Cum poate fi vizitată Veneţia de către intelectualul din R. Moldova sau Trăiască moldovenii de pretutindeni!

 

Veneţia, oraşul care poartă în fiecare cărămidă faima unei istorii şi culturi de milenii, muzeul la aer liber, declarat de UNESCO patrimoniu al umanităţii, trebuie văzută, cu certitudine, de orice intelectual. Mie acest toponim mi-a vorbit, de la bun început, în fapte, subiecte şi personaje literare şi poate că din această cauză, vreme îndelungată, nu îl asociam cu vreun punct concret pe harta lumii. Pentru că, în literatura universală, Veneţia apare ca topos în circa 60 de opere, de la Casimir Delavigne, Montesquieu, Chateaubriand, Alfred de Musset, George Sand, M. Eminescu, Ernest Hemingway la Théophile Gautier şi este invocată în numeroase note de călătorie, de la Dinicu Golescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, la Alexandru Macedonschi, dacă e să pomenim doar scriitorii români. Pasionată în copilărie de cărţile pe teme de istorie şi ţinând de-a lungul a mai mult de cincisprezece ani cursul de literatură universală într-o universitate din R. Moldova cu un salariu care, probabil, nu are echivalent nici în Cuba, călătoria în Veneţiei nu mi se arăta altfel decât o aventură legată exclusiv de domeniul imaginarului, un eventual efect de bună gestionare a fanteziei. Dar iată că în luna august am avut ocazia să văd acest oraş feeric şi să-mi petrec acolo, împreună cu familia mea, un timp infinit de şapte zile. Scriu acest material pentru a-mi împărtăşi experienţa căpătată în sejurul meu în speranţa că informaţia va fi utilă celor aflaţi în aceeaşi derizorie situaţie de a fi un intelectual din R. Moldova, pe de o parte, şi pentru a-mi exprima profunda recunoştinţă faţă de compatrioţii noştri răsfiraţi în toată lumea, pe de altă parte. Pentru că în noua conjunctură politică şi social-economică, ei, dragii noştri prieteni şi rude, sunt aproape unica noastră şansă de a vedea Occidentul. În lipsa unor proiecte naţionale care să faciliteze călătoriile iniţiatoare şi colaborările inspiratoare, ei ne susţin în aventurile noastre de cunoaştere a lumii, întreţinând, cât de paradoxal nu ar suna, cultura acestui biet stat. Aş vrea să menţionez, anticipând puţin povestea mea veneţiană, o situaţie pe care o cred edificatoare. Nedumerirea mea legată de numărul mare de chinezi de pe gondolele, şalupele, bărcile cu motor de lux din Veneţia mi-a fost lămurită de o moldoveancă întâlnită pe o vaporetto (transportul cel mai accesibil din punct de vedere financiar): „Cinezii, zicea dânsa în limbaj pitoresc, româno-italian, sunt finanţaţi generos de statul lor ca să călătorească în toată lumea, să împrumute experienţă, să fotografieze şi să „fure” ideile altora pentru a spori bunăstarea ţării lor!” Poate că aşa se explică certitudinea unanimă că „cinezii”, spre deosebire de noi, românii, au un viitor.

În Veneţia am fost invitaţi de verişoarele mele Olga şi Tamara care muncesc de ani buni în localităţile aparţinând lagunei: Campalto şi Mestre. Cu mult timp înaintea călătoriei, am vânat cu iscusinţă internautică bilete de avion mai ieftine, am pus în buzunar suma de bani pe care am calculat-o îndelung pentru a deţine un minimum necesar (pentru orientare: abonamentul de călătorie în toate mijloacele de transport public din spaţiul întregii lagune veneţiene costă 60 de euro pentru 7 zile) şi am pornit la drum cu o dispoziţie, vorba băiatului meu, „fantabuloasă”. Cele şapte zile au fost împărţite rezonabil pentru a reuşi, cu puţinele noastre resurse financiare, să vedem cât mai multe lucruri şi, în acelaşi timp, să supravieţuim în acest oraş mereu aglomerat de turişti, din care cauză imposibil de scump. Pentru că am dorit să ne suprapunem sejurul cu odihna tradiţională la mare, am ales să acordăm timpul primei părţi a fiecărei zile pentru băile de soare pe litoralul Mării Adriatice, a doua parte fiind destinată băilor de istorie şi de arhitectură veneţiană.

Localitatea Campalto se află la câteva staţii de autobuz de aeroportul Marco Polo. Gazda noastră, Giovanni, un italian în vârstă de 79 de ani, ajutat în muncile casnice de verişoara mea Olga, a fost tot timpul luminos şi binevoitor. Giovanni vorbea veneţiana, însoţind-o cu gesturi de departe mai accesibile pentru noi şi ne zâmbea îngăduitor, căci este un mare iubitor de companii. La el în vizită vine adesea un amic de-al său cam de aceeaşi vârstă pe nume Santo. Ambii sunt ca şi scoşi de pe peliculele cinematografice italiene, mai vechi sau mai noi, în regie clasică, avangardistă sau neorealistă. Santo, un munte de om vorbeşte mult şi cu vervă, făcându-şi vădit temperamentul meridional veneţian, zâmbetul larg deschis nu-i dispare de pe faţă niciodată. Giovanni, mai scund, e un taciturn aprobând prietenos cele spuse de Santo.

Intrarea noastră în Veneţia este nesperat de frumoasă. Parcurgem Podul Libertăţii (pe care îl recunoaştem îndată, căci s-a impus prin lungime (3623 m) atunci când am studiat harta şi s-a făcut neapărat remarcabil în panorama văzută de noi din avion), singura cale ce leagă, prin linia de tren şi şoseaua pentru autovehicule, ţărmul continental de Veneţia, cu maşina veche şi mică, dar surprinzător de încăpătoare a lui Santo. Tot drumul el turuie într-una ceva în italiana lui, fluturând din mână şi afişând un excelent orgoliu naţional. Prind în memorie câteva cuvinte pe care le folosesc ulterior pentru a mă informa pe internet. Podul Libertăţii a fost construit abia în perioada 1931-1933 după proiectul inginerului Eugenio Miozzi şi a fost inaugurat de Benito Mussolini cu denumirea „Podul lictorului”. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial podul a fost redenumit pentru a onora eliberarea de sub dictatura fascistă şi de sub ocupaţia nazistă. De partea stângă a lungului pod se întind apele lagunei acoperite pe alocuri de pături verzi şi dense de plante acvatice. Undeva mai departe se află insulele Murano, Burano şi Torrcelo, schiţate în planul obiectivelor noastre de văzut neapărat. Pe dreapta, în depărtare, lucesc la soare fastuoase nave de croazieră, ancorate de insula Veneţia. Santo ne lasă în Piazzale Roma, de unde luăm vaporetto numărul 3, direcţia Lido. Din acest moment, ghidul nostru devine George, amicul verişoarei mele, originar din Rădăuţi, România, aflat şi el aici la muncă şi dispus să ne acorde puţin timp din concediul său.

Primele câteva zile vom alege doar locurile deschise de pe ambarcaţiuni ca să putem admira neîngrădit peisajele cu totul speciale. În laguna Veneţia totul funcţionează ca într-o metropolă occidentală. Transportul public circulă cu exactitate englezească, chiar şi acela de pe apă, în pofida capriciilor valurilor mereu plescăind. Pe insula Veneţia se poate deplasa fie pe jos, fie pe ambarcaţiuni mai mari sau mai mici, de aceea larma marilor oraşe este inexistentă şi asta o deosebeşte esenţial. Poliţia rutieră şi medicii de la urgenţă îşi au bărcile lor cu motor, distingându-se de celelalte nave prin culoare şi girofar. Taxiurile sunt, la fel, nişte bărci cu motor albe, tapițate pe interior cu lemn roşu. Cu totul diferite sunt şi casele Veneţiei. Partea lor de sus mi se arată mai mult sau mai puţin „normală”, în sensul că se potriveşte cu ideea mea de arhitectură urbanistică veche, cu toate particularităţile locului, bineînţeles. Ceea ce mă fascinează totalmente este partea de jos, porţiunea verde-cenuşie şi umedă a pereţilor intrând în apă. Această linie îmi schimbă cu totul perspectiva şi este definitivă pentru a mă situa într-o lume cu totul inedită, la care mă adaptez mai greu şi care, din această cauză, îmi apare ca şi ireală, fictivă, cu mult miros de literatură.

Toate casele care îşi au faţadă spre canale sunt înfrumuseţate cu uşi mari din fier ruginit de vremi şi din lemn vechi încrustat. Unele au scări din piatră care duc direct (!) în apă. „Cui folosesc?”, mă întreb eu obişnuită să am în faţa scărilor o curte pavată şi stabilă. Găsesc destul de greu un răspuns plauzibil, doar după ce observ că toate clădirile îşi au propria dană pentru acostarea bărcilor. Primele trepte de jos ale scărilor sunt îmbrăcate cu mușchi, creând, împreună cu cenuşiul zidurilor vechi şi imobilitatea uşilor masive, senzaţia stranie de abandon, care se contrazice logic cu aglomeraţia umană de pe străzile laterale. Se zice că aceste construcţii cu două-trei etaje stau pe un număr enorm de bârne de conifer adus din munţii Alpi şi aproape că nu mucigăiesc în apă secole la rând. De-a lungul canalului Scomenzera şi a lagunei Veneţia, calea pe care am ales-o spre Lido, am contemplat pe de o parte şi pe de alta o mulţime de clădiri de acest fel: catedrale, palate şi muzee scăldate de apele care le dedubla imaginea, creând o lume multiformă, colorată, până la urmă ocultă. Pe fundalul acestei lumi cu aer de vechime, giganticele şi falnicele nave de croazieră cu puzderia de omuleţi privind oraşul de la bordul lor contrastau impunător şi produceau asupra noastră impresii la fel de puternice.

Lido este fâşia îngustă de pământ care separă laguna de apele Mării Adriatice şi care serveşte ca litoral. Acest loc este renumit şi prin Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia şi nu mai puţin prin faptul că aici se desfăşoară acţiunile din nuvela „Moarte la Veneţia” a lui Thomas Mann, reluată strălucit pe pelicula scenaristului şi regizorului Visconti. Ocupăm un loc pe porţiunea de plajă publică, căci marea majoritate a spaţiilor de litoral sunt private. Vedem aici tot felul de naţionalităţi, de la ruşi şi englezi bălai, la africani cu pielea de varii nuanţe ale negrului. Comunicând în limbi diferite, cuplurile cu copii sau ba se comportă la fel. Vânzătorii de pe plajă, aici marocani, îşi propun marfa turiştilor neechipaţi, un fel de cuverturi pe care sunt imprimate desene cu elefanţi de diferite dimensiuni şi flori colorate. Izbitoare este doar apariţia pe plajă a grupurilor de musulmani: bărbaţi bărboşi, femei învelite cu stofe de culori întunecate şi copii, mulţi la număr, în cărucioare, pe jos sau agăţaţi de gâtul adulţilor. După toate probabilităţile, femeile sunt tinere, căci se zbenguie zgomotos, aşa înfăşurate, în apa până la genunchi, făcându-şi selfie cu un telefon mobil fixat pe suport. Cinci dintre ele, identice după noi, se aliniază pentru o fotografie de grup. Soţul meu glumeşte: „Oare cum îşi vor deosebi ele imaginea în fotografie, după vârful nasului?” Nu se leagă cumva insistenţa asta de a respecta cu ardoare fanatică o tradiţie religioasă medievală care le privează până la absurd de frumuseţe cu ideea de fotografie, dar nici cu cea de utilizare a unor tehnologii de ultimă oră. Apa a fost pe toată durata aflării noastre acolo caldă şi prietenoasă, diferită de cea a lui Th. Mann, maladivă şi întunecată, uimindu-ne prin fazele ei de flux şi reflux, oscilând zilnic pe o distanţă vizibilă, de aproximativ şase metri de litoral.

După amiază mergem spre renumita piaţă San Marco, punctul zero al Veneţiei, de unde pornesc şi unde se întorc toate drumurile ei întortocheate. Coborâm în staţia Zaccaria. Dacă nu ştiaţi, staţiile veneţiene sunt nişte cabine ancorate de ţărm, dar plutind pe apă, mediind astfel ambarcarea călătorilor. În faţa noastră se aşterne în toată splendoarea lui Palatul Dogilor, simbolul Veneţiei, numit astfel pentru că în el locuiau dogii, conducătorii politici ai Republicii Veneţiene. Palatul este deosebit prin iluzia de greutate a etajului aşezat pe două rânduri de arce suple, specific veneţiene. Drept mărturie a relaţiilor comerciale şi culturale pe care le-a avut Veneţia de-a lungul Evului Mediu (când a fost construit în câteva rânduri), arhitectura edificiului combină stilul bizantin, goticul italiano-veneţian şi elementele orientale. Pereţii etajului sunt decoraţi cu un ornament oriental alb-oraj, peste care, la mijlocul faţadei, se înalţă două coloane subţiri în stil gotic flancând un balcon. Coloanele laterale, mai groase, au capiteluri masive cu sculpturi ce înfăţişează scene din viaţa Republicii. Partea de sus este finisată cu un coronament alcătuit din elemente fine ca ale unei diademe princiare. Palatul găzduieşte o galerie de artă cu lucrări ale maeştrilor veneţieni, evităm însă să o vizităm din considerente financiare (preţul de intrare la muzeele din  Veneţia variază de la 19 la 27 de euro, dar aceste cheltuieli nu-i sperie pe toţi de vreme ce, la casele de bilete, cozile  sunt enorme). Nu departe de reşedinţa dogilor se află clădirea Bibliotecii Naţionale Matriciana care deţine cele mai vechi depozite de manuscrise din Italia şi una din cele mai bogate colecţii de  cărţi clasice din lume. Pe măsură ce înaintăm spre piaţa San Marco, spaţiu se lărgeşte descoperind progresiv şi alte mărturii ale somptuozităţii de altă dată. Clădirea bibliotecii este mărginită de clopotniţa (sau campanila) din cărămidă roşie a catedralei San Marco şi măsoară 97 de metri înălţime. Cândva, în această clopotniţă a muncit ca supraveghetor Galileo Galilei care se folosea de înălţimea ei pentru a observa cerul cu ajutorul telescoapelor inventate de el. La 25 august 1609 (exact cu o mie patru sute cinci ani în urma momentului aflării mele acolo, întâmplător data mea de naştere) Galilei îşi prezentă primul său telescop în faţa dogilor veneţieni. Din acel moment confecţionarea telescoapelor lui a devenit o afacere profitabilă, acestea fiind foarte solicitate de negustorii care navigau pe mare. Acum turnul este accesibil pentru turiştii dornici să privească Veneţia de la înălţime. O altă curiozitate legată de Palatul Dogilor: cândva aici erau plasate toate închisorile Veneţiei cu celule de interogare şi de tortură medievală de unde era foarte greu de evadat. Totuşi, celebrul aventurier amoros, născut în Veneţia, Giacomo Casanova reuşeşte să o facă. În caz contrar, nu mai scotea el la lumină cartea autobiografică „Povestea vieţii mele”, iar dramaturgul austriac Arthur Schnitzler nu avea un protagonist pentru nuvela sa „Întoarcerea acasă a lui Casanova”.

În faţa clopotniţei, adică alături de palat se înalţă catedrala San Marco care se deosebeşte de celelalte construcţii prin înfăţişarea ei opulentă. Frescele de proporţii uriaşe, multe şi colorate de pe pereţii exteriori ai catedralei reprezintă scene din viaţa patronului spiritual al Veneţiei (e vorba de Sfântul Marco, în onoarea căruia Veneţia mai era numită şi „Republica Sfântului Marco”). Edificiul are din abundenţă desene în mozaic bizantin, portaluri cu sculpturi şi figuri geometrice din marmură verde, albă şi roz, basoreliefuri, coloane în stil antic, rozete şi o mulţime de ornamente aurite. Impunător prin mărime este coronamentul din piatră, executat cu deosebit rafinament, care combină sculpturi mari şi elemente subtile din piatră în stil gotic. Toate acestea nu au încăput în ochii mei din prima dată; ne vom întoarce aici în zilele următoare de câteva ori, descoperind de fiecare dată ceva nou. Aşa ne-a surprins, spre exemplu, Ateneul Sfântului Basso, situat discret în imediata apropiere a bazilicii Sf. Marco, una dintre cele mai vechi biserici construite în stil baroc care astăzi găzduieşte concerte de muzică clasică. La vremea aflării noastre acolo, în ateneu se desfăşura un concert de omagiere a compozitorului italian, născut în Veneţia, Antonio Vivaldi.

După ce am asistat încântaţi de acest regal de arhitectură şi istorie am decis să cutreierăm străduţele înguste ale oraşului. Nu ştiu cum o fac alţii, dar noi, chiar dacă ne descurcăm bine în hărţi, nu era să le mai dăm de capăt tuturor locaţiilor pe care am dorit să le vedem dacă foloseam instrucţiunile obişnuite. Harta oraşului şi GPS-ul pentru pietoni ne sustrăgeau de la cele ce ne înconjurau, de aceea am ales calea, orientându-ne la început după săgeţile indicatoarelor, apoi după principiul optării pentru un drum neumblat. Cu toate acestea, labirintul străduţelor ne ducea neapărat peste tot unde ne-am propus iniţial, dăruindu-ne surpriza descoperirilor.  Şi drumul nostru nu era niciodată plictisitor: parcurgeam „tunelurile” înguste printre case, podeţele mlădiate, pieţele mai mari şi mai mici din faţa catedralelor ca nişte copii fascinaţi, cu capul carusel, îndreptându-ne privirea când sus, când jos, când înainte, când înapoi. Ne vedeam fie nişte îndrăgostiţi romantici în preajma balcoanelor cochete ale caselor, fie comisarul Brunetti din romanele poliţiste ale lui Donna Leon. Astfel am cutreierat Veneţia ziua şi noaptea, pe jos şi cu vaporetto ca să măsurăm pe cât era de posibil farmecul acestei lumi, scăldate în belşug de frumos, care numără 124 de biserici, două palate mari şi altele mai mici, săli de concert şi teatre, aproximativ 175 de canale peste care trec 298 de poduri. Pe lângă acestea, eram mereu ispitiţi de vitrinele magazinelor cu haine, buticurilor cu bijuterii, tarabelor cu suvenire, vinotecilor cu sticle multiforme şi cofetăriilor cu mormanele lor colorate de prăjituri.

Toate catedralele pe care le-am întâlnit în calea noastră ne-au impresionat prin amploarea proiectelor. Cu toatele trădează ostentaţia primordialităţii, puterii şi prosperităţii nobilimii şi clericilor de altă dată, goana lor după forţa necesară pentru a copleşi definitiv prin proporţii uriaşe, pereţii groşi, acoperişurile masive; prin artă, material şi stil; prin opulenţă şi emfază sau minimalism grav etc. Mergând pe sub pereţii uneia dintre acestea – bazilica Santa Maria Gloriossa dei Frari – am simţit realmente presiunea psihologică pe care mi-o crea dimensiunea ei. Catedrala din cărămidă roşie, având ferestre mari cu vitralii, clopotniţă căreia nu i se vedea vârful şi acoperişul enorm, ocupa spaţiul aproximativ al unui cartier din metropolele moderne.

Arhitectura eclectică a bazilicilor veneţiene, întrunind stilurile romanic, gotic şi baroc, îl poate ameţi pe oricine, nu doar pe nişte nespecialişti ca noi. Totuşi iniţiem între noi un fel de competiţie, dându-ne cu părerea asupra stilurilor vreounei arcade ori arce curbe sau ogive, a vreounei coloane groase sau zvelte şi rafinat-gotice, a vreounui pilastru cu sculpturi din mitologia antică sau din cultura bizantină dominată de fervoarea creştinismului. Frontoanele bogat ornamentate, coronamentele rafinate, basoreliefurile cu chipul Sfintei Maria Formosa, scările somptuoase, pieţele pavate cu piatră masivă, fântânile cu apă de munte, leii din bronz etc. recompun pentru noi Veneţia de altă dată, cea care avea cuvânt greu de spus în lumea catolicismului şi care formula direcţiile în arta Europei. Unele domuri găzduiesc săli de concerte şi expoziţii. Am reuşit să intrăm în una din ele care expunea instrumente muzicale, în special instrumente cu coardă: viori, violoncele, lire, arfe şi mandoline datând din secolele al XVII şi al XVIII, dedicată aceluiaşi Antonio Vivaldi. O altă catedrală expunea mostre din invenţiile ştiinţifice ale lui Leonardo da Vinci, al cărui destin este legat strâns de Veneţia. Catedrala San Rocco, mai corect Scvola Grande di San Rocco de pe lângă aceasta este o galerie a picturilor murale ale unor maeştri veneţieni ca Tintoretto şi Tiziano, Antonio Zanchi şi Giovanni Tiepolo.

O altă „descoperire” a noastră, adică peste care am dat intuitiv este una din clădirile operei Veneţiene, căci în total oraşul numără şaisprezece teatre cu această destinaţie. Cea în cauză este amplasată în incinta Scuola Grande di San Theodora, iar afişul ei anunţa un concert de Vivaldi. Am avut norocul să dăm şi de Marele Teatru La Fenice, anunţând concerte cu muzică din Brahms, Dvorák, Schumann, Mozart şi Bernstein. Printre surprizele noastre se numără casa şi monumentul lui Carlo Goldoni, „Moliére al Italiei” (Volter), părintele lui Pinoccio şi al negustorului Pantalone din celebrele piese „Slugă la doi stăpâni”, „Văduva isteaţă”, „Bolnava prefăcută”, „Familia anticarului”, „Flecărelile femeilor” ş.a. Un neguţător care e mai mult sau mai puţin frate de caracter cu personajul lui Shakespeare din „Neguţătorul din Veneţia”.

Podurile din Veneţia merită povestea lor aparte, însă noi ne-am lăsat atraşi doar de câteva denumiri sonore. Podul Rialto este cel mai vechi pod peste Grande Canal (ultima construcţie datând cu sec. al XVI-lea) şi unul din emblemele arhitecturale ale Veneţiei. Podul se impune prin lăţime, astfel încât poate adăposti pe fiecare parte a porticului său rampe acoperite cu magazine. Îl traversăm şi descoperim o altă bazilică cu un ceas neobişnuit pe clopotniţă, al cărui cadran înfăţişează toate cele 24 de ore şi are o singură săgeată. Aceasta este aliniată pe verticală în sus, acolo unde cadranele obişnuite indică ora doisprezece, impunându-ne însă, cu cifre romane, ora şase după amiază. O altă chestie curioasă legată de acest ceas: ora nouăsprezece este marcată prin cifra romană „XVIIII”, răsturnându-ne cunoştinţele pe care le moşteneam din şcoală. Domul este considerat cea mai veche biserică din Veneţia, prima ei construcţie datând cu anul 421 după Cr. Ne potolim setea la fântâna din mijlocul pieţei din faţa ei şi pornim în direcţia unde vedem aglomeraţie. Aici ne aştepta o altă mare surpriză: o piaţă în care se comercializează peşte. Am mari probleme la capitolul denumiri de soiuri de peşti, de aceea mă limitez în a spune că niciodată în viaţă nu mi-a fost dat să văd aşa ceva. Priveam cu stupoare tarabele supraîncărcate, dar bine aranjate cu tot felul de peşti albi, negri, lucioşi ca argintul şi roşii ca para focului, cu scoici, crabi, creveţi, raci, melci, pisici şi stele de mare şi alte vietăţi gelatinoase mai mici ori de dimensiuni impunătoare. Undeva în spatele tejghelei, un negustor arunca apă peste un gigantic peşte de culoare neagră cu un nas de un metru lungime.

Podul dell’Academia este mai nou, construit în secolul al XIX-lea. El ne descoperă clădirea Academiei de arte care găzduieşte galeria cu cea mai mare colecţie de picturi ale maeştrilor veneţieni începând din sec. al XIV-lea până în ce de-al XVIII-lea. Veneţia are şi un muzeu de artă contemporană – Palatul Ca’Pesaro – care expune lucrări de Klimt, Chagall, Rodin, Matisse, Kandinsky şi alţii. Am remarcat palatul construit în stil baroc de unul din cei mai mari arhitecţi Veneţiei, Baldassarre Longhena, în una din călătoriile noastre pe vaporreto. De numele acesta se leagă şi alte câteva edificii veneţiene. În una din zile  am întâlnit o altă lucrare impunătoare a acestui arhitect, Biserica Ospedaletto care ne-a copleşit prin excesiva decorare în stil baroc, multitudinea de sculpturi mărunte, delicate şi moi. Din piaţa dell’Academia am început să căutăm universitatea Ca’Foscari. Mergem de-a lungul Grande Canale şi dăm de Palatul Ca’Reezzonico, o construcţie barocă a aceluiaşi Longhena, extrem de frumoasă, care găzduieşte muzeul Veneţiei din secolul al XVIII-lea. În curtea lui este expusă o gondolă din acel secol care se deosebeşte prin gust de cele actuale, având încrustate în lemnul ei negru steme, tot felul de motive, imagini ale aristocraţiei. Barca era dotată cu o „felze”, o cabină mică în centru care avea menirea să adăpostească pasagerii pe vreme rea.

Gondola, această barcă cu forme elegante, condusă de un gondolier îmbrăcat în tricou cu dungi şi purtând pălărie de paie cu boruri largi, are o istorie adâncă în timp (primele mărturii ţin de anul 1094) şi se bucură acum de o foarte mare popularitate printre turişti. Gondolele de azi nu mai sunt executate de maeştri şi fac degrabă impresia de kitsch şi festivism prin decoraţiile ieftine, în culori aprinse şi aurii, potrivite pentru muşcăturile verbale ale lui Goethe din ale sale „Epigrame veneţiene”. Nu odată am surprins gondolieri vorbind la telefonul mobil şi această imagine de sorginte postmodernă ne-a stârnit zâmbete. Totuşi, adunate în număr mare pe dunele Veneţiei şi plutind ordonat prin canalele ei, ele produc efect.

Universitatea de stat a Veneţiei Ca’Foscari este plasată în Palatul cu acelaşi nume, construit în stil gotic veneţian. Instituţia are opt facultăţi în domeniul ştiinţelor reale şi umanistice în care îşi fac studiile circa 19 mii de studenţi. Palatul a aparţinut dogelui Francesco Foscari, a cărui dominaţie a fost una din cele mai îndelungate, şi care a murit la o săptămână după ce a renunţat la postul de doge din cauza suferinţei provocare de pierderea fiului său. Viaţa dogelui Foscari a servit ca model pentru Bayron în piesa „Doi Foscai”. Ulterior, Giuseppe Verdi preia piesa lui Bayron ca bază pentru opereta cu acelaşi nume.

Obosiţi fiind la sfârşit de zi, ne-am aşezat pe scările altei catedrale întâlnire în drumul nostru spre casă, Biserica Sfântului Tolentini, plasată cu faţa spre Grande Canal. Am mimat, în fond, obiceiul multor tineri de aici care utilizează scările catedralelor drept locuri pentru întâlnirile lor. După ceva timp, am traversat canalul mare pe Ponte della Constituzione, remarcabil prin faptul că îşi are treptele din sticlă prin care poţi vedea apele învolburate ale canalului, şi am luat-o spre Piazzale Roma, unde ne aştepta autobuzul nr. 5 spre Campalto. Se întuneca şi trebuia să ne recuperăm forţele pentru o nouă zi.

Vizita celorlalte insule cunoscute ale lagunei Veneţia ne-a luat două după amiezi. La prima în listă, insula Murano, se poate ajunge pe linia violetă, cu vaporetto numărul 4.1 şi 4.2. Acestea opresc şi pe insula Cimitirului ortodox grec San Michele, aflat în drumul spre Murano. Insist să coborâm pentru că îmi doresc mult să văd mormintele unor celebrităţi înhumate aici. E vorba de poeţii Ezra Pound şi Iosif Brodski, criticul de artă Serghei Diaghilev şi muzicianul Igor Stravinski. Regret în curând curiozitatea mea pentru că, odată intrând în cimitirul împrejmuit cu ziduri mari din cărămidă roşie, mă simt cuprinsă de fiori reci, senzaţie pe care nu am mai avut-o de mult timp. Nu ştiu ce anume mi-a provocat starea aceasta de „horror gotic”, poate priveliştea zidurilor de marmoră albă, aliniate simetric pentru a păstra cenuşa a mii de oameni, poate crematoriul sinistru ori poate mirosul greoi completat de jocul de lumini şi umbre ale după amiezii, dar după câteva zeci de minute (cel puţin aşa mi-a părut) de căutări febrile ale mormintelor, găsindu-l doar pe cel al lui Iosif Brodski, am părăsit insula în mare grabă. Mi-am amintit involuntar fragmentul din versurile eminesciene: „Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate./ Preot rămas din a vechimii zile,/ San Marc sinistru miezul nopţii bate” („Veneţia”). A fost momentul cel mai indicat să plecăm spre insula Murano care, speram eu, să îmi risipească trăirile neplăcute.

Insula Murano este renumită prin produsele de sticlărie confecţionate la câtea fabrici de aici după nişte tehnologii speciale. În trecut, pentru a păstra taina acestor tehnologii, meşterii sticlari erau izolaţi pe insulă, pe care nu aveau dreptul să o părăsească niciodată. În schimbul acestei loialităţi ei se bucurau de o serie de priorităţi. Spre exemplu, fiicele celor mai importanţi meşteri se puteau căsători cu bărbaţii din familiile cele mai nobile ale Veneţiei. Am acasă o colecţie întreagă de bijuterii colorate de aici, procurate în mare parte în Sighişoara şi la care ţin în mod deosebit. Expresia „sticlă de Murano” mi-a creat întotdeauna asociaţii cu temele ce ţin de medievalismul tainic şi miraculos. Nu putem cumpăra aproape nimic din cauza preţurilor fabuloase, dar privim rând pe rând vitrinele magazinelor mânaţi de curiozitate estetică. Podoabele de sticlă: cerceii, mărgelele, pandantivele, inelele şi felurite suveniruri sau vase, aşezate în rânduri după un calcul aproape ingineresc, irizează în zeci de culori atrăgătoare şi memorabile.

Pe insula Burano se poate ajunge cu vaporetoo nr. 12, pe care îl poţi lua chiar de aici de pe Murano, de la staţia cu vechiul şi impunătorul far construit în 1312 şi destinat să orienteze vapoarele de pe Marea Adriatică, sau de la o staţie anume (Fondamente de Nova) de pe insula Veneţia. Este o ambarcaţiune mai mare căci până la Burano avem de parcurs, împreună cu alte câteva zeci de turişti, şapte kilometri. Între timp, mai vedem nişte insule mai mici cu construcţii vechi în ruină, staţionăm pentru câteva minute pe insula Torcello, a cărei istorie este mai veche chiar decât cea din Veneţia şi coborâm pe Burano. Avem o oră pentru a cutreiera printre casele vesel colorate ale insulei şi a privi dantelăria expusă de unii negustorii mai răbdători. Este oră târzie, iar soarele coboară cu viteză spre orizont, rămânând încă destul de fierbinte ca „Focul” iubirii pătimaşe descrise în romanul lui D’Annunzio. Insula este renumită prin meşterii ei pricepuţi în realizarea celor mai frumoase dantelele din lume. Mergem neapărat în alt capăt al insulei unde campanila bazilicii San Martini stă să se prăvale. Cei 52 de metri de zid sfidând legile gravitaţiei se închină elegant în faţa turiştilor gură-cască, stârnind nedumerire, zâmbete şi dorinţa de a poza perfect vertical pe fundalul lor. La întoarcere, asistăm la un fastuos asfinţit al soarelui care se ascunde după vârfurile Alpilor, avertizându-ne că toate au un sfârşit.

Călătoria noastră a ajuns la final şi lăsăm în urmă Veneţia cu regrete, dar şi cu mare dor de casă, nu înainte de  cumpăra o sticlă de vin Merlot pentru a sărbători, împreună cu verişoarele mele dragi şi cu Giovanni, ziua mea de naştere. Puţin după ora doisprezece noaptea, avionul companiei Air Moldova aterizează lin în aeroportul Chişinău, aruncându-ne în rutina de acasă puţin mai fericiţi şi mai pregătiţi, cu puteri sporite, pentru un nou an de învăţământ.

 

 

115 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *