Critica criticii previzibile

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică.

Pentru scriitorii agreabili propriilor sale umori, criticul-previzibil are, în mod constant, doar calificative la superlativ, enunțate fie pe o tonalitate solemnă și gravă, într-un limbaj betonat-monumental, întâlnit și în compunerile școlarilor aprinşi de entuziasm: „poetă de prim-plan în literatura română contemporană”, „poet remarcabil”, „carte excepțională… cu poeme antologice”, „volum absolut remarcabil”, „surpriză a anului”, „scriitorul absolut”, „o voce distinctă”, „scriitor total”, „din categoria rarisimelor” etc., fie pe una afectuos-paternă, ca în familie: „naturalețe acaparatoare”, „emoționant și talentat”, „performanțe artistice năucitoare”, „s-a şi produs minunea”, „poetă de o sensibilitate și o inteligență aparte”, „poetă care își anulează în fiecare zi succesele anterioare, pentru a-și construi, tot mai sigur, următoarele cărți, talentul nativ suprapunându-se pe o inteligență distinctă” etc. Comentariul operei norocosului este însoţit de un aparat analitic „de elită”, măsurătorul nefiind de oriunde, ci neapărat din spaţiul unor teorii de anvergură mondială, astfel încât, spre exemplu, alesul se poate pomeni posesorul unui, nici mai mult, nici mai puţin, „discurs care tinde spre barthesianul «gradul zero al scriiturii»”. Criticul-previzibil poate emite judecăți tari de tipul „o critică de formație enciclopedică” pe marginea unui eseu de nicio sută de pagini al unei debutante și poate ironiza pe seama gradului academic de doctor habilitat în filologie și a titlului de profesor universitar al unui critic consacrat doar pentru că acesta nu prezintă pentru el interes în economia afilierilor de grup.

Până la urmă, te poţi preface că nu vezi păcatele acestea, dar, culmea, criticul-previzibil are grijă să nu fie uitat şi, ca un monopolist sadea, acuză şi amendează în mod repetat şi de oriunde are ocazia lipsa anume a acestor „judecăți de valoare” în prezentările altor critici. Dincolo însă de suavităţile şarmante şi apropourile de sorginte locală, prezentările în scris ale criticului-previzibil sunt banale discursuri pe ton colocvial, uzitând de speculaţii goale şi sterile, descrieri de umplutură, fragmente de poezie sau fastidioase repovestiri ale subiectului: elemente, mă rog, inerente în scriitura unor autori care ţin să contribuie cu toptanul la bursa literaturii. Exemple sunt din plin şi am putea să le trecem aici, dacă nu ar exista restricţiile fireşti ale paginii de ziar. Întâmplător sau ba, se pare că revistele noastre doar pe criticul-previzibil nu îl condiţionează în ceea ce priveşte numărul de semne.

În intervenţiile publicistice referitoare la scriitorii din celălalt grup, criticul este mult mai inventiv, mai bogat în notații și mai exaltat, storcând vocabularul de toate nuanțele. Sub stindardul afişat al luptei inclemente cu impostura, el povățuiește ca un legislator, cicălește cu vocaţie de patron, avertizează cu infatuare, dezinformează cu voluptate, ironizează jucăuş şi ia în bășcălie simulând inocenţa. Nimic nu-l mulţumeşte pe criticul-previzibil în textele bieţilor prescrişi/proscrişi. Dacă autorul cărţii prezentate zice de laie, criticul de la Bălţi afirmă încruntat că-i bălaie, însă acolo unde e vorba de vreo bălaie, neapărat e nevoie, după el, să fie o laie ş.a.m.d. În cazurile în care scriitorii expulzaţi de el din viaţa literară îi ignoră gesturile şi nu-i respectă scara „de evaluare”, continuând să-și caute de scris, debitul verbal al admonestărilor atinge cote olimpice. Și atunci o lavă  de acuzaţii încrâncenate se revarsă în albia unor texte kilometrice, amintind sforăitoarele denunţuri proletcultiste.

Discursurile îi sunt structurate ca să demoralizeze, să-şi trimită adversarul în mod sigur şi ireversibil în knockout. Pentru a sabota lectura nenorocitei cărţi, pe care se apucă să o linșeze cu zel, se dedă la construirea unor butade şi speculaţii de tot felul, ciupește sintagme şi îmbinări de cuvinte, scoţându-le din context și adaptându-le la schemele deconstrucţiei sale forţate. Probozeşte, mătăhăiește cu bâta şi dă cu barda. Cireaşa de pe tort a oricărei cronici de acest fel este momentul în care criticul-previzibil încearcă să-și convingă victima că ofensiva sa are o finalitate nobilă, că, vezi bine, e în beneficiul ei. Aceasta este sfătuită să se manifeste în alte domenii, unde e mai bună şi are deja exerciţiu. Scriitorului, fire mai sensibilă, nu-i rămâne decât să bată în retragere, uitând de faptul că îşi are cititorii săi şi o nişă a lui pe lumea asta, de care nimeni nu-l poate priva, nici măcar un critic cu o tolbă de scule spectaculoase în arta demolării.

„Părerea mea”, ieşită din mintea criticului-previzibil, îi este reperul absolut. Subiectivitatea în numele căreia el instituie norme şi criterii sibilinice de valorizare a unui text literar este un bun refuzat celuilalt. Fără doar şi poate, subiectivitatea trebuie să-şi joace rolul în primele momente ale receptării, când gustul personal contează. La etapele următoare însă, emoţiile corpului („experienţa erotică” a criticii, aşa cum o numea Gaёtan Picon) trebuie depăşite şi arta privită cu obiectivitate. Abilitatea de comunicare cu ceilalţi critici şi teoreticieni literari, cu alte perspective de interpretare în materie de abordare axiologică şi hermeneutică determină reuşita actului critic, asigură judecata ferită de discriminarea inimii şi… rinichilor. Nu-i vorbă, criticul-previzibil îşi punctează filipicele cu numele unor critici rasaţi, precum Barthes, Greimas sau Doubrovsky, folosindu-i însă ca simple elemente decorative, astfel încât o banală reglare de conturi să poată avea aparenţe de exegeză invincibilă, dotată teoretic.

Nu de puține ori, criticul-previzibil se erijează în postură de pedagog, emițând îndrumări didactice în materie de artă poetică și naratologică. Aici însă calcă strâmb, pentru că se apucă să țină lecții chiar și unde știe tema doar din auzite. Mai grav este că o face în cărţi menite să orienteze elevii, studenţii şi profesorii. Atunci când o idee străină i se pare bună, el o bagă repejor în demonstraţiile sale, mai ales dacă numele autorului citat îi poate înnobila imaginea. Pe alocuri, se confruntă şi cu unele  incomodităţi, când, de pildă, un nume pe care trebuie să-l treacă la bibliografie, nu i se potriveşte din motiv că face parte din lista sa neagră. Dar chiar și peste acest „detaliu” trece cu destulă nonşalanţă. Cum? Simplu: atribuind ideile autorului aflat în dizgrațiile sale, altui, din lista favoriților. Iată schema:

Sursa primară: „Ancorate solid în unele evenimente memorabile, evocările lui Aureliu Busuioc nu sunt scrise în formulă tradiţională de frescă istorică, ci glisează între ficţiune politică, memorii şi literatură de documentare. (…) Romanul se instalează în ficţiune prin crearea unei trame narative care concentrează experienţa unui aservit regimului proletcultist, preocupat la o anumită vârstă de instruirea moştenitorilor săi. Pe schema afirmată a testamentului literaturizat, parafrazând titlul primului document de spiritualitate românească, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, autorul improvizează un model în negativ, diabolic şi didacticist, în faţa căruia urmaşii testatorului ar trebui să se crucească. (…) Limba de lemn – o limbă care a abolit blestemul lui Babel. Pe de o parte, avem o structură epistolară de suprafaţă a romanului, care demască, în fond, o insuficienţă dialogică de principiu a personajului semnatar, discursul său fiind o mostră a comunicării distorsionate, închise în dogmă şi monologism ideologic…”; citat din Aliona Grati, Spune-mi Gioni! de Aureliu Busuioc. Despre efectele ideologizării monologice a persoanei, din volumul Romanul ca lume postBabelică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc, Ed. Gunivas, 2009, p. 171.

Textul autorului simpatizat: Spune-mi Gioni! face parte dintr-o galerie de opere în care formula de frescă istorică este bruiată în permanenţă de ficţiunea politică şi de cunoscutul ton incisiv şi persiflant al scriitorului. Romanul reclamă un model de dialog în negativ, purtat prin intermediul «limbii de lemn» a personajului-protagonist Verdicurov, fost ofiţer KGB (încă va trece mult timp până când cercetătorii vor avea posibilitatea să deconspire «dialogismul» temutei organizaţii sovietice), cu lumea din jur. Dialogul apare distorsionat din ambele părţi. Aureliu Busuioc, el însuşi personaj pitoresc, neordinar, îşi recâştigă un loc binemeritat pe scena plurilingvismului şi plurivocităţii.”; citat din cronica lui Grigore Chiper la cartea Alionei Grati, Romanul ca lume postBabelică, intitulată Radiografii ale romanelor post-sovietice în spectrul dialogic şi apărută în Contrafort, 2010, nr. 9-10.

Comentariul criticului-previzibil: Spune-mi Gioni! are un subtitlu care divulgă o atitudine ironică şi o referinţă tipic postmodernistă, la o posibilă «sursă» clasică: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. (…) Eroizându-se şi justificându-se în ticăloşiile sale, personajul devine caricatural. Două opinii despre roman explică, într-un anumit sens, mesajul acestuia: «Spune-mi Gioni! Face parte dintr-o galerie de opere în care formula de frescă istorică este bruiată în permanenţă de ficţiunea politică şi de cunoscutul ton incisiv şi persiflant al scriitorului. Romanul reclamă un model de dialog în negativ, purtat prin intermediul «limbii de lemn» a personajului-protagonist Verdicurov, fost ofiţer KGB (încă va trece mult timp până când cercetătorii vor avea posibilitatea să deconspire «dialogismul» temutei organizaţii sovietice), cu lumea din jur. Dialogul apare distorsionat din ambele părţi. Aureliu Busuioc, el însuşi personaj pitoresc, neordinar, îşi recâştigă un loc binemeritat pe scena plurilingvismului şi plurivocităţii.»” (Gr. Chiper); citat din Criticul-previzibil, Aureliu Busuioc: poetul, prozatorul, dramaturgul, Editura Arc, 2013, pp. 29-30. La sfârşitul cărţii este indicată sursa citatului: Grigore Chiper, Radiografii ale romanelor post-sovietice în spectrul dialogic. În Contrafort, 2010, nr. 9-10. Numele ca atare al autoarei recenzate și căreia îi aparține comparația cu Învățăturile… lipseşte cu desăvârşire!

În asemenea cazuri, de vină este lipsa exercițiului didactic și de cercetare sau avem o simplă mostră de trişare specifică criticului-previzibil? Ce-o fi făcând, la auzul acestora, Busuioc, acolo, în ceruri?

Incoerenţele şi confuziile abundă în textele sale. Prezența lor în eseuri nu e omucidere de vreme ce eseul poate fi considerat o formă de literatură. Mă rog, e în voia creatorului să arunce praf în ochi așa cum îi dictează imaginația. Susținem, la o adică, și ideea că un comentariu la un text de literatură este la rândul lui literatură și totuși ce să înțelegem noi din expresii (cu privire, culmea, la autori agreaţi) ca: „Mie, unuia, mi se par deopotrivă palpabile două secvențe foarte diferite ca făcătură:” (și aici urmează „versurile-făcătură” a două poete); „sublimându-și nostalgiile în realități grotești”; „Scriitura (cea ficțională), modernă, este într-un fel o continuare a lucidității gândului și a frazei exersate publicistic”; „… duce la paroxism erotismul domestic”, „Relația naratorului cu cerul se relevă în șirul poemelor incluse”;  sau una de tot haioasă „Căpșunele cheamă din memorie (din memoria culturală, de astă dată) și o altă întâmplare.” Bineînțeles, deziluziile sunt necesare! Te forțează demonic să vânezi peste tot metehne! Însă Nietzsche ne avertiza: „Când te uiți îndelung în abis, abisul se uită și el la tine!”.

Marota criticului-previzibil este estetismul operei literare, înțeles ca indiciu al „nonreferențialului”, al  ruperii de realitate, de contingent și de istorie. Pentru a-și justifica poziția, el își născocește dușmani exact ca în poveștile războinice ale copilăriei noastre cu ruși și nemți. De partea cealaltă a baricadei stau, de obicei, exegeţii care aplică metodologii ştiinţifice la analiza textului literar și pe care el îi numește în mod cu totul bizar „tradiționaliști”. Deasupra lor, criticul-previzibil se va înălţă pe sine victorios, nimbat cu calităţi de artist ultra(post)modern. Trebuie doar să mai facă un efort, să mai demoleze vreun critic de la nesuferita academie, de la insuportabilele universităţi unde el iată că nu este invitat în capul mesei. Şi atunci, vezi bine, el, criticul-previzibil, îşi va manifesta în deplină libertate, departe de gălăgia plurivocităţii, axiologia excesivă. Vocaţia excentricităţilor retorice, crede el, îi vor asigura titlul de maestru necondiționat, de „boier al minţii”, desprins de imediat, de pătimirile oamenilor din acest spațiu. Ei, cititorii, îşi vor uita traumele aplicate lor de istorie şi vor accede neapărat la acea zonă inefabilă a „emoţionantului”, vor fi neapărat acaparaţi de „naturaleţea” literaturii concetăţenilor lor literaţi, fiind interesaţi chiar şi de acel stil al „gradului zero” pe care îl asigură doar scriitorii criticului-previzibil, albi și serafici, creatori fericiţi de „origami” poetici.

Confuziile sporesc mai cu seamă când această atitudine este însoțită de trimiteri la Barthes, care a fost un teoretician sau semiotician mai degrabă decât un critic literar chiar dacă a elaborat o metodă critică, și la Serge Doubrovsky. Luați împreună, aceşti teoreticieni reprezintă apogeul structuralist. Structuralismului (care nu e chiar ultramodern) i s-a reproșat faptul că nu ține seama de dimensiunea istorică, că e anti-umanist și că este, în primul rând, o metodă care a tins să explice, prin demersuri interdisciplinare (psihanalitică, antropologică, semiotică, sociologică), toate fenomenele sociale. În acest sens, Serge Doubrovsky preciza: „nu mai poți vorbi de-acum înainte despre literatură fără să-ți fi pus anumite întrebări asupra limbajului; nu-ți poți pune întrebări asupra limbajului fără să cunoști lucrările de lingvistică și de psihanaliză; nu te poți opri la aceste lucrări fără să le integrezi într-o filozofie totală a omului” (De ce noua critică?, 1966, p. 35).

Nu doar structuralismul, reperul criticului-previzibil, chiar și poststructuralismul cu modelul lui de analiză textuală constituie deja istorie. Prin  anii ’70, poststructuralismul este concurat de sociocritica lui Robert Escarpit, Pierre Bourdieu, Claude Duchet, Jacques Dubois, Pierre Barberis, Peter V. Zima, Marc Angenot, Jacques Leenhardt, Henri Mitterand, Edmond Cros și alții. Sociocritica are ca precursor declarat pe M. Bahtin pe care îl continuă prin teoriile sale despre dialogism, intertextualitate și orientare socială a textului literar. Acestea reprezintă o critică deopotrivă a lecturilor externe, care trimit opera la context și a celor interne, de tip formalist-structuralist. Ceea ce au în comun numitele direcţii este noțiunea de „viziune asupra lumii” a unui grup social, pe care o reprezintă autorul prin intermediul operei sale. Duchet formulează ipoteza unui inconștient social al textului. Există, afirmă el, dar și alți teoreticieni, raporturi de omologie între structurile semnificative ale operei și structurile mentale colective ale grupului sau ale clasei sociale din care face parte autorul. Ar mai fi de adăugat că și studiile culturale au contribuit, încă din secolul trecut, la diversificarea comentariului literar.

Au trecut deja ani buni după apariția unei cărți fundamentale a lui Toma Pavel, cu titlu semnificativ Gândirea romanului (2008), în care cercetătorul român de la Chicago, cândva doctorand al lui Greimas, aspru critic al structuralismului în Mirajul lingvistic și teoretician al Lumilor ficționale respinge ipoteza că romanul ar fi o simplă artă sau un simplu rafinament tehnic al narației. Ca ficțiune, romanul este o formă de gândire specifică literaturii, structura universului lui reprezintă o „antropologie fundamentală și socială” (raportul dintre individ și idealul conceput ca normă etică): „Pentru a înţelege şi a aprecia sensul unui roman, nu ajunge să iei în considerare tehnica literară utilizată de autorul lui; interesul fiecărei opere vine din faptul că ea propune, conform epocii, subgenului şi uneori geniului autorului, o ipoteză substanţială despre natura şi organizarea universului uman.” (p. 43);  „Metoda de reprezentare adoptată de diversele epoci şi de diversele genuri depinde în acelaşi timp de antropologia fundamentală a romanului şi de ponderea pe care o au aspectele sociale descrise de roman. De aceea, în fiecare epocă romanul intră în relaţie cu orizontul gândirii extraliterare, gândire care, departe de a fi preexistentă, se naşte ea însăşi din dezbateri ale căror rezultate nu sunt niciodată definitive.”  (p. 45).

Studiul literaturii evoluează, există, la etapa actuală, atâtea și atâtea perspective de interpretare a literaturii care își au dreptul la existență. Prin ochelarii groși ai unei direcţii teoretice în vogă acum mai bine de o jumătate de secol, criticul-previzibil are pretenția să-i considere pe alții tradiționaliști rudimentari, explicând reducționist diferența dintre „realism” și „realitate”. Nu are decât să o facă, însă tentativele de închidere brutală a gurii celuilalt sunt, în orice caz, inestetice şi se contrapun viziunii postmoderniste cu care dânsul se înrămează.

Cam aşa înţelege criticul-previzibil actul valorizator al criticii: mitizând cu frenezie figurile pe care le serveşte cu veleităţi de mentor şi curăţând de „oile negre” istoria literaturii sale previzibil monologică. Nici comparația cu demersurile avangardist-deconstructiviste ale lui Ionesco din Nu, Eugen Negrici din Iluziile literaturii române sau Alex Ștefănescu din Ceva care seamănă cu literatura, la care se vrea raportat criticul-previzibil, nu ține, întrucât aceștia nu execută după principiul de nonamiciție și din dorință de a avea privilegii în „pogonul” strâmt al vieții literare. Mai vrea cineva să îl citească? Nu are decât să o facă. Eu nu îl voi citi, din simplu motiv că este previzibil, iar previzibilitatea este mama bună a plictisului.

692 total views, 2 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *