Din strunele trăitului, pe clapele scrisului

margareta

Poezia Margaretei Curtescu nu este una a crizei nici în dedesubturile trăirii, nici pe suprafeţele ei textuale. Omniprezente şi structurale, neliniştea, melancolia, durerile şi spaimele nu ajung niciodată să aibă expresii patetice, tonuri inflamante sau transpuneri agonice. Posibilele asperităţi sunt mereu aplanate prin de stări emoţionale predispuse spre concilieri interioare şi îmblânziri calofile. De-a lungul volumului în piaţa dante, proaspăt apărut (2014) la editura Vinea din Bucureşti, se configurează o identitate lirică inconfundabilă în care autenticitatea rostirii propriului itinerar afectiv şi conştiinţa livrescului se întrepătrund firesc, reverberaţiile sincerităţii şi culturii se completează. Un indubitabil rafinament structural, o discreţie organică însoţeşte întotdeauna actul creativ. Fricile, decăderile emoţionale, sentimentul zădărniciei, conştientizarea derizoriului existenţial, „chinurile” scrisului etc. se diluează în stări de reverie melancolică, se subtilizează în expresii cu reliefuri moi.

Primul grupaj al cărţii se intitulează prinsă între clamele speranţei şi propune o poezie de atmosferă cu uşoare tatonări ale memoriei, cu notaţii delicate, impresii fugitive. Atitudinea lirică dominantă este aceea a recluziunii, a retragerii în sine în acel flux subteran al neliniştii. Relieful interior se proiectează în spaţii ceţoase cu o geografie fluctuantă, în care se „simte/ tremurul jilav al unor fiinţe / fluide şi lunecoase”, unde „totul curge totul se/ schimbă” şi adie neantul. Trecutul este asumat la nivel senzorial: „tatonat”, „palpat”, „mângâiat”, „auzit” sau „mirosit”. Viziunile se construiesc prin reluarea monoton-brodată a aceloraşi stări şi decoruri care suplinesc golurile din fiinţă.

Poeta se scrie pe sine, se fixează în text, îşi înscrie propria făptură în interiorul poemului: „apoi să intri şi tu în poemul/ acela simplu de tot/ ca un prunc/ să dai la o parte epitafe/ şi să redevii/ cine ai fost pe când se iubeau/ cuvintele ca nişte vestale/ pe o pajişte albă într-un/ timp dezgolit şi inofensiv”. Neliniştea vine şi din imposibilitatea de a transmite experienţa vitală prin cuvinte potrivite, coincidente cu starea lăuntrică. Despre acest „anotimp al tristeţii”, al neliniştii existenţiale şi al solitudinii fiinţei s-a scris deja totul în spaţiul şi timpul poetic, zădărnicind exerciţiul de autenticitate: „gest inutil tatonare/ acestui anotimp/ totul se ştie de la bacovia încoace// în oraş/ surplus elitar prea multe/ afişe cu ţine minte că va ninge/ şi vom fi/ fericiţi// gnosticii umblă cu capul în/ nori rostesc discursuri despre melancolia pisicilor// ce mai faci?/ zeii teribili şi-au spart de mult/ cochiliile acum pavează/ cu ele şoseaua// subtextul se plimbă prin/ troleibuze un pasager pasibil/ de amendă”. Preeminenţa livrescului asupra autenticului trăirii nu-i provoacă autoarei disfuncţionalităţi profunde, condiţia postmodernă, pe care şi-o asumă cu luciditate, nu-i cauzează rupturi şi convulsii cu iz apocaliptic, ci uşoare regrete. Strunele eului sună mereu cu delicateţe, grija de a nu exagera, de a nu a compromite poezia cu avalanşe copleşitoare de subiectivitate, cu efecte centripete în exclusivitate ţine discursul în formule concentrate, în versuri cu tăietură precisă, conţinând subtile aluzii şi referinţe literare.

Pentru a beneficia de libertăţile prozei, versurile din următorul compartiment, simple bluesuri, simt nevoia extinderii de-a latul paginii. Se schimbă şi ritmul lor, amintind fluiditatea, lentorile şi cadenţele obsedante de blues. Acest experiment de contopire sincretică atrage un anumit cititor care poate să se delecteze cu toate subtilităţile, rafinamentele, efectele lirice, pe care le presupune acest gen de texte cu sinapse între poezie şi muzică, între existenţă şi literatură. Se cer lecturi cu putinţa degustării acordurilor simpatetice, întreţeserilor textuale, a înţelegerii „pauzelor” semnificative, precum şi a perceperii subtilei geometrizări a vocilor şi stărilor care se întretaie, interferează, coexistă.

Aşadar, poemele-bluesuri „cântă” despre tristeţile feminine, descoperind polifonic trăiri şi teme de reflecţie personale. Viziunile sunt interiorizate, întoarse a supra sinelui care se dezgoleşte într-un jurnal al resimţirilor acute şi al îmblânzirilor estetice eliberatoare. O voce sună nostalgic şi ne poartă „printr-o hală ticsită cu amintiri”. Senzaţiile şi stările „dintr-un alt mileniu” revin surdinizate, dezinforme, ca într-o „ceaţă lăptoasă” în faptul nopţii sau la o oră matinală. Secvenţele retrospective aglomerează imagini, suprapune senzaţii, insolitează. „Semnele unui timp lipicios amintirea unui tremur de frunze” îşi găsesc cu dificultate cuvintele potrivite, prin care să prindă contur în zona esteticului: „să-ţi vorbesc despre mine să mă evoc în timp ce tropii se surpă şi roiesc în jurul meu cuvinte simple cuvinte e tot ce-mi doresc” (să mă evoc în timp ce tropii se surpă). Exerciţiul de testare a cuvintelor sunt „jocuri tactile” în căutarea „intimităţii râvnite”, a trăirii autentice. Poeta palpează pe „ecranul” trecutului, căutând să-şi regăsească, prin ritualul confesiunii, identitatea. În acelaşi timp, frica sincerităţilor „imprudente”, „denunţătoare” determină un limbaj literaturizat, căpătând „armonia fibrelor de bumbac apretat” (jocuri tactile).

În vecinătatea acesteia o altă voce evoluează piano cu meditaţii „în imponderabilitate” pe tema nimicniciei omului în univers, a sentimentului dezolant al singurătăţii, al plictiselii şi fricii de moarte (trestia lui pascal). Poemul constituie un remediu pentru aceste „năluci” ale conştientului, o modalitate de reîntregire în interioritate: „aici e cuibul timpului şi al gândurilor eterate aici parfumul de molid îţi/ umple memoria şi te revezi bătând la poarta palatului în noaptea cu ploaie/ amintirile despre tine te refac nu-ţi mai urăşti ca ieri bunăoară tăcerea/ spiralată nici liniştea flegmei…” (marină). Interioritatea este o dimensiune fragilă, tranzitorie şi unică a personalităţii: „e prea mult spaţiu între inimi diferenţe de atitudini am trecut de pagina cu/ regrete traversez apele calme// pe strada bucovinei movili de gunoi aliniate ca de paradă case vechi/ tăinuiesc anamneze pereţi cu poze miri demodaţi domni la cravată doamne/ cu părul buclat” (aşteptând solstiţiul de iarnă).

O a treia voce plânge sacadat despre neîmplinirile feminine, alternând cu tonalităţi elegiace, sonuri liturgice, care resuscită viziuni extatice despre spaţii „pufoase”. Treptat muzica se încarcă de confesiuni voalate, mesaje senzuale. Auzibilă mai ales este ipostaza care celebrează maternitatea, cu apogiaturi de imensă iubire, până la desfiinţare de sine, faţă de copil. Uriaşa forţă îşi trage seva din oceanul contribuţiilor feminine, sentimentul maternităţii reclamă intermedieri şi glisări în trecut: „irine zenobii marii amintiri dintr-un alt mileniu sângele meu tresare la/ răsărit cerul/ e o paletă cu roşumovalbastriu dincolo eşti tu mama mea sunteţi voi/ mame cu prunci în poală” (amintiri dintr-un alt mileniu).

Tema facerii poeziei îşi revendică cu insistenţă locul în această compoziţie poetic-muzicală. Motivul efortului arghezian este reluat contrapunctic aproape cu fiecare poem: „scobeam într-un cuvânt până la sânge”, „scriam ca şi cum aş fi scrijelit în propria inimă semnele unui timp lipicios”, „las mâinile jos a/ neputinţă ziua mi-a fisurat poemul stau în pat fără speranţă nu se mai poate/ reface” etc. În terenul poeziei nimic nu e simplu, căci „totul s-a spus demult”. Crizele de creaţie sunt inevitabile, generând „deficit de conotaţii”. Limba este un instrument comun, o convenţie, pe când eul intim este unic, de aceea „sinceritatea e la fel ca şi metafora e o licenţă poetică utilă nu doar în autobiografii”.

Ultimul compartiment, iubirea altfel, întregeşte o deplină conştiinţă a limbajului. Margareta recurge la autoreflexivitate şi la formele metaliteraturii, prin care poezia se întoarce asupra ei, îşi contemplă cu luciditate alcătuirea. Identitatea lirică i se profilează aici în insistenţa de a promova o motivare viscerală a scrisului. Scrisul e o „criză de nervi eu mers de somnambul printre lucruri o privire înfiptă în aerul mut” (remediu), e un zbucium neputincios „între pământ şi cer”, o cucerire a îndărătniciei cuvintelor: „să iau în răspăr ziua cu toate cuvintele ei apoi să scriu un poem ca o zdreanţă pe trupul meu dezgolit” (un poem ca o zdreanţă). Poemul e o încercare de potrivire a cuvintelor, de mulare a lor pe un corp viu: „nimic nu voi omite din poemul ce se adună sfios în jurul trupului meu” (iarna meilor). Suferinţa vine din cauza fragilităţii sensurilor care nu se lasă închegate în cuvinte, se risipesc în dezordinea fină a inocenţei: „nu voi reuşi niciodată să scriu cartea informă a ploii pe urmele ei merg trasă/ la faţă mimând surâsul căci între lucruri şi scrierea lor există un drum/ învăluit într-o ceaţă lăptoasă din care ies mereu alta” (ploaie de weekend). Relieful poemelor trădează tot mai pregnant corporal-visceralul: „tot mai mult poemul meu seamănă cu un bolnav ce a visat că a strivit/ moartea între degete ca pe-un ciorchine de aguridă şi a doua zi se scoală/ singur din pat” (poemul de seară).

Iubirea altfel adună inventare de senzaţii, percepţii şi fantasme într-un păienjeniş sinuos de cuvinte care trădează încercările poetei de a se descoperi în oglinzile strălucitoare ale literaturii, de a se regăsi de sine într-o lume plurală a discursurilor. Acestui itinerar de revizitare a poeziei consacrate îi este dedicat ciclul de poeme „Italice”. Este vorba de cele câteva texte care se construiesc ca un jurnal cu înregistrări ale trăirilor, senzaţiilor, gândurilor din timpul unui sejur prin oraşele italiene Bolzano, Palermo, Verona. Parcursul psiho-senzorial se suprapune aici pe unul al relecturii poeziei lui Dante şi, implicit, a istoriei poeziei, a culturii: „în piaţa dante cu evul mediu scrijelat pe creier mă vedeam dintr-o parte/ îmbrăcată în blugi în banala cămeşă de in cu umbrelă verde de asupra/ capului îmi păream mie însămi o vietate minusculă adulmecând urmele timpului// (…) nu voi uita că duceai în palme însăşi liniştea mea acolo unde evul mediu/ plutea ca o ceaţă peste stradele şi balcoane doldora de flori urca până în/ vârful bombat al domului sau al catedralei santa anastasia se întindea până/ la castelvechio trecea râul şi ajungea la teatrul roman.” (în piaţa dante). Privirea oblică a trecutului, evocarea volatilă a atmosferei, glisarea pe suprafeţele „indiferente de lux” ale edificiilor culturii vechi atenuează, îmblânzeşte, exorcizează fantasmele şi obsesiile neliniştitoare.

Respingând literatura („miros a literatură şi-mi displace”), sufocându-se în „sarcofagul” culturii şi, în acelaşi timp fiind nevoită să fixeze în poem viul senzaţiilor, freamătul gândului, fluidul existenţial, poeta se pare că acceptă până la urmă soluţia scrisului ca formă artificială a supravieţuirii: „poezia gândeam mă va prăpădi/ ea odată”. Opţiunea indică un pact ontologic şi, în acelaşi timp, terapeutic: „scriu acest poem şi un inconfundabil miros de viaţă se ridică peste tot în/ noaptea când timpul îşi freamătă umbrele pe lângă noi măsluind întunericul// un poem despre eu şi tu zăvorâţi într-o hrubă de sticlă unde înconjuraţi de/ cuvinte ascultam povestea lor de iubire până ne prefacem în două umbre captive ce se zbat se zbat în vidul neliniştit şi ca pe două urme de/ viaţă ne absorb neuronii cuvintelor// scriu acest poem şi simt cu palpitaţia inimii tale îmi devine o simplă/ amintire cum spasmele muşchilor tăi se pietrifică de parcă i-ar fi atins o/ rază neagră iar mângâierea palmelor ah această mângâiere cu foşnet de/ catifea se subţiază şi se preface într-un fel de uitare apretată” (ca o hrubă de sticlă poemul).

Comunicarea unor experienţe liminare, aflate între trăirea interioară, ceremonia livrescului şi actul scrisului, se aşterne în versuri cu virtuţi estetice incontestabile şi captivante ca o simfonie polifonică, sonorizată de o orchestră, ale cărei instrumente definitorii sunt strunele trăitului şi clapele scrisului.

336 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *