipuri de percepţie se datorează anume acestora. Stereotipurile, se ştie, sunt foarte rezistente la acţiunea timpului şi se pot regăsi la intervale mari de timp. Unul dintre primii delegaţi ai administraţiei ţariste, Pavel Svinin, funcţionar de la Ministerul de Externe, trimis aici, în 1815, trebuia să descrie obiectiv legile şi obiceiurile pământului. Anterior, guvernatorul Harting făcuse o reclamaţie contra nobilimii basarabene: „… aceştia, scria el, făceau dovadă de totală lipsă de interes faţă de vechile obiceiuri şi legi ale Imperiului Rus, de culegerile de legi, de documentele scrise şi faţă de ordine. Ei acţionează după obiceiul românesc” [21], iar Svinin trebuia să clarifice situaţia. Deşi este scriitor, jurnalist, fondator al revistei „Otecestvenâie zapiski”, autor de poezii, memorii şi romane, lucrările lui Descrierea Regiunii Basarabia (încheiată 1816) [22] şi Notiţă despre Basarabia (apărută în „Otecestvenâie zapiski”) nu au caracter literar. Acestea însă constituie pentru ruşi întâile izvoare de cunoaştere a noii provincii (cu excepţia lucrării Descrierea Moldovei, scrisă de D. Cantemir cu un secol mai înainte). Ele sunt interesante pentru noi şi ca fiind o colecţie a primelor (hetero)imagini ale Chişinăului şi ale locuitorilor ei, aşa cum s-au proiectat acestea în orizontul cultural al ruşilor.

Svinin ne oferă o privire dintr-o parte a felului de a se comporta al boierilor moldoveni în perioada de tranziţie la administrarea nouă. E interesant să se urmărească reacţiile moldovenilor, de la boieri la negustori şi ţărani, la instalarea structurilor imperiale, oscilând între neînţelegere, incertitudine, debusolare şi dorinţa de adaptare la noua conjunctură şi de păstrare a privilegiilor. Raportul lui Svinin reflectă procesul de colonizare pe care Rusia o realizează cu program aici şi este dintre primii care reprezintă o faţa etnică schimbată a ţinutului. După retragerea turcilor şi a tătarilor, de frica iobăgiei, ţăranii moldoveni fug peste Prut, iar locurile eliberate de ei sunt ocupate de ţărani iobagi ruşi şi ucraineni fugari, de colonişti bulgari, de nemţi şi de negustorilor evrei. Populaţia Basarabiei este în continuă transformare şi sub acest aspect Chişinăul are indicatorii cei mai evidenţi. Localitatea avea deja de mulţi ani acel nucleu al diversităţii etnice, specific spaţiilor de comercializare din vechile târguri moldoveneşti, care acum se extinde cu viteză.

 

„Chişinăul, scenă a victoriilor Rusiei”

În 1818, ofiţerul şi scriitorul rus Alexandr Veltman vine în Basarabia în calitate de cartograf, făcând parte dintr-o comisie militară. Având misiunea să alcătuiască planul topografic al regiunii, Veltman are ocazia să vadă amănuntele vieţii basarabenilor de la Nord la Sud. Îşi ţine un jurnal de călătorie care, ulterior, face o parte bună din conţinutul romanului Stranik (Pelerinul). Chiar dacă îşi construieşte subiectul în jurul călătoriilor sale în Basarabia, textele lui Alexandr Veltman sunt în mare parte, lungi digresiuni pe tema dragostei faţă de Rusia. Obsesia spiritului rus cucereşte întreg universul. Însemnările despre locurile prin care trece sunt puţine, observaţiile expeditive. Ceea ce i se înfăţişează ochiului nici nu exaltă, nici nu-l revoltă, ci mai degrabă îl lasă indiferent. Povestea lui urmează infailibil o singură tehnică, scriitorul grevează pe peisajului local naraţiunile şi obsesiile poporului său, de la împărăteasa Ecaterina încoace. Chiar şi atunci când îşi propune să scrie despre Schiţe din istoria antică a Basarabiei (1828), observaţiile cartografului ajung neapărat la completarea eposului rus. Analizând, spre exemplu, valurile lui Traian, autorul finalizează prin a le consemna ca fiind „locurile eroice” ce păstrează memoria victoriilor repurtate de ruşi împotriva turcilor.

Veltman nu este singurul care adoptă acest discurs panslavist, scriitorul rus Vladimir F. Raevski (trimis, în 1821, la Chişinău pentru a conduce şcoala „Lancaster” a diviziei) scria în însemnările sale din O seară la Chişinău în acelaşi registru propagandistic: „Pământul pe care ne manifestăm ca actuali cavaleri, era odinioară teatrul unor războaie şi fapte mari. Aici înfloreau Niconia, Ofeusa, Tiras şi Hermonactis; de aici, Darius Hystaspe, zdrobiţi de sciţi în 513, a pribegit dincolo de Dunăre; aici strămoşii noştri, slavii, au vestit, prin arme, fiinţa lor (şi viteazul Sveatoslav).” [23] Puşkin oferă încă o probă a faptului că, pentru autorii ruşi, pământurile Basarabiei nu prezentau interes istoric sau poetic în sine, ci ca itinerarii victorioase ale Rusiei: „Basarabia cunoscută din cea mai adâncă Antichitate trebuie să ne preocupe îndeosebi (de la Oleg şi Sviatoslav până la Suvorov şi Kutuzov, ea a fost teatrul veşnicilor războaie” [24].

În cele câteva texte ale lui Veltman cu subiect basarabean: romanul Stranik (Pelerinul), povestirile Ursul, Stâncile Costeştilor, Ilia Larin, Ianco-Ciobanul, Basarabia  apare secvenţial şi este descrisă fie cu lehamite, fie cu ironie, constituind un discurs de alternativă la registru slavofil grav-patriotic. Jovialitatea nu-l părăseşte niciodată atunci când se apucă să descrie Chişinăul. Intrarea în „oraşul-siguranţă, Chişinău” constituie un prilej pentru un tur de calambururi şi ironii: „Să ne oprim pe acest deal. Iată acesta e oraşul pe o pantă; iată şi Bâc; dar să nu mai stăm pe gânduri, să-l traversăm! Dar să nu cumva să creadă cineva că eu vorbesc de un bou care s-a întins de-a lungul drumului şi nu vrea să se ridice – în nici un caz!  Geografia este o ştiinţă, menţionând, printre altele, că în Basarabia este râul Bâc pe care stă culcat Chişinău. Despre Chişinău, atunci când eu am ajuns pentru prima dată, se puteau spune multe; dar traversându-l, poate, ultima dată, eu nu aş spune niciun cuvânt, dacă timpul trecut nu l-ar înlocui adesea pe cel prezent.” (trad. n.)

Tânărul scriitor are după toate probabilităţile o experienţă nu prea bună de convieţuire cu chişinăuienii de vreme ce evocă doar întâmplările neplăcute ale periplului său. Transcrise în proză, aventurile cunoaşterii lui se vor neapărat hazlii: „În acest fel, o vorbă-două, uşor-uşor, şi iată că noi ne cărăm noaptea pe străzile murdare ale Chişinăului. Necunoscând pe nimeni în oraş, cel mai bun lucru e să dai comanda să fii dus la han. – Du-mă la un han! – am strigat eu – Nuştiu! – îmi răspunde surugiul. – La cârciumă! – La care? – Măcar şi la Dacar. – Nuştiu! – îmi răspunde surugiul. – Stai, blestematule de Nuşti!” Veselia şi mirarea îl însoţesc în această nouă lume a sudului. Îl impresionează târgul moldovenesc cu forfota şi coloritul lui, cu agitaţia negustorilor expunându-şi mărfuri felurite: „Primele lucruri pe care le-am văzut au fost dughenele şi prăvăliile mici. Aproape în fiecare casă pe ferestruici se aflau sticle cu vin şi votcă, iar pe obloanele late ale ferestrelor, care se lăsau în jos, erau înşiruite tutun, sulf, ţinte, alice, funii, saci, încălţări de marochin roşu, cuşme, ciubuce, caşcaval, ulei… Dumnezeule! – m-am gândit. Aici se vinde peste tot, dar unde locuiesc cei care cumpără? – Plăcinte, plăcinte! – a răsunat în spatele meu o voce tare! – Tu eşti o plăcintă, blestematule! – şi cu adevărat: un moldovean cu faţa arsă ca şi coaja de prăjitură, unsuros ca o blinie ducea pe o tigaie de cupru o turtă fierbinte şi striga: plăcintă, plăcintă! – Aceasta este un fel de dejun pentru trecători.” (trad. n.)

Încercările moldovenilor de a cununa influenţele orientale şi europene în felul de a se comporta şi a se înveşmânta îi stârnesc ilaritate. Scriitorul creează din aceste pretexte câteva caricaturi: „Am întâlnit aici nenumărate echipaje; aici mai toţi se deplasează cu trăsurile, de la cel din urmă golan cu barba rasă până la marii boieri cu barba lungă. Dar caii moldoveneşti nu sunt ca echipajele de la Viena. Mai n-am murit de râs când am văzut cum doi cai pricăjiţi şi buni de cărat apă:

„Cu-o râvnă demnă de elogii,
Cărau trăsura vieneză,
În dolomanu-i de husar, țiganul
Își îndemna lălâu ologii.
Grăsan boierul moldovean –
n idol vechi chioplit ca din toporul,
-N căciula-i mare, își netezea avan,
Mustățile-i și barba sa de slut,
Scrâșnea de greutatea-i căpriorul!
Statuie, țeapăn era bravul arnăut,
Pe scară își fuma destoinic pipa,
Întregind și el, în așa fel, echipa.”
                                    (trad. n.)

 

Veltman pozează în superioritate voalată în expresii ironice şi jucăuşe: „La ieşire din biserică aveam tot dreptul legitim să urmăresc enoriaşii şi enoriaşele, iar o povestire despre ei ai fi un tratat despre frumuseţe şi urâciune. Voi spune doar că cucoanele şi cuconiţele moldovence se aseamănă foarte mult cu doamnele şi domnişoarele rusoaice, madamele şi mademoiselle franţuzoaice, donnele spaniole, ledy şi miss englezoaice, frau şi fraulen nemţoaice  şi aşa mai departe… Ochii lor sunt negri, iuţi şi isteţi; privirile lor parcă ar întreba pe fiecare: „Vă plac oare?” aaa? ce? îţi plac! aha! ai păţit-o!” Fiind invitat în ospeţie, are ocazia să descrie tabieturile unui boier moldovean (e vorba de boierul Iordache Varfolomeu) şi o face cu o cruzime pe care tonul comic nu o poate masca: „În casă am găsit totul în gustul luxului european. Trecând prin salon, am auzit bătăi iuţi din palme şi sunetele imperative: – Iorgule! ciubuc! În odaia următoare, stăpânul casei stătea cu toată fiinţa sa de preţ. Îndată ce am intrat, s-a ridicat, şi-a scos fesul şi a pronunţat cu importanţă: – poftim, şedeţi, şi iar a strigat: Iorgule! ciubuc! Arnăutul Gheorghe ne-a dat şi nouă ciubucuri. După prezentări lungi, între tovarăşul meu şi stăpân s-a legat discuţia. Pentru decenţă, mi-am orientat privirea spre stăpân ascultându-i discursurile lui molcome. Privindu-mă, s-a adresat către camaradul meu: – Moldovineşte nu ştie? – Nu ştie, i-a răspuns tovarăşul meu. Aşa s-a consumat atenţia lui faţă de mine. Despre plăcerile exprimării limbii moldoveneşti nu pot spune niciun cuvânt, dar mereu mi se părea că stăpânul tăia lemne de stejar, ale cărui aşchii îmi săreau drept în ureche” (tr. n.). Boierul Iordache Varfolomeu era într-adevăr un „om  primitiv” [25]. din Moldova care, potrivit lui Liprandi, a stat cândva ca ciubucciu pe scările butcii prinţului Moruzi, iar după ce a trecut cu traiul la Chişinău, s-a îmbogăţit datorită întreprinderilor negustoreşti şi a relaţiilor bune cu administraţia rusă. Filistinismul boierului este amendat de Veltman şi în următoarele versuri:

„Înfumurat și îngâmfat e mamelucul,
Mustățile-n trei țoli și albă
De vreo doi coți i-atârnă barba,
Arșin de ambră, cinci stânjeni e ciubucul,
Înfumurat și îngâmfat e mamelucul.”
                   (trad. Ivan Pilchin)

Critica moldovenilor incapabili a se racorda la civilizaţia adusă de ţar capătă în scrierile tânărului Veltman tuşe îngroşate de sarcasm. În tabloul care descrie vizita împăratului Alexandru I  din 1818, boierii locului sunt înfăţişaţi ca nişte ignoranţi, ancoraţi în stilul de viaţă turcesc, nepricepuţi şi nepregătiţi să asimileze cultura rusă. Pe deasupra, aceştia nu au antenele destul de rafinate pentru o elementară sensibilitate modernă cu un cod de maniere adecvat unor ceremonii publice de tip urban. Pe fundalul coloanelor albe şi graţioase în stilul greco-roman din casa lui Teodor Crupenschi, aşezate aici cu ocazia venirii împăratului, pe gustul căruia erau, în straiele lor turceşti boierii moldoveni arătau caraghios: „Cucoane sosite s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia vice-regelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învăluite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşi. Cu câteva momente înaintea sosirii împăratului, şalurile au fost luate, iar căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor” [26]. Martorii timpului spun că festivitatea a fost îndelung pregătită. Cu acest prilej, nobilii moldoveni au învăţat să se îmbrace şi să danseze după moda franceză, invitând un profesor de dans de la Viena. E adevărat, în sală erau prezenţi şi boierii veniţi de la distanţe mai mari şi care nu au reuşit să se orienteze la cerinţele noii urbe.  În economia demersului său caricatural, lui Veltman însă îi convine să scoată în evidenţă anume acest segment. Admitem că tânărului Veltman nu-i plăcea societatea moldovenească debusolată de desele schimbări de situaţie politică şi de gust. Îl amuza şi faptul că aceasta nu-şi manifesta o identitate proprie, ci îmbina elementele străine de vestimentaţie, viziune şi obiceiuri. Pe deasupra, în sala de lux a boierului Krupenski plutea supuşenia faţă de monarhul rus.  Dorinţa ostentativă a boierilor de a-şi păstra privilegiile în noua structură politic-administrativă era vizibilă şi, fireşte, nu le aducea profit de imagine. Nici rusul Al. Mihailovski-Danilevski, ofiţerul de gardă al împăratului, prezent la această festivitate, nu se pronunţă mai bine despre boierii moldoveni pe care îi prezintă drept nişte înapoiaţi [27].

Pe  haiduci Veltman îi descrie fără nicio culoare romantică, ca pe nişte sălbatici bandiţi ordinari. Fiind martor ocular la o scenă în care este capturat unul din capii haiducilor, Ursul, scriitorul îi consacră o proză scurtă. „Acesta era, scrie el despre Ursul, şeful unei bande alcătuită din fel de fel de adunătură de oameni iubitori de război, care au servit în eteria moldovenească şi au trecut în Basarabia… Însuşi Ursul era modelul brutalităţii şi a înrăirii; când l-au pedepsit, el nu se dădea să fie lecuit; şedea întins, acoperit cu viermi şi nu suspina”. Sceptic în genere faţă de ideea de a găsi ceva frumos în acest loc, un aspect îi satisface totuşi gustul pentru exotisme: îi place populaţia pestriţă din punct de vedere etnic de pe străzile Chişinăului: „Peste tot am întâlnit ruşi, moldoveni, greci, sârbi, bulgari, turci, evrei etc. (…) Am văzut multe lupte atletice ale bulgarilor, jocul moldovenilor, muzica ţiganilor, corturile evreilor; am vizitat băcănia grecilor, cafeneaua turcilor, am privit fără interes semnul vădit de culturalizare: afişa franceză «Marchande de modes»… şi în final, am schimbat  o hârtiuţă rusească pe un argint de aramă austriac.” În final, tânărul scriitor îşi exprimă exaltat aprobarea acestei noi creaţii a ruşilor – oraşul multietnic Chişinău, oraşul veneticilor şi alogenilor: „Să nimereşti de pe o stradelă înfundată a oraşului din piatră albă – Moscova, într-un loc al coliziunii tuturor popoarelor vechi ale Asiei şi Europei şi să le  găseşti într-o stare de pace şi armonie perfectă, este foarte plăcut.”

 

„Chişinăul, insulă populată de eterişti şi revoluţionari”

În anii imediat următori înăbuşirii revoluţiei lui Tudor Vladimirescu şi a mişcării eteriştilor (1821-1823), de frica represiunilor turceşti, la Chişinău, s-au refugiat mulţi greci şi români din principate. Aici vin să se adăpostească Alexandru Ipsilanti, fiul fostul domn din Moldova şi Muntenia şi prieten bun al contelui Capodistria, principele Moldovei Mihail Suţu cu numeroasa sa familie şi alţi boieri mari din ambele principate, ca postelnicul Ioan Schina, fiul fostului principe al Munteniei Carajea cu soţia, familiile Rosetti şi Moruzi, Gheorghe Roznoveanu, Dimitrie Statachi, văduva hatmanului Bogdan cu fiica sa, Mariola Balş, postelnicul Iacovachi Rizo, unul dintre cei mai înfocaţi eterişti, boierul Mano, boierul Petrachi Mavrogheni cununat cu sora lui Mihai Strurza, boierul muntean Varlam, Constantin Ghica, fratele principelui Gheorghe Ghica, Herescu ş.a. Despre secvenţă de timp Veltman menţionează următoarele: „Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol şi din cele două principate. În fiecare casă care avea două, trei comune trăiau refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti. Aici era în trecerea sa prin Italia şi domnitorul Moldovei Mihail Suţo, aici s-a aşezat familia lui, în care strălucea ca frumuseţe Rala Suţo; aici era familia Mavrocordato, în mijlocul căreia a înflorit Maria, cea din urmă reprezentantă a frumuseţii antice pe pământ… La fiecare pas se încingeau discuţii asupra chestiunilor greceşti…” [28]. Dimpotrivă, viceguvernatorul Vighel găsea dezbinată, „fără un punct de legătură” această lume pestriţă. Într-adevăr, entuziasmul eteriştilor nu era împărtăşit de moldoveni care le doreau turcilor succes şi se bucurau din tot sufletul când li se tăia capul fanarioţilor, fiindcă în fiecare din ei vedeau pe un viitor domn al său. Concentrarea nobilimii venite din oraşe cu veche tradiţie citadină facilitează simţitor instalarea şi consolidarea formelor de civilizaţie urbană la Chişinău. Veltman aprecia că în acei ani, din cauza exodului de eterişti şi fanarioţi, populaţia Chişinăului crescuse de la 12.000 la 50.000 de suflete. Acest fapt animă viaţa socială a Chişinăului, se pune problema construcţiilor de case şi a extinderii oraşului.

Surghiunul lui Alexandr Puşkin nu putea fi foarte rău într-un Chişinău înviorat de discuţii despre libertate şi de idei revoluţionare, alimentate de succesele francezilor, care aveau loc fie în cadrul reuniunilor eteriştilor, fie în loja masonică Ovidiu, sub privirile îngăduitoare ale  gubernatorului Inzov. Poetul era relativ liber şi putea merge la Odesa, Kamenca sau Kiev. I se asigură un anumit confort în casa boierului Donici, unde avea şi un servitor personal. Faptul că era deja poet cunoscut în Rusia i-a asigurat deschiderea atât a ofiţerilor ruşi, stabiliţi în număr mare la Chişinău, cât şi a boierilor moldoveni. În orice caz, Puşkin are prilejul să-l întâlnească la Chişinău pe Vl. F. Raevski, eroul bătăliei de la Borodino din 1912 şi pe familia sa la care mergea des. Poetul rus putea să stea îndelung de vorbă cu ofiţerul N. S. Alexeev şi cu Liprandi, agent secret al ruşilor însărcinat de monitorizarea eteriştilor refugiaţi la Chişinău. La Liprandi, unde Puşkin mergea adesea, se întruneau numeroşi fruntaşi de seama ai Sud-Estului european: postelnicul Ioan Schina şi aga Iorgu Ghica, postelnicul Iacovache Rizo-Nerulos şi sârbii fugari Vucici, Nenadovid, Jivcovici, fraţii Macedonski. În dorinţa de a fi pe placul administraţiei ţariste şi al guvernatorului Inzov, boierii moldoveni I. K. Varfolomeu, Pruncul, Balş ş.a. îi deschideau larg uşile. Subiectiv şi, după cum am văzut, maliţios peste măsură în privinţa moldovenilor, Veltman consideră însă că: „Succesul lui Puşkin în Chişinău cutreieră doar cercurile ruşilor; clasa intelectuală moldovenească ştia doar că poet este acel om care scrie poezii. Puşkin făcea parte în opinia lor din clasa moşierilor; în societatea femeilor în frac cusut, statut maiestuos, frumuseţea jucau un rol mai deosebit decât slava obţinută prin pana de raţă.” Nu se poate spune însă acelaşi lucru despre atitudinea poetului faţă de gazdele lui, boierii moldoveni, cărora le adresa adesea „epigrame înţepătoare.” [29].

 

„Chişinău, ţinut pustiu”

Relaţia lui Puşkin cu oraşul Chişinău (şi cu Basarabia în genere), aşa cum apare aceasta în textele lui, este una contradictorie, oscilând între admiraţie şi contestare. S-ar putea spune că poetul era justificat să se exprime ambivalent. Sub ochii tânărului Puşkin, despre care s-a spus că „a exprimat dispoziţiile revoluţionar-naţionale ale poporului rus” (B.A. Trubekoi) s-au desfăşurat o sumedenie de evenimente: eşuarea mişcării de eliberare naţională a grecilor, distrugerea nucleului masonic, arestul prietenilor, mişcarea haiducească etc. Perioada în care s-a afla aici (20 septembrie 1820 – 25 mai 1823) i-a asigurat rebelului romantic o viaţă activă, creatoare de impresii noi, care l-au inspirat de vreme ce a conceput aici o mare parte din  operele sale bine cunoscute (în jur de 200 de texte). Bogăţia şi varietatea de impresii i-a dat posibilitatea să înceapă la Chişinău şi în mare parte să scrie aici cele mai principale opere, ca de exemplu: poemele Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai, o serie întreagă de poezii, precum Şalul Negru, Eu îi spuneam fereşte-te de fata dragăStrugurii ş.a.. Aici a scris în ciornă poemul Ţiganii, a început  să scrie romanul în versuri Evgheni Oneghin. Într-o scrisoare din 7 mai 1821, scrisă la Chişinău şi adresată lui A. I. Turgheniev, poetul rus recunoaşte acest lucru, scriind: „În Basarabia noastră nu ne lipsesc impresii”.

În acelaşi timp, Puşkin proiectează, în operele acestea, o Basarabie-pustiu şi un Chişinău insuportabil. Într-o scrisoare adresată lui  N. I. Turgheniev la 1822, el se tânguieşte, numindu-se „pustnic basarabean”, proscris să stea într-un mediu lipsit de civilizaţie: „Impresionanta dumneavoastră scrisoare, stimate Nicolai Ivanovici, m-a găsit în pustiurile Moldovei” [30]. Unii comentatori găsesc explicabilă această ambivalenţă, punând-o pe seama firii romantice a tânărului poet, limitat în libertate. Alţii o consideră inadmisibilă pentru faptul de a exprima lipsă de respect faţă de autohtonii care îl găzduiesc. Visând de departe Rusia pierdută, îngrijorându-se pentru viitorul fiecărui text al său care avea de confruntat cenzura după cele câteva epigrame cu care l-a supărat pe împărat, Puşkin nu avea cum să fie mulţumit de traiul la Chişinău şi găsea că destinul său este asemănător cu cel al lui Ovidiu, trimis cândva cu forţa prin aceste locuri barbare:

 

Aici,-nviind prin tine a gândului visare,
Am îngânat, Ovidiu, eu jalnica-ţi cântare,
Şi tristele-i imagini la mulţi eu le-am transmis,
Dar ochiu-mi nu crezut-a minciuna ăstui vis,
Surghiunul tău privirea mi-o atrăgea în taină,
Deprinsă-a fost cu Nordul, cu-nzăpezita-i haină,
Aici, mult timp lumina-i, dar ziua greu ţi-o treci,
Aici, puţin domneşte vârtejul iernii reci.
De-abia aduşii struguri pe scitice meleaguri
 

Sclipirea purpurie şi-o picură-n şiraguri.
Ca tine, prins de vrajba lumescului şuvoi,
Nu-n slavă, ci-n destine ne-asemănarăm noi.
Cu nordica mea liră trezind singurătatea,
În zilele când grecul chemându-şi libertatea
Pe ţărmuri dunărene o proslăvea cu-avânt;
Şi nimeni de pe lume nu m-asculta cum cânt.
Dar văi şi culmi străine, nemărginire sură,
Şi paşnicele muze, prielnice îmi fură.

(www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/…/catre-ovidiu)

 

Vorbele şi versurile aruncate pe hârtie într-un moment de erupţie a spiritului tânăr şi rebel pot găsi o înţelegere, dar ce facem cu mulţimea de clişee de percepţie şi stereotipuri culturale pe care Puşkin le-a generat graţie popularităţii sale?

 

Oraş blestemat

În memoriile sale despre Puşkin, Piotr Bartemiev caracteriza poetul ca „fiind o natură vie şi socială, el nu putea fi niciodată singuratic, iubea întotdeauna adunări cu mulţi oameni, mereu mergea la petrecerile şi balurile Chişinăului, la sărbătorile holteilor tineri militari” [31]. Bineînţeles, un ţinut pustiu putea fi cu adevărat insuportabil pentru o astfel de fire. Însă din mărturiile lui Bartemiev, dar şi din cele ale altor autori ruşi se vede bine că această comparaţie a Chişinăului cu pustiul nu are suport real. La acea vreme, în oraş, se organizau dansuri, funcţiona teatrul în casa boierului Teodor Krupenschi, chiar dacă în condiţii nu tocmai bune, aşa cum constată  ofiţerul rus V. P. Gorchiakov într-o schiţă despre  Puşkin „spectacolului din incinta săracă a teatrului din Chişinău, prost luminat de lumânări grase” [32]. Liprandi scrie în amintirile sale despre faptul că poetul rus mergea la dansuri cu mazurcă şi valsuri, şi adesea se întâlnea cu amicii la casele boierilor. De exemplu, era întotdeauna primit cu deschidere în casa familiei Stamati, unde se ducea o viaţă de salon aristocratic european, se discuta literatură şi istorie. În casa sa, boierul Varfolomeu organiza baluri într-o sală mare, pictată pestriţ, la care cântau lăutarii ţigani. Distracţia şi balurile erau pe gustul nobililor Catargi, Cantacuzino, Keşco, Crupenschi, Moruzi, Donici, Katacazi, Râşcanu-Derojinski, Suruceanu sau Ruso care îşi ofereau casele dotate cu săli largi şi special adaptate pentru buna petrecere a timpului. Să fi fost oare Siberia, acolo unde au fost trimişi decembriştii spre exemplu, o alternativă mai plauzibilă pentru tânărul poet?

Calificativele date oraşului surghiunului său au încins spiritele şi au suscitat varii interpretări. În renumitul său poem Scrisoare către Vighel, Puşkin îşi exprimă cu veselie grobiană (pretinzând că e vorba de o glumă) aversiunea faţă de oraşul exilului său, plin de praf şi noroi, arhaic şi oriental.

 

Blestem pe tine, Chișinău!
Să te înjur am obosit.
Cu ale tale păcătoase
Și negre, și murdare case,
Vei fi odată pedepsit
De mâniatul Dumnezeu!
Cădea-vor mistuite-n foc
Și casa lui Bartolomeu,
Dughene negre, jidovești,
Precum, la Moise am citit,
Sodoma rea s-a prăbușit.
Dar cu acest oraș frumos
Nu se compară Chișinăul,
Căci am citit în tomul gros
Și fără pic de măgulire,
Sodoma era în strălucire.
Avea păcatu-i drăgăstos,
Dar lumina și abitir
Ți-l îmbuna pe musafir
Cu mândre fete și flăcăi. 
 

Păcat, în sacrul său delir
Iehova i-a trimis călăi.
În a desfrâului lumină
Și a lui Dumnezeu ființă,
Consilier bun de pomină,
Mi-aș duce viață în asceză,
-N Parisul din vechea Geneză.
În Chișinău, o știi prea bine,
Nu-s de găsit nici doamne fine,
Codoașe nu-s și nu-s librari.
Îmi pare rău de a ta soartă!
Nu cred că-ți vor veni la poartă
Pe seară, niște tineri bravi,
Dar, Wighel, dragă, eu cumva
Voi apărea în casa ta,
Doară să pot și să am chef,
Voi fi alături să-ți răspund,
În vers și-n proză, dar îți cer –
Salvează, dragă, al meu fund!

(trad. Ivan Pilchin)

 

 

Graţie popularităţii lui Puşkin, textul se bucură de o răspândire uriaşă, devenind cutia de rezonanţă în stare să ridice imaginea Chişinăului la nivel de mit. Din nefericire, prima proiecţie a Chişinăului în literatura cu caracter estetic este cea de „oraş blestemat”. Această expresie devine foarte repede un stereotip, reiterat ori de câte ori oraşul nostru este asociat cu ceva neplăcut. Peste ani, Mstislav Dobujinski, un alt locuitor temporar al Chişinăului, reţine în amintirile sale că, fiind gimnazist, făcuse un cântec pe aceste versuri. Să recunoaştem, prima încercare de mitopoietizare a Chişinăului e una dezavantajoasă.

Puşkin preia şi îşi nuanţează atitudinea ambivalentă faţă de oraşul marginalizării sale în mai multe texte:

Curând, curând vor înceta
Robie, nedreptate,
Şi cu ciocanu-n mâna ta
Vei spune: Libertate!
Mărie ţie, frate drept,
Mason prea venerabil!
Fii vesel, Chişinău deştept,
Oraş prea mizerabil!
(trad. Pann Halippa)

 

Cu toate acestea, într-o scrisoare către fratele său Lev, scrisă la 1820, Puşkin scria cu exultanţă despre viaţa sa în oraş: „Am trăit cele mai fericite momente din viaţa mea în mijlocul familiei respectabilului Raevski. Judecă şi tu cât de fericit eram: viaţă liberă şi lipsită de griji care îmi place atât de mult şi de care niciodată nu m-am bucurat – un cer fericit în miezul zilei, un meleag încântător, cu peisaje ce satisfac orice imaginaţie”. Într-o altă scrisoare din 1823 către fratele său, el scrie că regretă plecarea sa din Chişinău la Odessa: „Vreau sufleţelul meu, să-ţi scriu un întreg roman despre ultimele trei luni din viaţa mea. Sănătatea mea ceruse nişte băi de mare; abia l-am putut îndupleca pe Inzov să mă lase la Odessa. Mi-am părăsit Moldova şi am sosit în Europa. Restaurantele şi opera italiană îmi evocau timpurile vechi şi, zău, mi-au remontat spiritul. Dar iată că vine (dintr-o călătorie de peste hotare) Voronţov, mă primeşte prieteneşte: mă anunţă că sunt transferat sub conducerea lui şi rămân în Odessa. Pare a fi bine, dar o nouă tristeţe îmi strânge pieptul; mi-e dor de lanţurile mele părăsite. Am venit la Chişinău pentru câteva zile, am trăit într-o stare de elegie, dar plecând de acolo pentru totdeauna, am oftat de dorul Chişinăului.” [33].

Poetul este un scindat între civilizaţia şi europenismul Odessei, pe de o parte, şi simplitatea şi exotismul Moldovei, pe de altă parte. Puşkin are o Moldovă a sa („mi-am părăsit Moldova”, „Regiunea aceasta pustie e sfântă pentru un suflet de poet”) şi această Moldovă, îi scria lui Baratanschi în 1822, „E slăvită de către Derjavin şi e plină de slavă rusească” [34]. Ideea că pământul aparţine Rusiei şi e cuprins de „sufletul rus” îi ameliorează oarecum suferinţa. Poetizat, surghiunul în „Novorosia” capătă confortul de acasă: „În stepele verzi din Bugeac,/ Unde Prutul, un râu destinat,/ Înconjoară al ruşilor hat”. În 1824, îi scria pe o notă elegiacă prietenului său N. S. Alexeev, în casa căruia a stat două săptămâni următoarele: „Nu-ţi pot exprima sentimentele mele când am primit scrisoarea ta. Sunetele Chişinăului, malul Bâcului… Dragul meu, tu m-ai restituit Basarabiei. Eu stau iar în ruinele mele, în odăiţa mea întunecată, în faţa geamului cu gratii sau  la tine, dragul meu, în sfânta ta căsuţă curată.” [35].

 

„Ţiganii moldoveni”

Sensibilitatea romantică îl predispune pe Puşkin să vadă cu ochi buni mediul chişinăuian, exotic şi pestriţ din punct de vedere etnic, cu moldoveni, greci, evrei, cazaci, albanezi, bulgari şi ţigani. „Masa principală, scrie Barteniev în memoriile sale despre Puşkin, o alcătuiau, dacă nu greşim, moldovenii, evreii şi bulgarii; dar aici trăiau şi greci, turci, maloruşi, nemţi, întâlneai şi arnăuţi, francezi, şi chiar italieni, fiecare cu dialectul său, cu obiceiurile şi costumele sale. Ruşi adevăraţi erau încă foarte puţini. Cea mai mare parte a populaţiei ruse constituiau soldaţii şi funcţionarii. Staţionarea militarilor diversificau şi mai mult tabloul” [36]. Într-un fragment din manuscris, Puşkin surprinde învălmăşeala multietnică a târgului: [37].

Evreul lacom se-nghesuie-n mulțime,
În burca-i, un cazac din Caucaz semeț,
Tăcutul turc și grecu-n trăncănire,
Și persul cel de seamă, și-armeanul cel isteț.”

(trad. Ivan Pilchin)

 

Intenţionat sau ba, Puşkin scoate din mantaua sa personaje pozitive din mijlocul altor etnii decât cea a moldovenilor şi proiectează în imaginarul cititorilor săi o „Basarabie semiturcă” prin care hălăduiesc bulgarii şi ţiganii. Povestirea Chirdjaliul are ca prototip un haiduc eterist de origine bulgară. În mod paradoxal, poetul rus asociază haiducia, acest element al vieţii medievale moldoveneşti cu alte etnii. Haiducul lui nu e bandit ordinar, aşa cum îl prezintă Veltman, el ne este înfăţişat drept un revoluţionar al timpului. „Cârjali înseamnă brav, îndrăzneţ”, îşi începe el povestea despre camaradul lui Alexandru Ipsilanti, este unul din perdanții războiului de la Sculeni a eteriştilor cu armata turcă”, care s-au împrăştiat „prin cafenelele semiturceşti din Basarabia, cu ciubuce lungi în gură, sorbind din felegene spuma cafelii”, cu toţii datorând „Rusiei pentru ocrotirea ce le-a arătat”. Şi haiducul le este într-adevăr loial salvatorilor, fapt reflectat în replica patetică pusă în gura lui Cârjali: „Pentru turci pentru moldavi, pentru valahi, cu adevărat sunt un tâlhar, dar pentru ruşi sunt oaspe” (trad. C. Negruzzi).

Poemul Ţiganii este un alt text crucial în receptarea Basarabiei de către ruşi. Sub influenţa acestei opere, ţiganii devin o temă asociată cu Moldova în tot spaţiul culturii ruse. Ideea poemului i-a venit lui Puşkin în timpul călătoriei lui prin stepele Bugeacului. A fost trimis acolo de Inzov după un alt incident  pe care l-a avut cu nişte boiernaşi moldoveni. Potrivit lui Barteniev, în timpul unui joc de cărţi, nemulţumit, Puşkin l-a lovit pe un tânăr moldovean din echipa adversă cu ciubota în faţă. Ulterior, de frica răzbunării, poetul zurbagiu umbla prin Chişinău înarmat. Inzov l-a salvat din nou, trimiţându-l în Bugeac, departe de scandaluri, a căror veste ajungea deja până la Petersburg. Sub girul poetului, majoritatea evocărilor ulterioare ale artiştilor ruşi despre Moldova abordează tema ţiganilor şi a haiducilor.  „Moldovenii ţigani” devine o axiomă unanim acceptată în mediul artistic rus. Să aducem cel puţin un exemplu din cinematografia sovietică. Operator Vadim Derbeniov  îşi aminteşte în memoriile sale că, la 1957 la Chişinău, filma un film despre haiduci. Acţiunea se desfăşura în Basarabia din perioada lui Puşkin şi, îşi aminteşte Derbeniov, „Ţiganul care a aderat la haiduci, a fost jucat expresiv de un rom.”

 

„Moldoveanul greoi”

Caracterul exploziv al lui Puşkin este menţionat de toţi contemporanii săi, cercetătorul rus Bartiemiev mărturisea: „În relaţia cu boierii moldoveni, primele feţe ale populaţiei locale, Puşkin nu putea să-şi ascundă uneori sentimentul de superioritate şi nu era în puterea lui de asemenea să ţină sub control sarcasmul său caracteristic rusesc; totuşi el, neavând altă societate, mergea la ei în vizită, spre exemplu la boierul Varfolomeu, şi îi îndrăgise chiar pentru simpla amabilitate şi ospitalitate” [38].  Prin manierele elegante şi cu mare sensibilitate poetică, Puşkin se bucura de succes la cucoane, cu care tânărul rus avea obiceiul să cocheteze, stârnind supărarea boierilor. După o insultă în publică adresată soţiei boierului Balş, Puşkin a fost pus sub arest la domiciliu. Întâmplarea l-a determinat să scrie poemul Trei zile, drag prieten…:

 

„Trei zile, drag prieten,
Aici stau în arest
Și n-am văzut de mult
Pe bunul meu Orest.
La moldoveni pios,
E jude și mesie,
În locul lui Bahmetiev,
Ioan cel Credincios.
Bătut-am boier mare, 
 

Netot cam din născare,
Dansând mazurca în turban,
Cu barba-i de mârlan,
Un laș și-un grobian.
Sunt spaima boierimii,
Să vină, -s om de vază,
Cocioaba mea umilă,
Acuma are pază.”

(trad. Ivan Pilchin)

 

 

Aceste imagini dispreţuitoare au stârnit polemici şi interpretări potrivit cărora Puşkin ar fi simţit faţă de românii-moldoveni aversiune. Să admitem că revărsările lui de supărare au o explicaţie plauzibilă, pot fi oarecum trecute pe seama vârstei, a temperamentului coleric, a viziunilor revoluţionare şi că nu putem vorbi de un programatic şi îndelungat sentiment de ură viscerală faţă de moldoveni. Puşkin nu aparţine oficialităţii ruse, reprezentând Rusia culturală. Adept al discursului libertar, el nu suferea deopotrivă birocraţia rusă, realitatea regimului autocrat ţarist din timpul lui Alexandru I (despre care scrie o invectivă: „Monstrule autocrat,/ Te urăsc pe tine şi tronul tău!”, atrăgându-şi astfel exilul ), dar şi pe boierii moldoveni, pe care adesea îi provoacă până se ajungea la dueluri. Însă nici boierii moldoveni nu prea ofereau exemple de admirat prin felul de a se comporta. Societatea adunată la casa guvernatorului C. Catacazi apare într-o lumină orientală, vecină cu primitivismul, în această schiţă caricaturală:

„Tot căscând la liturghie,
Mă îndrept spre Katakazi,
Spre greaceasca lor prostie,
Spre sodom și nerozie.
Stând turcește pe șezut,
Cu dulcețuri în iatac,
Ca zeițe de Egipet,
Doamnele lâncezesc și tac.”

(trad. Ivan Pilchin)

Dvoicenco menţionează, în Completări laViaţa şi opera lui C. Stamati”, faptul că „tânărul şi zburdalnicul Puşkin, cunoscut prin glumele lui, căuta la orice ocazie să prefacă chiar o solemnitate într-o distracţie.” [39]. Şi iarăşi ne punem întrebarea, cui cerem socoteală pentru clişeele care s-au lipit pe creştetul moldovenilor pentru ani în şir. Bunăoară pentru eticheta de „moldoveni somnoroşi” dintr-o poezie către N. I. Gnedâci: „Glasul liber al fluierului meu/ Îi deranjează pe somnoroșii moldoveni” (trad. n.).

Acelaşi lucru îi putem reproşa şi din cauza imaginii „moldoveanului greoi” din poemul Evgheni Oneghin:

„Vorba Italiei de aur
Se-aude-n stradă cu alean,
Pe unde umblă slavul bravul,
Francezu’, ibericu’, armeanul,
Grecul, greoiul moldovean.”

(trad. Ivan Pilchin)

 

Puşkin avea tot  dreptul să amendeze pe unii boieri pentru primitivismul gândirii, comportament şi vestimentaţie, dorinţa de parvenire, slugărnicie, prozelitism etc. Dar oare putem accepta portretul aceasta caracterizând în contumacie o întreagă etnie? Au oare voce boierii de bună credinţă în literatura acestor scriitori predispuşi să vadă doar răul? Istoria atestă mai multe gesturi de rezistenţă a boierilor moldoveni la politica imperială, dar ele rămân fără proiecţie în literatura ruşilor.

Vorbele înţepătoare ale lui Puşkin nu puteau rămâne fără reacţie, la rândul lor moldovenii îl numeau pe Puşkin „бес арабский” (un calambur alcătuit din cuvântul în rusă basarabean, în traducere „drac arăbesc”). Poetul ajunge chiar să se plângă în versurile:

 

Poetul e disprețuit
Și „drac arab” el e numit,
Și-l tot tratează cu dispreț,
Și îl înjură îndrăzneț.
Veninul rău, în scăpătare,
I-l toarnă-n cap cu încântare.”

(trad. Ivan Pilchin)

 

„Scriitori influenţaţi de Puşkin”

Apărătorii lui Puşkin susţin că înţepăturile poetului se refereau doar la boieri, că  resorturile sale libertare îi dictau să fie deopotrivă oripilat de autoritarismul ţarist şi de inerţia boierilor.  Poetul rus ar fi avut o relaţie mai aparte cu boierii cărturari Constantin Stamati şi Costache Negruzzi pe care i-a influenţat. Din datele biografilor lui Puşkin aflăm că acesta a comunicat cu ei în franceză. Bun cunoscător al acestei limbi, adesea îşi corecta conlocutorii. Liprandi reconstituie o scenă în care Puşkin îl ia în derâdere în mod public pe  Stamati, chiar la el acasă, pentru traducerea din franceză a tragediei lui Seneca Fedra: „În tăcerea generală, Stamati a început să citească tragedia lui. Dar pentru că trebuia prea multă vreme pentru a o citi, Puşkin a propus să se aleagă vreun fragment după care s-ar putea judeca despre limba şi întreaga traducere şi, foarte serios, a precizat acest loc al lui Stamati. El s-a aşezat în faţa generalului Bologovski, şi ochii lor s-au întâlnit cu un zâmbet mai mult sau mai puţin ascuns. Când însă s-a ajuns la locul pe care Puşkin nu-l putea suporta, el a bufnit de râs, după el alţii, pe urmă chiar Bologovski, căutând să se stăpânească, şi parcă râsul lui nu se referea la cuvintele pronunţate de poet, ci mai mult la Puşkin, întrebându-l:

– Ce găseşti aici de râs? Râdea până şi Stamati.

– Vai, excelenţă, poate că aceasta e foarte bine, foarte literar, foarte just redat, dar ce armonie este în: «Ce face Ippolit?» – şi răspuns: «Săracul a murit».

Toţi, împreună cu poetul moldovean, râdeau, dar Bologovski susţinea că nu găseşte nimic deosebit de neplăcut pentru auz. Aceasta l-a încurajat pe Stamati, care a început să citească din traducerea lui şi alte fragmente.” [40].

Constantin Stamati se cunoştea bine cu Puşkin, învăţa limba rusă şi se pregătea să traducă din el, precum şi din Lermontov şi Krâlov. A şi tradus Prizonierul din Caucaz. Constantin Negruzzi a preferat să tălmăcească povestirea Cârjaliul. El a făcut cunoştinţă cu poetul rus în 1822, când se retrăgea din Iaşi cu tatăl său după izbucnirea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Scriitorul român evocă întâlnirea în scrisoarea intitulată Calipso: „În toată această societate de emigranţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Acestea erau un om tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învelită într-un şal negru, pe care îi întâlneam în toate zilele în grădină. Aflai că junele cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron al Rusiei, ce avu un sfârşit atât de tragic, iar tânăra cu şalul pe care o numeau greaca cea frumoasă, o curtezană emigrată de la Iaşi, numită Calipso. (…) Puşkin mă iubea şi găsea plăcere în a-mi îndrepta greşelile ce le făceam vorbind cu el franţuzeşte. Câteodată şedea şi ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind greceşte, apoi începea a-mi recita niscai versuri de ale lui, pe care mi le traducea.

În ce măsură putem vorbi de o „influenţă decisivă” a lui Puşkin asupra scriitorilor moldoveni, invocată de toată istoriografia sovietică? Stamati şi Negruzzi erau mai degrabă sub influenţa literaturii franceze pe care o cunoşteau bine. Să admitem că aceştia au apreciat limba franceză pe care poetul rus o cunoştea la perfecţie, au tradus câte un text din Puşkin, dar de aici până la influenţe e cale lungă. Dacă au existat, acestea rămân la nivel de teme şi motive specifice romantismului. Spre exemplu, Negruzzi traduce în română, cu anumite modificări, poemul Şalul negru, atribuit lui Puşkin şi considerat o transpunere în poezie a poveştii amoroase a poetului rus cu tânăra greacă Calipso Polihroni. Subiectul poemului tratează răzbunarea unui îndrăgostit gelos pe o curtezană grecoaică, care îl trădează pentru un armean. Îndrăgostitul îi ucide pe ambii după care le aruncă trupurile în Dunăre şi şterge sângele lor de pe sabie cu şalul negru al grecoaicei. În Păcatele tinereţii, Negruzzi afirmă că poemul ar fi fost o dedicaţie a lui Puşkin făcute acestei curtezane. Cercetătorii susţin însă că, dincolo de similitudini, poemul are altă provenienţă, căci Calipso ajunge la Chişinău în 1821, peste un an după apariţia poeziei lui Puşkin. Mai mult decât atât, poetul rus V. Gh. Tepliakov afirmă că Şalul negru a fost auzit de Puşkin de la o moldoveancă cu numele Marioliţa care îl cânta la „Restaurantul verde” din Chişinău, apoi tradus în rusă şi publicat la 14 noiembrie 1820 [după Bartiemiev]. Acesta era o veche romanţă populară mărturisind pe ton elegiac, monoton şi trist  tragedia îndrăgostitului. Nici în cazul lui C. Stamati nu avem prea multe probe de scriitor influenţat. Trâmbiţând despre influenţa „magistrală” a lui Puşkin în Moldova răsăriteană, scribii istoriografiei sovietice nu am menţionat fireşte versuri de genul: „Mâhnit şi pe gânduri şăd posomorât,// Mă uit spre apus…// Acolo îi viaţă!// Acolo-i speranţă!// Să fim fericiţi// De-am fi toţi uniţi” (C. Stamati, Un român înstrăinat).

 

„Chişinăul pe vremea lui Puşkin”

Această imagine-stereotip persistă în numeroasele studii dedicate aflării lui Puşkin la Chişinău (21 sept. 1820-iulie 1823). Ea poartă conotaţia schimbărilor benefice survenite în aspectul oraşului graţie aportului civilizator al administraţiei ţariste, aşa cum ţin să sublinieze comentatorii în cauză. Un loc comun al acestor consemnări este, după cum am mai menţionat, polarizarea a două imagini: oraşul-vechi, aşezarea semi-rurală şi semi-orientală cu străzi şi case plasate haotic şi oraşul-nou, cu construcţii simetrice, având fizionomie rusească şi fiind asociat cu modernizarea.

Potrivit lui P. I. Bartenev, Puşkin a găsit Chişinăul în forma lui veche, „aşezat pe malurile murdare ale râului Bâc, cu străzi strâmbe, pieţe murdare, tarabe joase şi căsuţe mici, acoperite cu oale, dar în schimb cu o sumedenie de grădini cu plopi piramidali.” [41]. În realitate, încă în 1818, Veltman reconstituie un tablou al Chişinăului având deja două feţe: una a unui trecut neclar şi aducător de sărăcie şi alta, numărând câţiva ani, cu semne certe de progres: „Oraşul vechi situat pe pantă se împărţea în: dealul unde trăiau moşierii…, strada fierbinte Bulgară, moşia bulgarilor, grădinarii de pe malurile Bâcului. Oraşul nou, rusesc, pe deal, s-a aşezat după arhitectura gubernială. El era înfrumuseţat de casele din lemn şi chirpici. În locul cel mai înalt era aşezată mitropolia, biserica armenească şi aleile noii grădini imitând bulevardul Moscovei.” [42].

În 1823, într-un memoriu către viceregele Voronţov de la Odessa, Vighel va mai scrie despre aceşti ani de după anexare: „Moldovenii erau încredinţaţi că administraţia  regională nu poate rămânea mult la Chişinău şi îşi făceau case mici, înconjurate cu garduri la de nuiele, cu toate că multe dintre ele erau închiriate la stat cu preţuri mari” [43]. După părerea lui, boierii nu-şi construiau palate şi oraşul nu se dezvolta deoarece aceştia erau siguri că regimul ţarist nu va dura. „Nimeni din ei nu ştia ruseşte şi n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul: din vorbă cu ei se putea observa că ei considerau nordul nostru ca o ţară sălbatică. În schimb mulţi din ei se duceau la Viena” [44]. Suprapopularea din vremea Eteriei din 1821 a pus problema extinderii oraşului şi a construirii caselor.

În 1899, apare lucrarea Oraşul Chişinău de pe timpul şederii lui Alexandr Sergheevici Puşkin de Ion Halippa, adjunct la inspectoratul seminarului din Chişinău. Pornind de la un Proiect de împărţire a oraşului Chişinău în cinci părţi, pe care arhitectul Ozmidov îl propunea la 1823,  guvernatorului C. A. Catacazi, Ion Halippa reconstruieşte planul detaliat cu descrierea străzilor şi caselor boierilor. Acest plan propus de Ozmidov trebuia să delimiteze clar graniţele vechiului şi noului. Arhitectură nouă urma să pună într-o lumină favorabilă cultura imperiului şi să ascundă „haosul” sectorului vechi. Majoritatea denumirilor de străzi de pe schemele lui Ion Halippa sunt astăzi greu de recunoscut, ele fiind redenumite până acum nu o singură dată, articulând ideologia vreunui moment. Recunoaştem însă numele originare ale unor zone, în mare, a satelor care au fost integrate oraşului: Buiucani, Râşcani, Munceşti, Malina Mare şi Mică, Pruncul, cimitirul Armenesc sau râul Bâc. Numele proprietarilor caselor dau seama de caracterul pestriţ al chișinăuienilor la acea vreme: casa lui Mihalache Caţica (moldovean), Toma Panicupulo (grec), Krupenski (moldovean-grec), Kirkor Tiutiunjii (bulgar), Hadji Petco (turc), Eptel (evreu).

Descrierea lui Ion Halippa ne dă posibilitatea să ne creăm o imagine despre felul cum arăta Chişinăul de până la implicarea administraţiei ţariste: „Vechile cartiere aveau forme minunate şi stranii. Unul semăna cu desagile moldoveneşti, altul – cu laba desfăcută a broaştei, al treilea – cu un dragon cu o sută de capete, al patrulea cu un pantof de damă la modă, având tocul lung şi nasul subţire, al cincilea cu o nămilă cu nas mare şi urechi atârnând etc. Fireşte toate acestea trebuia să fie supuse unor nemiloase amputaţii. Nămila urma să-şi piardă îndată ambele picioare, urechile şi nasul sau să fie linşată, pantoful femeiesc să se transforme într-o cioturoasă cizmă bărbătească, broasca în ţestoasă ascunsă, iar dragonul într-un trup decapitat ca în bâlina despre Alioşa Popovici.” [45]. Noul plan al oraşului, inclusiv proiectul noilor străzi, a fost aprobat în 1834 de guvernatorul Feodorov. Efectele urbanistice şi arhitecturale ale politicii imperiale se fac simţite în casele mari, în bulevardele de respiraţie largă şi extinderea rapidă a oraşului. Administraţia rusă imprimă oraşului fizionomia propriei civilizaţii. Cartierele vechi ale oraşului au case în mare din lemn, de piatră fiind puţine şi chiar lipsind de tot. În centru, clădirile sunt predominant din piatră construite masiv ca să reprezinte imaginea instituţională a puterii.

Însemnările vizitatorilor ruşi alimentează aproape unanim acest mit al modernizării contrapus stării proaste de odinioară. Dar chiar şi după ani, în 1923, P. I. Dolgorukov se plânge pe casele vechi care continuau să menţină o imagine a oraşului orientală şi sărăcăcioasă. „Construcţia lor era mult prea uşoară neadaptată iernilor severe, şi ce poţi cere de la pereţii construiţi în mare parte din lut şi alte aliaje lichide cu grosimea de o pătrime a unui arşin. În peretele reşedinţei mele au vrut să bată o ţină din lemn. După vreo trei bătăi, aceasta a trecut prin tot peretele care a început să se dărâme”. După doar un an, funcţionarul Longhinov proiectează un Chişinău copleşit de orori, pe de-a dreptul ancorat într-un ev mediu obscur: „este o regiune barbară, unde oamenii fără vină sunt înăbuşiţi în închisori, prădaţi, bătuţi şi arşi.” [46].

Viceguvernatorul F. Vighel scria, în acelaşi an 1823, în acel memoriu către Voronţov: „Atunci când am ajuns la Chişinău, în 1923,  şapte sau opt case se vedeau între sute de cocioabe şi s-ar părea că nimic nu evoluează” [47]. Oraşul este descris în manieră aproape naturalistă: „Eu nu am văzut un sat mai urât şi mai dezordonat decât el. Din depărtare încă mai seamănă a ceva, dar intrând în el, eu am rămas cu gura căscată… Mi-aduc aminte că la 14 octombrie, duminică, eu m-am plimbat până târziu noaptea. În această zi s-au sărbătorit multe nunţi şi eu în mai multe locuri, despărţit de cei ce se veseleau cu un gard jos de nuiele, parcă luam parte la serbări; în curte, la lumina făcliilor, moldovenii şi moldovencele se desfătau cu iubitul lor dans naţional Mititica” [48]. După vizita împăratului grădina, care asigura arealului din centru un aspect estetic, o imagine de urbe modernă, fu lăsată de izbelişte. În 1823, Vighel este nevoit să o reabiliteze comiţând, potrivit mărturiilor timpului, abuzuri în atitudinea sa faţă de orăşeni: „Printre vreo treizeci-patruzeci de salcâmi şi plopi, împrăştiaţi pe un teren vast, se plimbau liniştit oile şi vacile, fiindcă din neglijenţă, ograda s-a ruinat. Eu am dat ordin să se repare gardul, iar animalele , prin bună înţelegere cu poliţistul, au fost prinse şi duse la închisoare pentru hrana deţinuţilor. Locuitorii s-au alarmat, s-au indignat, iar eu am făcut cum am crezut şi biata grădină pentru totdeauna a fost scăpată de primejdioşii vizitatori” [49]. Dar cel mai grav lucru, în viziunea lui Vighel, era faptul moldovenii nu aveau încă sentimentul apartenenţei la un monarh, ei „… nu arătau cu ocazia morţii ţarului Alexandru I prea mult regret, rămâneau indiferenţi: dacă n-a rămas acesta, va fi altul” şi recomanda înăsprirea legilor a şi unei administrări mai controlate de la centru. Ca reacţie la invectivele lui Vighel, boierii moldoveni au cerut imediata îndepărtare a guvernatorului din provincie pe motiv că acesta s-a arătat „vrăjmaş al poporului moldovenesc”. Însuşi Vighel se plângea că a fost boicotat de „întreaga naţiune” [50]. Deşi Voronţov îl apără, mai stă în această funcţie şase luni şi pleacă definitiv din Basarabia.

Rapoartele funcţionarilor ruşi şi relatările de călătorie consemnează o îmbunătăţire continuă a situaţiei din Chişinăul care,  sub influenţa administraţiei ţariste, avea asigurarea unui viitor excelent. Opiniile lor contrastau însă cu cele ale altor călători, de regulă veniţi din Vest, referitor la aşa-numita „evoluţie” sub ocupaţie străină. Bunăoară, călătorul geograf francez E. Reclus consideră simbolică „Clădirea principală a oraşului este uriaşa puşcărie cu patru turnuri cu dinţi, care se înalţă deasupra caselor joase”, evidenţiind puterea oprimantă exercitată asupra provinciei [51].

 

„Chişinăul – oraşul obiceiurilor bahice”

În jurnalul său Două luni pe drumurile Basarabiei, Moldovei şi Ţării Româneşti în anul 1829, scriitorul rus Andrei V. Storojenko scria despre Chişinău într-un registru admirativ, situându-l într-un proiect progresist ordonat: „Privirea mea aluneca pe dealurile acoperite cu vii şi pomi fructiferi (…). Chişinăul era ca pe palmă. De departe el părea un oraş mare şi frumos; se vedeau bisericile albe şi casele mari; soarele ardea cupolele şi crucile templelor; clădirile păreau că sunt în mijlocul grădinilor şi totul la un loc forma o panoramă splendidă.” Dincolo de această impresie lirică, un ochi de slav pragmatic observă miezul lumii dizgraţios revelată de ruinele dezolante şi inactivitatea generală. „Intru în oraş, continuă A. Storojenko, merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept ca înainte voi găsi clădiri asiatice sobre, dar, linişte. Zadarnică speranţă! Între colibele vechi, pretutindeni se înalţă case destul de bune; gardurile de pe mai multe case boiereşti s-au dărâmat, au rămas numai porţile, pe lângă unele chiar de piatră, care mărturisesc că stăpânul cândva vroia să trăiască omeneşte (…). Tot la un loc prezintă un fel de dezastru, iar porţile fără garduri par monumente triste sau firme ale leneviei şi neglijenţei (…). Scriitorul caută să găsească ceva incitant pentru percepţiile lui senzoriale în oraş, însă e dezgustat de mizerie şi ruină.

La adăpostul îndestulării, viaţa nobilimii decurge în alte ritmuri de „civilizaţie”. Fiind invitat la o sărbătoare mondenă în afara oraşului, la Malina Mică, A. Storojenko constată destule anacronisme în mediul înaltei societăţi, însă veselia, frivolitatea generală al acestui loisir aristocratic le acoperă îndeajuns ca să lase impresii satisfăcătoare şi chiar exaltare. Şi desigur indispensabilă cadrului este imaginea lăutarilor ţigani, nelipsită în evocările Basarabiei ale diariştilor ruşi:„… şi am văzut acolo o mulţime de boieri şi cucoane, ofiţeri militari şi civili în straie europene. Corul ţiganilor a anunţat venirea mea printr-un marş străvechi. Stăpâna cu care făcusem cunoştinţă în preajma zilei m-a prezentat mamei sale şi tuturor rudelor, originari din Chişinău. Eu credeam că în 16 ani ei trebuiau să fi învăţat rusa; dar am observat că, în special cucoanelor, nu le mergea limba rusă. Au început să se mire că le cunoşteam limba şi vorbeam destul de coerent moldoveneşte. Au adus aperitivele sau prânzul, între timp a încetat ploiţa, s-a arătat soarele şi le-am propus să sărbătorim mai sub nuci. Toate societatea a primit propunerea mea cu entuziasm: unii s-au apucat de carne, alţii de pâine; linguri, furculiţe, mâncăruri au fost prinse de mâini şi a început veselia. Vinul moldovenesc curgea în pahare pline care erau golite cu hărnicie. Tineri ţigani sălbatici şi trişti cântând la vioare şi cobze m-au indus într-o meditaţie plăcută; îmi purtam privirea pe dealuri, plantate cu viţă de vie şi pomi fructiferi, în văi şi pe vârfuri de deal răsunau voci asemănătoare nouă sărbătorinzilor; unele sunete de vioară şi cântecele lor constituiau un fel de armonie stranie. Chişinău se vedea ca în palmă; din depărtare el părea mare şi larg; biserici şi case albe; soarele strălucea în cupolele şi crucile bisericilor; construcţiile păreau a fi plasate în livezi; totul împreună făcea o frumoasă panoramă.” [52]. „Italia Rusiei” oferă prilejuri de desfătare continuă sub sunetele lăutarilor ţigani, chiar dacă, undeva în preajmă, se desfăşura războiul ruso-turc (1828-1829).

 

„Ţinut însorit şi îmbelşugat”

Peste aproximativ douăzeci de ani, memorialistul rus Mstislav Dobujinski îşi notează în Amintiri impresiile pe care i le-a creat oraşul în cei doi ani cât a stat în el, fiind copil şi însoţindu-l pe tatăl său ofiţer de artilerie: „Chişinăul mi-a creat impresia unui sătuc mic pe malul unui pârâiaş (desigur în comparaţie cu râul Neva…), am văzut case mici muruite, străzi largi, pline de praf teribil (care mai târziu s-a transformat într-un noroi de netrecut), hodorogeau şi scârţâiau căruţele cu roţi vechi din lemn, fără spiţe. În aceste «carete» stăteau moldoveni negricioşi cu cuşme ţuguiate de cârlan, mânând leneş plăvanii care abia-abia de se mişcau: «Ţo-gara, ţo-ţo» Evreii cărau cărucioare, strigând: «I-i mere, murate, mere bune, într-ales… mere». De-a lungul trotuarelor, pe toate străzile creşteau şiruri de plopi înalţi, peste tot erau garduri interminabile de nuiele, iar văzduhul era plin miresme condimentate, necunoscute”. Lui Dobujinski nu-i scapă să prolifereze un alt loc comun al însemnărilor ruşilor referitor la faptul că Moldova este un ţinut însorit şi îmbelşugat: „Grădina noastră, care vara era plină cu trandafiri, acum era plină cu fructe: se coceau merele văratice, cireşele, vişinele şi caisele, creştea un copac rămuros de nuc – îmi plăcea să urc în el şi să smulg nucile verzi pentru minunata dulceaţă a dădacei mele. Dădaca a învăţat de asemenea să facă fructe zaharisite şi marmeladă, nu mai rea decât faimoasa «Balabuhă» de la Kiev, iar dulceaţa ei din petale de trandafir era o adevărată ambrozie. În genere, au exista multe plăceri gastronomice.” [53]. De-a lungul anilor, în imaginarul ruşilor, Moldova dintre Prut şi Nistru se va asocia instantaneu cu formula „Solnecinaja Moldavia”, modelând o schemă de gândire comună, ce dă naştere, spre exemplu, la versuri de genul: „Ca un strugure de poamă/ Stai pe harta Uniunii”.

Aceste şi alte note scrise de scriitorii ruşi au configurat primele cunoştinţe ale ruşilor despre noul oraş Chişinău şi locuitorii săi. Unele enunţuri s-au fixat în aşa măsură încât au devenit stereotipuri  reiterate insistent de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, continuând şi în zilele noastre să pigmenteze produsele culturale ale ruşilor, cinematografia spre exemplu. De departe, imaginile acestea nu avantajează oraşul nostru şi nu îi asigură un plus de demnitate şi încântare. Totuşi, în final, dorim să menţionăm că nu ne-m propus decât să scoatem în evidenţă nişte laitmotive formatoare de imagine şi nu a stat în intenţia noastră să blamăm scriitorii pentru rea credinţă. Nu putem scoate aceşti scriitori şi literatura lor din contextul literaturii care se scrie la începutul secolului al XIX-lea, când persistă o anumită stare de spirit a romantismului (dezamăgirea profundă, revolta antifilistină, neîncrederea totală faţă de lume şi societate, incompatibilitatea geniului cu lumea înconjurătoare, cultul supraomului etc.) şi când se afirmă cu vigoare estetica realismului (reflecţia veridică, obiectivă, opusă idealismului, observaţie şi analiză, descrierea fidelă a constantelor umanităţii cu implicaţiile sociale, psihologice, sociologice, etice, economice etc.), îndemnând artiştii să privească prin lupă racilele societăţii.

Marile oraşe ale lumii au un patrimoniu greu de producţii literare, de reprezentări construite de literatură. Chişinăul începe să-şi contureze o dimensiune mitopoetică abia la începutul secolului al XX-lea, după mai mult de un secol de la declararea lui ca oraş, graţie scriitorilor, în mare parte, autohtoni, care îi identifică spaţiile privilegiate, îi generează poveşti semnificative cu evenimente şi personaje de excepţie. În fine, oraşul nostru se inventează şi se reinventează continuu.

Referinţe bibliografice:

  1. Ramură a psihosociologiei, imagologia studiază percepţiile pe care comunităţile sau popoarele şi le fac despre ele însele sau despre alte comunităţi sau popoare. Descinzând din literatura comparată, imagologia literară cercetează reprezentările colective şi individuale despre celălalt în literatură, cu alte cuvinte, este „studiul imaginilor sau al reprezentărilor străinului” (Daniel-Henri Pageaux) în literatură.
  2. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Casei Şcoalelor, 1928, p. 59.
  3. http://www.digibuc.ro/colectii/calatori-straini-in-spatiul-romanesc-c1131.
  4. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Casei Şcoalelor, 1928, p. 24.: „Alți pelerini luau drumul, care era al pelerinilor ruși, poloni, lituanieni, dar mai ales al ortodocșilor ruși, către Cetatea Albă, străbătând o parte din Basarabia, pe la localitatea pe care unul dintre dânșii o numește «Mitirivi Chișini», în legătură cu cuvântul din limba slavă care înseamnă vamă, și cu Chișinăul,[3] care ar fi existat pe vremea aceasta ca sat. De la Cetatea Albă era prilej ca drumeții să fie duși la Constantinopol, de unde luau, sau drumul de uscat, mai rar, sau drumul de mare, pentru a ajunge la Ierusalim”.
  5. Pál Ráday, Jurnalul călătoriei mele la Bender, în Călători străini despre ţările române. Vol. IX, Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, p. 295.
  6. Erasmul von Weismantel, Jurnalul de campanie pe anii 1710-1714, în Călători străini despre ţările române. Vol. IX, Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, p. 334, 345.
  7. Călătoria în Moldova şi Dobrogea, în Călători străini despre ţările române. Vol. IX, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1997, 194.
  8. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 11.
  9. Comerţul Mării Negre, în Călători străini despre ţările române. Vol. IX, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1997, 400.
  10. Drumurile prin Moldova, în Călători străini despre ţările române. Vol. IX, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1997, 609, 616.
  11. Călători străini în Moldova şi Muntenia în secolul XVIII. Carra, Bauer şi Struve, de George Paşcu, Iaşi: Institutul de arte grafice “Bravo”, 1940, p. 84.
  12. Georg Lauterer, Jurnalul călătoriei. Drumul prin Moldova, în Călători străini despre ţările române. Vol. X, partea I, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2000, p. 331.
  13. Arsenie Stadniţki, Materiale pentru istoria Basarabiei, Chişinău, 1892.
  14. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 25-26.
  15. Leyon Pierce Balthasar von Campenhausen, Despre cele văzute, trăite sau auzite în Moldova, în Călători străini despre ţările române. Vol X, partea a II-a, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001, p. 866-867.
  16. Heinrich von Reimers, Scrisoarea a VII-a, în Călători străini despre ţările române. Vol X, partea a II-a, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001, p. 1149.
  17. Jahann Christian von Struve, Călătorie d ela Viena la Iaşi, în Călători străini despre ţările române. Vol X, partea a II-a, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001, p. 1141.
  18. M. Danilov, Basarabia în notele de călătorie ale lui V.L. Dedlov (sfârşitul sec. al XIX-lea), în Revista de Istorie a Moldovei, 2014, nr. 2 (98), p. 40-47.
  19. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 34.
  20. Normele unui articol care se vrea parte dintr-un volum colectiv ne restricţionează în legătură cu dimensiunea textului şi determină să ne limităm doar la scriitorii ruşi din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
  21. George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. Studiu asupra expansiunii imperiale. Iaşi: Polirom, 2003, p. 106.
  22. P. P. Svinin, O estestvennom sostoianii Bessarabskoi oblasti, Тrudî volinogo economiceskogo obşestva, 1816, СПб.
  23. După Gheorghe Bezviconi, Puşkin în exil, în Profiluri basarabene, Chişinău: Ştiinţa, 2017, p. 125.
  24. idem, p. 121.
  25. idem, p. 138.
  26. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 38-39.
  27. A. Mihailovski Danilevski, Zapiski A. Mihailovski-Danilevskogo 1818 god, în Istoriceskii vestnik, 1892, т.48, Nr. 5.
  28. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 38-39-40.
  29. Alexandr Veltman, Amintiri despre Puşkin în Basarabia, în Rossiiskie drevnosti i socrovişia, Moscova: Ed. Institut russkoi ţivilizaţii, 2015, p. 191-208.
  30. Socinenija A. S. Puşkina (pod redacţii P.I. Efremova), http://lib.pushkinskijdom.ru/LinkClick.aspx?fileticket=PTNT-VCiRwQ%3d&tabid=10326.
  31. Piotr Bartemiev, Puşkin v iujnoi Rossii, Мoskva, 1862 http://lib.pushkinskijdom.ru/LinkClick.aspx?fileticket=mJNGFmetwxQ%3d&tabid=10358.

Idem.

  1. http://lib.pushkinskijdom.ru/LinkClick.aspx?fileticket=PTNT-VCiRwQ%3d&tabid=10326.
  2. Al. Boldur, A. S. Puşkin în Basarabia. În: Istoria Basarabia. Contribuţii la studiul istoriei Românilor. Vol.I (până la sec. XVII), Chişinău, Tipografia „Dreptatea”, 1937, p. 298.
  3. Piotr Bartemiev, Puşkin v iujnoi Rossii, Moskva, 1862.
  4. Idem.
  5. După Trubeţkoi, P. I. Bartenev, Puşkin în sudul Rusiei.
  6. Piotr Bartemiev, Puşkin v iujnoi Rossii, Моskva, 1862.
  7. După Gheorghe Bezviconi, Stamati şi Puşkin, în Profiluri basarabene, Ştiinţa, 2017, p. 34.
  8. idem.
  9. Piotr Bartemiev, Puşkin v iujnoi Rossii, Моskva, 1862.
  10. Alexandr Veltman, Amintiri despre Puşkin în Basarabia, în Rossiiskie drevnosti i socrovişia, Moscova: Ed. Institut russkoi ţivilizaţii, 2015, p. 191-208.
  11. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Vol. II, Chişinău: Timpul, 2016, p. 49.
  12. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Vol. II, Chişinău: Timpul, 2016, p. 49.
  13. Ion Halippa, Oraşul Chişinău de pe timpul şederii lui Alexandr Sergheevici Puşkin.
  14. Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 141.
  15. După Trubeţkoi, Amintirile lui F.V. Vighel, Moscova: 1865, p.114.
  16. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 37.
  17. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p.48.
  18. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti: Editura Victor Frunză, 1992, p. 322.
  19. Mircea Rusnac, Basarabia sub stăpânire rusească (1812-1914) https://istoriabasarabiei.wordpress.com/tag/istoria-basarabiei/.
  20. Ioan Halippa, Oraşul Chişinău de pe timpul şederii lui Alexandr Sergheevici Puşkin.
  21. Mstislav Dobujinski, Chişinău, în Amintiri http://dobuzhinsky.com/text/vospominaniya_gimnaziya.html#kishinev.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *