Despre poezia „unicat” și a ei poetică a tăieturii

Intimatum_unicat

Citind noua carte a Radmilei Popovici, unicat(Editura Vinea, 2015) am avut imboldul să revin la volumele ei precedente. Fără doar și poate, cartea aceasta face corp comun cu intimatum, apărută doar cu un an înainte la aceeași editură. În pofida faptului că titlurile își revendică diferența, între ele nu intervine vreo ruptură esențială. Sunt mâini ale aceluiași corp și funcționează perfect împreună. Un lung poem-maraton se întinde pe aceste două segmente împărțite de titluri-indicatoare de tipul celora care marchează trecerea frontierei fără proceduri vamale în unele țări din Uniunea Europeană. De altfel, nu mi se par obligatorii pentru înțelegerea acestui tip de poezie nici titlurile poemelor. La capătul lecturii ai impresia că ai ieșit dintr-un cinematograf 3D care te-a ținut ore în șir într-o lume paralelă, suprarealistă, și acum ești pus în situația să povestești ce ai văzut, ce te-a impresionat. Nu-i poți reproduce subiectul, cum nici să contabilizezi teme, probleme, contexte. Te mulțumești cu cel mult să surprinzi câte o suprafață a acestei poezii stranii, să-i evidențiezi îndrăznela imagistică și asociativă. Iar în cap îți sună cu insistență fraza cu valoare de ars poeticaa lui Gellu Naum, citită recent într-un articol care îl omagia cu cei 100 de ani de la naștere: „A face un poem înseamnă a sugruma. Între un poet și un sugrumator e o imensă asemănare: mâinile lor sunt imaculate”.

Citind poemele, unul după altul, ai senzația că ești trecută printr-un drastic experiment imagistic care îți atomizează percepția, ți-o dereglează, cu excepția unor mici popasuri de restabilire a echilibrului, pentru a te determina să-ți însușești starea, să treci împreună cu poeta prin nostalgiile, durerile, fericirile ei și ale tale, să le trăiești până la ultimele lor consecințe. O anume energie frenetică, ce traduce sensibilitatea în stare de inflație și dorința fierbinte de a ieși din cadrul tragic al lumii face conturul liniilor de forță ale poeziei Radmilei Popovici. În ambele volume se înaintează cu elan susținut spre un centru indefinibil, dar cu forță magnetică definitivă. Tablourile se succedă alert și adeseori fără altă legătură rațională decât aspirația accederii, depășirii condiției tragice, întreținând un univers oniric torturant. Versurile sunt scurte, cu tăietură iute și cuvinte în rostogolire continuă. Un exercițiu imaginar și afectiv pe cât de dificil, pe atât de incitant e să te proiectezi într-o siluetă flamboiantă angajată într-o astfel de cursă lungă, ascensională, labirintică, belicoasă, tulburătoare și plină de incertitudini.

intimatum descoperă printre reflexele luminiscente ale oglinzilor, apelor și cristalelor de tot felul ființa amenințată de dispariție: „am pornit pe ultimul drum lung/ către noi am ajuns…” (cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte). Obiectele cu simbolistică magică o multiplică și o propulsează spre o existență, cum bine au observat comentatorii, desăvârșită: „în țara oglinzilor/ paralele/ mii de perechi/ de ochi/ se privesc/ în ochi// sfere de lumină/ se perindă/ printre oglinzi/ să le redirecționeze/ privirea/ dar ei se privesc/ ca înainte de/ căderea totală/ a pleoapelor// se privesc de parcă/ ar stoarce unii/ din alții toate/ viețile paralele/ în care s-au oglindit/ pe ascuns/ vreodată…” (țara oglinzilor paralele). Semne promițătoare de perfecțiune sunt peste tot (pești argintii, păsări indigo, bufnițe, jderi, licurici, pui de lupi etc.), doar că trebuie să le decriptezi pe toate în grabă, să te pătrunzi, tot în goană, de sarcina lor spirituală, să alungi nălucile, să depășești spaimele. Astfel că, metamorfozele și măștile eului se desfășoară pe marjă a emoțiilor de la spaimă, angoasă și până la iubire, euforie și celebrare a vieții. Universul este aglomerat de păsări și animale care indică ipostazele ascensionale ale eului și atmosfera joasă a deprimării. Deosebit de expresive sunt simbolurile care sugerează dificultatea înaintării, angoasa și stările de spleen bacovian: „în fiecare noapte/ pisicile mele/ au libertate deplină// eu sunt doar/ urbea în care/ se plimbă când vor/ unde vor// chiar și atunci/ când dorm/ dusă/ le aud cum/ își pândesc/ prada/ cum miaună/ cu glas de prunci/ părăsiți/ cum își nasc/ puii” (cuprinde-mă spun și luminile urbei).

Pentru a ușura drumul, toate „tratamentele” sunt admisibile: magiile albe, exorcizările și purificările. Bunica, un arhetip al înțelepciunii feminine, servește învățături misterioase de sorginte folclorică: „cum bunică/ a meritat să crezi/ în cercei în/ mărgelele/ tale// spuneai că femeia/ dacă nu le poartă/ aici/ va purta pe lumea/ cealaltă gândaci/ otrăvitori în/ urechi/ viperele în jurul/ gâtului// nici praful/ de corn de rinocer/ nici piatra/ de broască râioasă/ n-ar putea să distrugă veninul// m-am obișnuit/ să-mi aleg/ dimineața/ podoabele amulete/ din piatră/ și sticlă// le simt cum/ devin prețioase/ abia când atârnă/ pe mine// alchimie pură// să vezi ce ochi fac/ trecătorii/ cu semne de/ întrebare” (linia dreaptă frântă a inimii). Mai multe poeme desfășoară itinerarii inițiatice regizate după ritualuri folclorice, în care nu lispsesc mirul, levănțica, boluri de cristal, bufnițe, șerpi, decoruri azurii și alte însemne ale grădinii adamice. Iubirea este indinspensabilă acestor ritualuri, efectul ei concurând cu cel al mixturilor și pietrelor magice. Atmosfera învăluitoare a senzualității muzicale și aromatice ridică deasupra, purifică, desăvârșește: „numai eu știu/ sărutul acela/ cu aripi nu l-au prins/ de o sută de ani/ buzele tale/ petale de viola tricolor/ hortensis preferi/ să se usuce așa că/ te închid ermetic/ să-ți muști singură limba/ virgină până la sânge/ s-o înghiți/ pe bucăți” (sărutul cu aripi).

Pentru a incendia mintea și a dezlănțui simțirea se cultivă insolitul și paradoxul: „azi am mâncat toată/ zăpada/ n-am lăsat nicio gură/ nimănui// zadarnic/ se chinuiau gunoierii/ să o scoată afară/ cu lopețile/ poate că s-ar mai fi odihnit/ câteva zile dar/ ce știu ei/ despre foame/ sărăcie despre sănii/ din oase de cerb și/ canoane// am în burtă cea mai/ ciudată nuntă/ mirii se dau/ de-a rostogolul nașii bat/ clopotele nuntașii goi pușcă/ joacă șah” (zece degete odată se cunună). Poeta încearcă prin ele să explice inexplicabilul sufletului uman, fără dulcegării și locuri comune.

În unicat poemele excelează, ca să folosim expresia lui Octavian Soviany, postfațatorul acestei cărți, într-un soi de „ciudată agresivitate” cu „energie distructivă”, iar textele „etalează colecții de obiecte tăioase sau ascuțite, instrumente ale unei posibile agresiuni”. Se dă formă, susține poetul, „fenomenologiei sui-generis a durerii, a unei dureri care are ceva din farmecul tulbure al viciului”. Grigore Grigurcu susține în prefața sa aproape altceva, constatând o poezie „sub semnul feminității (…) dăruitoare într-un registru aproape cast, cu priviri aruncate în abisul ultim”. Contradicția afirmațiilor e doar aparentă, căci noile gesturi fac parte, ca semne de originalitate, din același scenariu al goanei existențiale. Poemele renasc spiritul eliberator al Fecioarei din Orleans, se înarmează cu obiecte ascuțite, tăioase pentru a înlătura cu mai multă hotărâre obstacolele din cale. Cititorului i se cere aceeași viteză constantă: „hai!/ nu te opri / citește-mă/ mărunt/ ca un cuțin/ pe scândura/ de lemn/ pătrunjelul” (unicat). Iuțeala ameliorează tragismul unor momente autobiografice în stare să demoleze, să oprească, să fixeze. Se dă foc podurilor privirii înapoi, fulgerul regenerează sângele, clopotele „se întrec/ la facerea/ liniștii”. Corpul simte deja în carnea sa sâmburele morții: „sub cearșaful cărnii rearanjez/ lamele dependența de/ durere biciuiește mușchii/ țipă în van oasele au însușit/ deja detașarea nu-și schimbă/ poziția se consideră zidul/ chinezesc al trupului// vuietul din urechi/ se divide// guri mici îmi înghit setea/ guri mari îmi ronțăie foamea/ guri blege îmi salivează/ în somn guri rele mă trec printre/ dinți mă scuipă ca pe un sâmbure/ n-au cum să știe ce arbore/ secular voi crește” (guri).

De remarcat în poemul de mai sus o primă autodefinire a scrisului, ceea ce dă dovada certă a maturității conștiinței artistice: „hârtia va explica/ tăieturile altminteri de ce/ ar fi ales albul/ reîncarnării” (guri). Poetica tăieturii lasă în urmă nu doar versuri piezișe, lapidare, ci și un univers oblic, abscons: „ascund obiectele ascuțite/ în marsupiu puii au scăpat/ la suflat puful încercărilor învață/ matematica mersului se împiedică/ de necunoscute cad eu le ling/ juliturile le sorb vânătăile ce iuți/ sunt săriturile mai ales/ în pătratele de calendar/ marsupiul e/ numai zdrențe// cinci clape de pian/ păstrează un an/ de reculegere pentru/ cântecele de leagăn” (domestică). Poeta disecă sinele, descifrează în carne frici, vulnerabilități, boli psihice, ridurile îmbătrânirii, morminte, cruci. Se decupează „cu precizie microscopică” în ramele maternității, actelor de caritate, rugăciunii, mirării, iubirii etc. Este o operație obligatorie, căci „abia atunci când te/ dezici de tălpi/ ca de niște șosete/ rupte cărările încep/ a străluci și munții/ te înață” (decupându-te). În mod firesc, motivul rănii care alimentează viața apare adeseori: „azi tata/ și mama sunt/ rana/ din care/ înmugurim” (altoi). Rană este și mormântul bunicii: „bunica nu putrezește/ iar mormântul ei/ îngropat în iarbă/ cât casa are țoluri/ pe prag și ușile/ deschise vraiște/ pentru întrebări/ și răspunsuri/ descălțate” (amin).

Pe de altă parte, semnele morții sunt omniprezente. Unele versuri amintesc celebrul testament liric al lui Grigore Vieru (Legământ) sau, mai precis, al Magdei Isanos (Testament pentru fata mea): „de-ai ști cum își/ așteaptă următorul/ ac de siguranță/ de-ai putea/ să li-l asiguri chiar tu/ cu mâinile tale care/ aprind lumânările/ dezmierdătoare/ ale adjectivelor/ să mă pot scurge/ prin ele când rămân/ fără pronume/ de-ar exista o singură/ carte să mi-o lipesc/ deschisă de piept/ atunci când fetele mele/ mă vor petrece în/ separeul bibliovecii/ vecilor” (pantofii roșii).

Voi încheia prin a-mi exprima certitudinea că Radmila Popovici face în poezia română din spațiul nostru o figură aparte. Poezia ei are o viziune artistică bine conturată și o poetică originală care o fac inconfundabilă. În ultimele două volume poetica tăieturii și oblicitatea onirică a imaginarului capătă aspectul versurilor în rostogolire liberă. Iată o dovadă în ramă de ars poetica:

 

Semafor

Vise cameleoni vise hiene răssupte
de pui vise maniaci la patru ace vise
legate la ochi vise avalanșe vise carusel
vise fără pereți vise lanțuri gratii sertare
cutii în cutii în alte cutii vise foc vise apă
de scris de uitat de necitit de nepovestit
vise de nevisat râșniță în care te zbați
bob de piper până la primul hrrșșș
ciorchine de vise asurzitor de mute
suflarea îți sparge timpanul copilul
îți intră pe sub pleoape te caută mamă
scoală întârziem la școală te gâdilă
te pișcă te zgârie te scoate pe tine
din tine cu dinții îți bagă soarele-n nas
copilului nu-i pasă că vei scrie despre
aceasta el nu te va citi niciodată cum
nimeni nu-ți va zări ruleta rusească
pe care o joci la perfecție

336 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *