„Debut/ mi-ai promis/ că mă vei naşte/ frumos”

Return-to-innocence

O fi având Virgil Botnaru intenţia de a anunţa, prin titlul plachetei sale de versuri Return to Innocence (Editura Casa de pariuri literare, 2014), o ieşire din geometria mizerabilismului, pe care, la un examen preliminar, critica literară, a atribuit-o tinerilor poeţi douămiişti? Rămâne de văzut şi de probat această ipoteză pe marginea viitoarelor volume pe care tânărul debutant, să sperăm, le va semna. Deocamdată ne încredem în Anatol Moraru care, în postfaţa la această carte, a pus în evidenţă tocmai structura ei de manifest. Este firesc pentru un poet aflat în pragul carierei sale să se vrea o voce distinctă în corul zgomotos al noii poezii, o voce auzibilă chiar dacă nu prestează în stilul insurgent-spectaculos.

Se pare că Virgil Botnaru manifestă deocamdată opţiunea pentru o sensibilitate poetică mai veche, care cere concentrarea meşteşugită a expresiei şi refacerea, cu ajutorul ei, a unui univers esenţial. Modelele lui par a fi poeţii din literaturile lumii care au „provocat tăcerea”, de la autorii haiku-urilor la Giuseppe Ungaretti şi Lucian Blaga. Poemele sunt creionări ce înregistrează puţinele linii generale, observabile, ale modelului. Lapidare, cu minimum de însemnări, versurile se vor sugestive dincolo de negrul literei, dincolo de partea scrisă a faptului înregistrat. Nu este vorba însă de o fixare a învăţăcelului într-o vârstă depăşită a liricii. Noile tendinţe, de la optzecism la douămiism, nu sunt nici pe de parte ignorate, drept dovezi fiind poeticitatea în lipsa metaforelor, expunerea în siaj livresc, notaţia directă a cotidianului de zi cu zi, care, de altfel, nu e perceput drept mizerabil, ci tolerat cu o seninătate de filosof precoce. Poetul, „candid&pesimist” păşeşte în literatură cu un exerciţiu care amestecă sensibilitatea genuină şi meditaţia lucidă, scintilaţia autoironică şi amărăciunea reflexivă.

Ceea ce se întâmplă în exterior nu are importanţă decât dacă converge cu o stare interioară, dacă explică fantasmele eului: „tipa de vizavi/ butona în celular/ avea picioarele desfăcute/ ca în filme/ pentru adulţi”. Nu reperăm aproape nimic din ceea ce ar confirma vreo problemă socială, politică, aproape nici un indiciu topografic real, cu excepţia titlului poemului haiku basarabean. Textele împărtăşesc experienţe de suflet care se pot desfăşura oriunde: la marginea unui spaţiul postcomunist cum este Bălţi, pe Calea Victoriei sau în odaia unui bloc, spre exemplu, parizian: „ca pe bucăţi de zahăr/ arunc norii în ceaşca/ matinală cu ceai/ din indii// în cameră tristeţea şterge/ praful de pe/ autoportrete// noaptea rumegă/ insomnii”. Se scontează pe efectul estetic al instantaneelor ce surprind nuanţe insolite ale realului şi impresii de lectură. Se urmăresc consecinţele semnificative ale foii albe cu tărâmul ei himeric şi necunoscut. Se experimentează grafic şi lingvistic.

Cu acestea toate tânărul poet Virgil Botnaru se prezintă în faţa lumii: „ne aşteptăm rândul/cu foile în mâini/ ca în scena/ imaginată de virginia woolf/ al judecăţii de apoi/ când/ Doamne, cu ăştia ce facem?/ lor le-ea plăcut să citească”. Cu înfrigurare, pentru că poezia este un exerciţiu spiritual pe care fiecare poet îl învaţă din nou şi pe cont propriu. Să-i urmărim continuarea!

285 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *