Despre amurgul unei lumi

cantecul_marii

Romanul Cântecul mării (Cartier, 2011), semnat de Oleg Serebrian, desfăşoară un scenariu de seninătate şi transparenţă clasică pe tema consecinţelor pe care le poate avea schimbarea brutală de regim politic asupra destinelor umane şi chiar ale oraşelor. Cu această ficţiune verosimilă privirile noastre se reîntorc inexorabil la evenimentele pe care am prefera să le lăsăm împăcate de timp şi de manualele de istorie, să le considerăm învăţăminte pe deplin asumate. Pe scurt, romanul este despre cum o lume se intalează brusc şi neaşteptat în locul alteia. Naraţiunea însă se întinde pe aproape 400 de pagini şi ne conduce cu încetinitorul într-un univers de profunzime în care schimbările traumatizează ireversibil, provoacă rupturi interioare şi crize umane.

În scenă sunt readuse tragicele evenimente ale anului 1944, mai exact zbuciumul celor câteva luni care premerg şi urmează (din februarie până după Rusalii) momentului anexării Bucovinei la URSS. Locul desfăşurării – oraşul Cernăuţi şi împrejurimile lui. Informaţii despre situaţia politică din afară acestui perimetru aflăm din câteva scrisori şi din ştirile difuzate la radio. Totuşi acţiunea exterioară este redusă la minimumul necesar, esenţiale devenind reacţiile sufleteşti, universul lăuntric al personajelor centrale. Timpul prezent – neliniştit – este fragmentat pe alocuri de bucăţi din trecut, reanimând perioade de existenţă fericită. În orice caz, scenariul nenorocitei schimbări se proiectează sincron în toate aceste lumi.

Pe fundalul sărbătorilor de iarnă, a căror feerie se estompează în bezna străzilor şi în sunetele violente ale bombardamentelor, se consumă relaţia conjugală a cuplului Filip şi Marta Skavronski. Ea este exponentă a unei lumi care stă să se prăvale, el – al uneia care, s-ar părea la prima vedere, capătă gratididinea istoriei. Baroneasa Marta (Randa), pe trei sferturi nemţoaică şi pe un sfert româncă, descendentă dintr-o cunoscută familie de români bucovineni, notorietate datorată inclusiv fratelui bunicii care a fost unul dintre „făuritorii Unirii din noiembrie 1918”, a ignorat, patru ani în urmă, dezacordul rudelor sale şi s-a căsătorit cu Filip, „tânăr şi promiţător doctorand la teologie”. Iubirea faţă de tânărulul curtenitor şi atrăgător, provenit dintr-o familie modestă din judeţul Storojineţ, Bucovina, fiu al unui pădurar ucrainean şi din mamă româncă, a făcut-o să renunţe la bunăstarea familiei Randa, care însuma fericit averile a doi baroni, şi la privilegiile saloanelor aristocratice pentru un modest apartament şi pentru cele câteva escapade la munte, la cantonul din Crasna, unde se afla casa socrilor.

După patru ani de dragoste „ca-n romanele pentru adolescenţi”, relaţia însă se răci brusc şi inexplicabil. Golurile de comunicare au devenit tot mai dese, ironiile caustice ale soţiei cu facultate la Filosofie în Cernăuţi la adresa soţului au ajuns tot mai insuportabile pentru cel din urmă, ecourile nemulţumirilor rudelor pe de o parte şi pe de alta s-au făcut tot mai simţite, astfel încât au împiedicat cuplul să ia măsurile necesare pentru a se refugia în timp rezonabil din zona periculoasă după exemplul mai multor concetăţeni. Mai era şi dorinţa ascunsă a lui Filip de a o ţine pe Marta departe de lumea ei şi de a se simţi astfel victorios asupra „acestor făpturi arogante”.

Tărăgănarea deciziei pe care ar trebui să o ia protagoniştii romanului aduce însă beneficii proiectului narativ. Cititorii au ocazia să admire încă o dată pe îndelete lumea „subţire” de altădată, care le poate crea o adevărată fascinaţie estetică. Autorul îşi alege drept parteneră pentru acest obiectiv pe visătoarea şi nostalgica Marta. Imediat ce îşi închide ochii, memoria ei renaşte universul securizant de altă dată cu imagini preţioase, suavităţi şi graţii imagistice. Imaginarul îi oferă reverii, suvenire intime şi senzaţii din trecut, structurate în peisaje elegante şi descrieri poetice. Trecutul ei miroase a scorţişoară, cu care bătrâna baroneasă Ecaterina îşi trata garderobele şi interioarele din castelul familiei Waldburd sau are aroma bujorilor de toate soiurile pe care mama, baroneasa Augusta, le creştea în grădina conacului de la poalele Carpaţilor. Totul în jur îi provoacă amintiri, crâmpeie din viaţa de altădată: albumul de familie cu instantaneie de la mare, de la Viena, Tieste sau Budapesta, scrisorile fratelui şi ale verişoarelor cu informaţii despre familie, melodiile de la radio cu şlagărele timpului de altădată. „La nici 23 de ani, femeia asta trăieşte numai în trecut, zice despre ea dădaca Perla, o deprimă tot ce-i prezent şi are o frică superstiţioasă de viitor”. Amintirile din copilărie înalţă o lume magică, patriarhală, aşezată în tipare, cu oameni pe care Cel de sus i-a împărţit să trăiască fie în conacuri somptuoase, fie în case modeste de lemn, cu datini, ceremonialuri şi sărbători scăldate în luminile pomului de Crăciun şi acompaniate de vocile colindătorilor. Până şi proiectele de viitor ale Martei păstrează intacte datele trecutului aristocratic. Aveau să se refugieze neapărat departe de barbaria bolşevismului, în sânul unei naturi feerice pe malui Atlanticului, cu locuri frecventate „de lumea bună”, în care vor avea o fermă cu cai de rasă şi vor creşte hamei pentru o berea de marcă proprie.

Autorul nu-i pune Martei în spate întreaga sarcină de prezentare a aristocraţiei crepusculare, regizând mai multe perspective. Naratorul său cooptează mereu alte destine, alte punctele de vedere, astfel că putem afla mai multe despre manierele aristocraţiei bucovinene, despre societatea „înaltă” a Cernăuţilor de până la sovietizare prin intermediul poveştilor de viaţă ale Vandei Wolczinski, verişoara baronesei Augusta, Iolantei Filigger, fostă actriţă a Teatrului Naţional din Cernăuţi, doctorului filogerman Grigore Şveţ, Eucarpiniei Samborska, fostă cântăreaţă de restaurant, Amandei Iosif, prietena din liceu a Martei şi a lui Alex Randa, ofiţer în armata germană şi ale altora. Aceştia sunt ultimii exponenţi ai „veacului de odinioară”. Schimbarea barbară de regim din 1940 afectase deja mult Cernăuţul care acum „era ca o machetă lipsită de viaţă a oraşului vesel şi poliglot de odinioară, cu profesorii, actorii şi scriitorii lui renumiţi în întreaga Europă, cu cafenele elegante, care împânzeau tot centrul urbei, cu parcurile bine îngrijite, cu vilele cochete în toate stilurile caracteristice pentru BelleÉpoque vieneză, cu buticuri de mode cum nu găseai în niciun oraş românesc”. Odată cu plecarea lor, Cernăuţul cu străzile, blocurile, cafenelele, Universitatea Regele Carol I, Teatrul Naţional vor arăta cu totul altfel. Însă atâta timp cât este aici lumea aceasta îşi va amâna cu insistenţă momentul fatal. La radio şi la întrunirile din saloane vor mai suna Aeroplanul şiCântecul mării, iar pe străzi şi în cafenele se va vorbi încă în termeni de politeţe, amintind tabieturile şi manierele formate sub influenţa culturii austriece şi a celei româneşti interbelice.

Cu toată încăpăţinarea de a se refugia şi atitudinea critică faţă de „aroganţa” familiei soţiei sale, Filip Skawronski nu împărtăşeşte deloc ideea schimbării care ameninţa din Est Bucovina. Îşi iubeşte şi se desparte cu greu de activitatea sa de protoiereu, de oamenii simpli – români, ucraineni sau ruşi – care îi ascultau slujbele. Refuză hotărât privilegiile noului regim care i se deschideau prin Perla sau prin perspectiva de colaborare cu intituţia mult-temută. Nici măcar Perla, a cărei provenienţă o făcea invulnerabilă în faţa noului regim, nu demonstrează mult entuziasm, e adevărat din raţiuni personale, la despărţirea de modul vechi de viaţă.

Schimbarea veni cu tancuri şi bombardiere, făcându-se simţită imediat în viaţa oamenilor. Filip este grav rănit, Marta – arestată şi trimisă în surghiun lângă Marea Aral, Iolanta Filigger se stinge în celula NKVD-ului, doctorul Şveţ este exilat în Republica Komi, iar soţia lui îşi iese din minţi, Eucaprinia Samborska moare împuşcată într-o temniţă pentru că a intonat un imn pascal. „Ceilalţi nu mai sunt: pe unii i-a răpit moatrea, pe alţii viaţa”.

Oraşul nu rămâne neafectat: „Cernăuţiul producea o impresie apăsătoare. Arăta neîngrijit şi gol. Pe străzi şi prin curţi se vedeau oamnei, dar frica, neîncrederea, suferinţa şi pustietatea care se citeau pe feţele lor confereau oraşului imaginea unui deşert populat cu stafii. Nu observase stricăciuni mari pe unde treceau. Se putea vorbi mai degrabă despre abandon decât despre distrugeri. Cernăuţii pierduseră aproape două treimi din populaţia de dinaintea războiului – expatriaţi, refugiaţi, deportaţi, arestaţi şi ucişi în lagărele naziştilor sau în cele ale comuniştilor. Mulţi dintre noii locuitori erau originari de prin târgurile din Bucovina şi nordul Basarabiei, atraşi de abundenţa locuinţelor libere, pe care, profitând de haosul ce domnea în oraş în primele săptămâni ale administraţiei sovietice, le ocupau fără niciun fel de acte doveditoare. Mai veniseră şi câteva sute de familii ale «cadrelor speciale», menite să servească noua putere”.

Adevăraţii beneficiari ai schimbării sunt cei ca maiorul NKVD Nichifor Panteleevici Rota sau căpitanul Ivan Mihailovici Mahov, vânătorii de agenţi fascişti şi de grupări suspecte. Pentru ei zgomotul nesuferit de muzică burgheză este un motiv de arest şi de execuţie. Lumea nouă se instalează în dezmăţul forţelor distructive: „O să vă strivim ca pe nişte gândaci pe toţi cei care numai se vor gândi să ni se opună. Chiar dacă va fi vorba de milioane. De zeci de milioane. Avem puterea, rosti el (Mahov) cu înverşunare. Toată puterea!”

Se pare că doar stilul romanului rămâne imperturbabil nostalgic şi poetic, chiar şi atunci când viaţa personajelor este călcată de bocancii bolşevicilor. Cuvintele sunt alese ca să exprime rafinat, fără brutalităţi orice aspect al realităţii. Fraza are constant o frumoasă cadenţă clasică, împletindu-şi tonurile într-o melodie mereu melancolică.

252 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *