Cum citesc bărbaţii cărțile femeilor

Ar trebui mai întâi să clarificăm pe cine avem în vedere: pe criticii literari care în virtutea profesiei trebuie să citească cărţi de literatură sau pe toţi bărbaţii, mai exact pe bărbaţii-cititori cărora le mai rămâne timp pentru această activitate de plăcere după ce fac faţă mulţimilor de solicitări ale vieţii contemporane. Conţinutul şi calitatea percepţiei primilor este mai uşor de evaluat, odată ce se poate apela oricând la exegezele lor. Gradul de implicare a celorlalți în evaluarea specificului cărţilor scrise de femei e o variabilă pe care doar sociologia o poate proba şi doar reflectând starea de lucruri dintr-un anumit timp şi de pe un segment al societăţii. Ceea ce se poate spune chiar de la început e că și unii, şi alţii dovedesc o anumită tendenţiozitate conservativă, responsabilă de generalizările şi părerile preconcepute care răzbat mai vădit sau mai voalat în discursul oricărei epoci. Până la urmă, datele palpabile, concrete ale unei măsurători a percepţiei vor constitui anume aceste constante şi stereotipii.

Atitudinea criticilor-bărbaţi faţă de literatura scrisă de femei a evaluat în timp de la judecăţile, ca să rămânem pe teritoriul românesc,  lui G. Călinescu de tipul: „confesiunea smerită şi demnă, de o mare suavitate” la cele ale lui Nicolae Manolescu: „introspecţia lucidă, aproape clinică, adevărată incizie pe epiderma sentimentului (…) Logica lirică a Magdei Petreu stă pe un strat de senzualitate, elogiul creierului se aliază cu nostalgia cărnii. Defiminizarea este doar parţială şi imaginile alungate pe uşă ale corpului revin pe fereastră: pielea, sângele nervii”, Alexandru Cistelecan: „…chiar dacă e vorba de cea mai bărbătoasă dintre poete, Angela Marinescu, o altă mascula Sapho, cum ar fi zis unii latini” sau Iulian Boldea: „Poeta meditează asupra propriului scris, îşi expune conceptul poetic al visceralităţii, în versuri crispate, agonale, maladive precum lumea pe care o desemnează, nu fără o doză de retorism al intelectualizării stărilor lirice.” Deşi este extrem de rară la criticii literari din generaţia nouă, raportarea la o matrice de percepţie a feminităţii nu e exclusă, instrumentele care reies din această raportare fiind totuşi puse în funcţie când pe masa de disecţie a analizei stă un text scris de o femeie. De menţionat că invocarea unui specific feminin a fost mai întotdeauna pentru ei o chestiune pe muchie, cu riscul fie de a luneca pe o pantă care poate jigni şi provoca reacţii, fie de a-şi trăda instinctul conservativ. Încă din secolul al XIX-lea adjectivul „feminin” a stârnit gălăgii, adepţii misoginismului unui Otto Weininger şi ai feminismului părând a nu se împăca niciodată. Achiziţiile de semnificaţii peiorative ale adjectivului („decadent”, „lipsit de talent şi vigoare”, „desuet”, „lacrimogen” etc.) au complicat situaţia până la riscul de a-l face impracticabil, astfel că astăzi folosirea acestuia solicită criticului literar mai că abilităţi diplomatice. Moştenirea prejudecăţilor care legau simetric literatura femeii cu statutul ei în societăţile arhaice nu este încă aruncată la coşul mentalităţilor. Reiese că, la acest moment, reuşita aprecierii conţinutului feminin al unui poem sau roman depinde de măiestria cu care criticul-bărbat îşi administrează capitalul de prejudecăţi. Chit că au trecut timpurile când Charlotte Brontё se lăsă cu pagubă după ce bătrânul poet Robert Southey îi spuse că poezia ei „exaltată” îi poate dăuna sănătăţii psihice şi, îndeosebi, onorării de către ea a obligaţiilor de femeie.

Cu adevărat provocator mi s-a părut subiectul în cazul în care sunt vizaţi ceilalţi man riding nu din obligaţii, ci pentru că lectura le produce plăcere. În ce măsură citesc aceştia cărţile femeilor şi mai ales cum le percep erau pentru mine, la începutul acestui demers, chestiuni echivalente cu rezolvarea unei ecuaţii cu mai multe necunoscute. De aceea, primele mele acţiuni au fost determinate de scopul soluţionării acestor necunoscute. Mai întâi am căutat pe internet sondaje la această temă şi am demarat şi eu unul, chestionând mai mulţi bărbaţi, colegi de sector academic sau prieteni pe care îi ştiu cititori. Rezultatul mi-a scos la iveală, pe lângă alte lucruri interesante, cam aceleaşi constante de percepţie.

Datele unui sondaj (cu 40000 de participanţi) care a avut loc în Marea Britanie în 2014 spun că majoritatea bărbaţilor nu citesc cărţi scrise de autoare. În viziunea lor, 90 % din lista celor mai citite 50 de cărţi sunt semnate de autori-bărbaţi. Bărbaţii preferă cărţile autorilor-bărbaţi pe motiv că genurile profesate de aceştia sunt considerate mai interesante. În cazul femeilor, lucrurile arată puţin altfel, ele citesc deopotrivă autori şi autoare, însă atunci când sunt invitate să noteze romanele de pe o listă, privilegiază cărţile scrise de femei. Mai multe chestionare pe această temă din spaţiul limbii ruse indică aceleaşi rezultate. De cele mai multe sarcasme ale cititorilor de genul masculin au parte romanele de dragoste scrise de femei, care au primit şi un nume a lor aparte de „roman feminin”. Se poate lesne constata că bărbaţii sau majoritatea lor nu agreează în genere romanele de dragoste, preferând romane poliţiste, istorice, memorii, literatura de specialitate şi cu caracter enciclopedic. Interesantă această stare de lucruri când, de fapt, se cunosc foarte multe romane de dragoste ale femeilor-autoare care au intrat în lista bestsellerurilor. Romanul Pe aripile vântului (1936) al scriitoarei americane Margaret Mitcell s-a vândut în cele patru săptămâni  după apariţie în 180 de mii de copii. Judith McNaugt face mereu parte din lista revistei The New York Time a celor mai citite autoare. Romanul americancei Lauren Weisberger The Devilwears Prada (2003) este un alt bestseller tradus în foarte multe limbi. Scriitoarea belgiană Amélie Northomb publica în fiecare toamnă, începând cu 1992, câte un roman care se cumpără ca pâinea caldă în mii de exemplare. Şi exemplele pot continua. E greu de crezut că cititorii acestor producţii au fost doar femei, chiar dacă auditoriul lor ţintă sunt femeile. Aş mai adăuga, folosind datele sondajului britanic pomenit mai sus, că cea mai citită de către bărbaţi carte: Viermele de mătase (2014) a celebrei autoare Joanne K. Rowling, cunoscută graţie cărţilor ei despre Harry Potter, este un roman de dragoste. Până la urmă, nu faptul că un roman este scris de o femeie şi nici că e în genul romanului de dragoste îl poate descalifica în ochii bărbaţilor, ci bineînţeles calitatea. Or, această cerinţă se răsfrânge şi la celelalte genuri de romane: poliţiste, istorice etc.

Bărbaţii trag cu ochiul prin romanele femeilor, chiar dacă puţini recunosc asta. Ce caută acolo? Răspunsurile din sondajele ruseşti se arată cam aşa:  o parte din ei, semnând cu nume reale sau ba, recunosc că au citit cărţi scrise de femei: 1. pentru a vedea lumea cu ochii femeii; 2. pentru a cunoaşte lumea femeii, 3. pentru a afla ce îi place acesteia şi o predispun spre comunicare. Unii jurnalişti sau literaţi nu au ratat ocazia şi au scris pamflete la adresa romanelor de dragoste „feminine”, demonstrând, prin mostrele parodiate, lectura minuţioasă a mai multor producţii de acest fel.

Cea mai interesantă experienţă a fost discuţiile cu bărbaţii, literaţi şi alţi intelectuali, pe care îi cunosc în virtutea activităţii mele, cu care am avut un trecut comun în Uniunea Sovietică şi respectiv, cam aceleaşi lecturi dictate de bibliotecile părinţilor şi ale şcolilor de atunci. Primele reacţii la întrebarea cum percep ei literatura scrisă de femei au oscilat, într-un timp foarte scurt, între afirmaţiile că nu au făcut niciodată diferenţă, că nu şi-au pus problema genului autorului atunci când au citit o carte şi că nu citesc, nu le place literatura scrisă de femei pe motiv că subiectele abordate de ele nu le par interesante. După o pauză de gândire, dragii mei intervievaţi au început să-şi depene amintirile. Cu greu, dar au reuşit să scoată din memorie câteva nume de autoare citite în adolescenţă. Printre ele un lider incontestabil este Agatha Christie, autoare de romane poliţiste. Faima acestui gen a generat admiratori şi pentru autoarele ruse contemporane Alexandra Marinina, Daria Donţova şi Tatiana Ustinova. Aproape unanim este invocată George Sand, nu şi măcar niscaiva detalii din romanele ei Indiana şi Consuelo, cărţi în trend în anii ’80. Urmează alte nume din literatura universală: Charlotte Brontё, Jane Austen, George Eliot, Margaret Atwood, Wirginia Woolf, Elfriede Jelinek, Simone de Beauvoir ş.a. Referitor la cum le-au perceput, mi s-a răspuns în acelaşi registru: 1. nu am ţinut cont de genul autorului; 2. nu le-am putut citi până la capăt; 3. le-am citit pentru că programa de la facultate o cerea; 4. nu mă interesează aceleaşi lucruri ca pe femeile, cărora le sunt destinate aceste romane. În momentele de sinceritate, am avut probe de curiozitate masculină pentru preocupările femeilor care ţin, de regulă, de anii adolescenţei şi tinereţii când cu primii fiori de dragoste şi cu primele anxietăţi apare şi interesul pentru Celălalt, pentru universul interior şi imaginarul femeii. Odată cu accesul la literatura română se citeşte multă poezie a autoarelor cu nume de rezonanţă Otilia Cazimir, Veronica Micle, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Doina Uricariu, dar şi proza Cellei Serghi şi Hortensiei Papadat-Bengescu. Unii respondenţi au avut preferinţe mai speciale citind cărţile austriacei Inge Maria Grimm şi cele cu spiriduşii albi şi rotofei Mumi ale scriitoarei finlandeze Tove Jansson. Reacţiile vizavi de autoare, precum Margaret Mitchell sau Anne şi Serge Golon, autorii unei serii de romane despre aventurile lui Angelique foarte prizate în anii ’80-’90, au fost radical negative. Cât priveşte literatura contemporană, lecturile colegilor mei se diversifică: Leonida Lari, Aura Cristi, Sylvia Plath, Căina Trifan, Marcela Benea, Julia Kristeva, Adriana Babeţi, Doina Ruşti şi altele, ale căror nume şi cărţi le-au atras atenţia când explorau rafturile librăriilor sau citind cronicile revistelor literare.

815 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *