Cioburi de amintiri dintr-o copilărie de sticlă

Tatiana Ţîbuleac are în romanul său Grădina de sticlă, apărut anul trecut, o frază narativă aparte. Propoziţiile sunt scurte, austere, lăsând pe spaţiul paginii impresia de urme pe care le lasă ghearele unei feline tensionate. Sunt expresiile unei fiinţe cu nervii arcuiţi, oscilând între sentimentele de recunoaştere şi revoltă, între necesitatea de a spune şi a tăinui. Ezitarea dictează o configuraţie aparte în plan simbolic, reprezentând un spectru larg de probleme. Romanul suprapune două destine modelate de traiul în URSS – al unui copil orfan lăsat în bătaia cumplitelor vremi şi al unei comunităţi cu temeliile fragile, ca de sticlă.

Naraţiunea ne introduce brusc, fără lămuriri de expoziţie, într-un un univers primar, produs al câtorva decenii de socialism sovietic – mahalaua urbană. Este strada chișinăuiană, una veche şi înfundată, cu oameni de care a uitat viaţa, cu case care îşi înghit locatarii între pereţii mâncaţi de igrasie, amintind toposul lui Eugen Barbu – mahalaua bucureşteană din romanul Groapa. Departe undeva e centrul, viaţa colcăie în sens social şi politic, aici, în fundătură, se macină fără grabă existenţele derizorii ale oamenilor simpli. Şi nu este vorba de o extremă a urbei în sens geografic, ci de un spaţiu profund, fie situat undeva mai spre centru, dar ascuns, tăinuit de ideologia sovietică interesată de lustruirea imaginii exterioare, de export.

Soluţia compoziţională a romanului este clasică, adevărul se cuvine a fi rostit fie de un copil, fie de un idiot, bufon, nebun etc. În mijlocul unei lumi depersonalizate cu oameni-fantome, alcoolici şi resemnaţi răsare ochiul şi cugetul unui copil de 8 ani care începe să se îndoiască, cu inocenţă inerentă, de mersul inerţial, general acceptat al lucrurilor. Copilul este nedumerit de traiul de la internat, cu minori bătuţi atunci când nu erau neglijaţi de educatori, îşi exprimă mirarea referitor la muncile mult prea grele pe care e nevoită să le facă, respinge intuitiv ajutorul tutelei sale, opune rezistenţă învăţării limbii ruse, e adevărat, tot mai slabă de-a lungul anilor. Dar mai întâi de toate, Lastocika, aşa cum a numit-o mahalaua, urăşte emanaţiile rău mirositoare ale cutiilor cu gunoi, duhorile tarabelor unde se adună beţivii, miasmele sticlelor care trebuiesc spălate, roase, cărate în spate, putoarea care nu se lasă spălată cu nimic nici în zilele de curăţenie generală prilejuită de venirea fratelui misterios al Tamarei Pavlovna.

Povestea Lastocikăi este a unui copil fără părinţi, adoptat de o femeie străină şi fără istorie („Mă nasc noaptea, am şapte ani”), este a un minor nevoit să recupereze spaţiul alb al celor şapte ani de acasă în preajma unei mame, ale cărei valori se rezumă la agonisirea banilor şi la accederea rapidă în societate. Tamara Pavlovna, un personaj foarte bine conturat în roman, este un fel de Mara din romanul lui Slavici, care stoarce banii şi din… sticlă, adică ea găseşte profitabilă activitatea de colectare a sticlelor goale, în care o implică mult pe micuţa de opt ani. Strada, spălatul sticlelor puturoase şi învăţatul limbii ruse sunt cărţile de căpătâi, învăţăturile copilăriei sale:

„Există în Chişinău o stradă – cea mai lungă şi cea mai anevoioasă stradă din lume. Pe strada aceea, clădirile, copacii, semafoarele, chiar şi lăzile de gunoi, chiar şi gropile, ştiu cuvinte în limba rusă. O singură dată mi-a spus: decât să vorbesc ca o proastă ruseşte, mai bine să vorbesc moldoveneşte. Русский язык не вто-ро-го сорта.” Şi-a făcut arătătorul triunghi şi m-a lovit în frunte de şapte ori. De ce de şapte, de unde de şapte? Câte o dată pentru fiecare cuvânt şi de trei ori pentru второго, pe silabe. Dacă mi le-ar fi scris pe frunte cu o ţintă înroşită, m-ar fi durut mai puţin. De cele mai multe ori, strada se termina cu o palmă peste gură. Erau însă şi zile în care nu făceam nicio greşeală, şi atunci ne opream la cofetăria de e colţ. Începea de departe. Lăsa jos plasele cu sticlă, îşi îndrepta părul, dacă era iarnă, se descheia la palton, vara îşi ştergea cu batista gâtul şi subsuorile. Чего хочешь?, auzeam la sfârşit şi în inimă mi se pornea o furtună. Ce voiam? Ce mai puteam să vreau? De fiecare dată ceream suc de mesteacăn.”

Mitul copilăriei fericite într-o ţară sovietică este spulberat, ţăcănitul sticlelor din sacoşele grele acoperă discursurile înflăcărate şi cântecele patriotice ale „octombreilor voinici”. Naraţiunile despre eroismul Zoiei Kosmodemiankaia nu se aud, viaţa mahalalei se consumă în poveştile propriilor eroine. Lastocika vorbeşte totodată despre viaţa femeilor din undeground-ul societăţii sovietice: al femeilor „fără bărbaţi”. Tonia, Raia, Şurocika, Ekaterina, Bella Isaakovna, Katia şi Zinaida Haritovna alcătuiesc micul matriarhat izolat, suficient sieşi, în care ele îşi cresc, îşi educă şi îşi înmormântează copiii. Aici e curat, atârnă rufe la uscat, se pune varză la murat, dincolo, în pivniţe se bea şi se fumează. Aici femeile mai tinere cer sfaturi celor mai înţelepte („Посоветуйте, Белла, как лудше?”), nenorocirea solidarizează, bucuriile bucură; acolo în sala de sport, învăţătorul de educaţie fizică ciupeşte adolescentele de pulpe. Aici e grija pentru copilul bolnav, departe stă bărbatul iresponsabil care a părăsit familia. Sunt două universuri care, aşa separate funcţionează bine. În momentul în care acestea se penetrează reciproc, intervin derapajele. Copii pleacă la şcoală acolo, de unde importă viciul, strâmbătăţile de educaţie. Hotarul ontologic al securităţii este fragil şi se  sparge oricând, mai ales sub presiunea ideologică a regimului:

„Aveam toţi steluţe. Câte un punct roşu pe câte o inimă de copil. Devenisem octombrică şi puteam iubi deschis. Pe Lenin îmi era mai uşor să-l iubesc decât pe femeia ce mă hrănea şi mă îmbrăca. Eram mândră de steaua mea. O scoteam din piept de zece ori pe zi ca să-i verific acul. Începusem să înţeleg pe Zahar Antonovici şi grija lui pentru medalii. Dă-i omului mic o insignă, o hârtie cu ştampilă şi se va simţi erou pentru o secundă. În pauze ne întreceam la cât de tare îl iubim pe Lenin. Eu îl iubesc cât toate planetele. Eu îl iubesc cum iubesc Patria. Ca pe Anul Nou! Copii proşti. Nici părinţii, de fapt, nu erau mai deştepţi. După lecţii duceam toate neghiobiile acelea acasă. «Mama, eu îl iubesc pe Vladimir Ilici Lenin mai tare ca pe tine!», i-a spus Maricica maică-sii. «Aşa şi trebuie, Maricica, Lenin e mai presus ca mama», i-a răspuns ea.”

În mersul absurd, dar oarecum obişnuit al lucrurilor al vieţii străzii străbat tot mai precipitat evenimentele din afară, răsună neliniştitor ecourile imperiului în agonie: politica antialcoolică a lui Gorbaciov, perestroika, explozia de la Cernobîl, destrămarea URSS, mişcarea naţională. Mahalaua este bulversată, existenţa ei ia o turnură periculoasă: „Nu doar Tamara Pavlovna, şi oraşul înnebunise. Vecinii nu mai încăpeau unii de alţii. Moldovenii strigau la ruşi, ruşii la moldoveni. Raia a început să se numească Raisa şi Ciubotaru în loc de Cebotari. Într-o zi am auzit-o că viaţa întreagă a suferit de pe urma ruşilor. Din cauza lor ajunseseră băieţii ei conducători de tren în loc de ingineri.”

Două constante caracterizează atitudinea naratorului la evenimentele mahalalei care se întâmplă simultan: de apropiere şi de distanţare. Un registru comunică la rece, ca un observator lucid, înclinat spre cruzime, care desacralizează viaţa în URSS şi altul cald-nostalgic, care restabileşte umanitatea acestor oameni de după cortină. Dacă recipientul rămas în sticlele colectate provoacă senzaţii fiziologice de îngreţoşare, viaţa în mahala, în totalitatea ei, nu ajunge niciodată repulsivă. Până la urmă ne dăm seama că Tamara Pavlovna şi Lastocika ţineau mult una la alta, chiar dacă acest sentiment al lor era de un fel aparte, neobişnuit. Ezitarea între respingere şi nostalgie de care pomenisem se alimentează tocmai din acest paradox.

După cum spuneam, cartea sensibilizează din punct de vedere estetic mai ales prin structura ce colaţionează armonios straturile operei. Soluţia tehnică nu este prea simplă. Romanul este scris în formă hibridă între roman, epistolă şi jurnal. Felul în care alternează părţile de text lasă impresia de file amestecate, de foi cu note zilnice, un fel de scrisori adresate părinţilor care au abandonat-o pe protagonistă la internat, scrise în diferite timpuri, puse laolaltă undeva într-o lădiţă în debara şi descoperite după mai mulţi ani. La lectură, efectul este de caleidoscop, în care cioburile de amintiri iau felurite configuraţii. Ochiul urmăreşte imagini şi poveşti variate perindându-se necontenit. Episoadele nu sunt aşezate în ordine cronologică, pe ici acolo sunt interpuse fragmente, ale căror fixare în timp este incertă, presupusă. Acronia narativă şi forma hibridă creează o stare de acuitate, situând arta romanului în experimentalismul creator, cu care prozatoarei Tatiana Tîbuleac îi stă bine.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *