Dincolo de text este poezia hypertextului

Ceva timp în urmă, am descoperit în spaţiul virtual o carte de istorie şi cultură, intitulată provocator A New Literary History of America (Harvard University Press, 2009). Lucrarea mi-a atras atenţia prin acţiunile de sfidare a mai multor standarde ale disciplinei. Coordonatorii acestui op, criticul de artă Greil Marcus şi profesorul de literatură afro-americană Werner Sollors, au înţeles că istoria literaturii, ca orice alt text, are o structură în devenire, fiind, în timp, susceptibilă modificărilor, completărilor şi interpretărilor multiple, care pot fi generate, eventual, de diferite unghiuri de abordare. Ei şi-au conceput proiectul tocmai în ideea de facilitare, pe toate căile, a dialogului între aceste interpretări. În acest scop, faptele de istorie literară au fost contextualizate, imaginile, fotografiile, colajele, reclamele, afişele cinematografice, benzile desenate etc. având rolul să reactualizeze memoria culturală a epocii în care s-au produs. Ceea ce face lucrarea şi mai atractivă este faptul că are o varianta digitală (http://www.newliteraryhistory.com). În spaţiul virtual, trimiterile la capitolele istoriei se fac de pe nişte iconiţe din meniul de bază care funcţionează ca butoane-link pentru navigare în reţeaua de texte la temă. Două consecinţe are această mişcare strategică ingenioasă: pe de o parte, cartea-obiect devine carte-bibliotecă virtuală şi carte-multimedia. Pe de altă parte, istoria literară se transformă într-o unitate interactivă, spaţiu în care fiecare îşi poate aduce contribuţia prin completări şi nuanţări. Materialul istoriei este de o incredibilă bogăţie şi diversitate, cu fapte dispuse nonlinear, cu autori grupaţi asociativ şi alte strategii menite să dea viaţă trecutului. Cândva disciplină academică destinată iniţiaţilor, istoria literaturii ajunge a fi, în epoca internetului, deopotrivă instructivă şi năucitor de distractivă, fascinând atât alcătuitorii, cât şi consumatorii.

Mă întrebam atunci de câţi ani-lumină am mai avea nevoie ca să orientăm şi cercetările noastre pe un asemenea făgaş. Nu-i vorbă, ştiam de mai mult timp de preocupările Elenei Ungureanu, doctor în filologie, dar ceea ce mi s-a înfăţişat acum între coperţile cărţii Dincolo de text: hypertextul (Editura Arc, 2014) mi-a dat multă încredere într-un onorant viitor al cercetărilor umaniste de la noi. Pe bună dreptate, e-mailurile, blogurile, chaturile, reţelele de socializare, mesageria instantanee etc. înlocuiesc cu viteză halucinantă formele tradiţionale de transmitere a mesajelor. Suntem, citim, vieţuim într-un păienjeniş sau într-o ţesătură hypermodernă, conectată la sofisticatele tehnologii informaţionale. Fire invizibile din reţeaua internetului leagă textul individual de textele tuturor vorbitorilor lumii. Ca şi autorii istoriei literare pomenite mai sus, lingvistul Elena Ungureanu a înţeles această esenţă a lui homo informaticus, tot el homo virtualis, şi a optat pentru un necesar şi de mare actualitate domeniu de cercetare: intertextul şi, mai ales, hypertextul. Tehnologiile informaţionale au adus textului atâtea oportunităţi, încât utilizatorul se simte aproape copleşit de multitudinea şi complexitatea lor.

Cartea Elenei Ungureanu oferă introduceri în domeniul hypertextului, utile deopotrivă lingviştilor, literaţilor, semioticienilor, bibliotecarilor, specialiştilor în teoria comunicării, în domeniul tehnologiilor informatice şi dezvoltării societăţii informaţionale etc. Zic „introduceri” pentru că fiecare capitol al cărţii este structurat diferit: fie în forma studiului tradiţional, fie ca un minidicţionar de concepte sau un colaj alcătuit din texte obişnuite, alternate de imagini de pe calculator (fotografii, icoane, linkuri şi emoticoane), asigurând un multiperspectivism al abordărilor. Structura rizomatică a cărţii mimează într-un fel natura obiectului de cercetare, impunându-se, deşi e tipărită! ca un hypertext cu multiple linkuri (trimiteri în interiorul şi în afara textului propriu-zis). Toate capitolele însă au acelaşi scop – să ajute cercetătorii din domeniul socioumanistic să se conecteze la noul limbaj impus de explozia tehnologiilor. Utilizarea acestui limbaj nou este inevitabil, susţine autoarea, sprijinindu-se de afirmaţia lui Lévy-Strauss – „secolul XXI va al ştiinţelor umanistice sau nu va fi deloc” – şi de parafraza acesteia făcută de specialiştii actuali – „secolul al XXI-lea va fi electronic (informatic) sau nu va fi deloc. Acceptând ambele poziţii, putem spune că acesta va fi unul tehnologico-umanist.

În cele două capitole dedicate literaturii (şi mă voi opri doar la acestea, dat fiind interesul meu pentru acest domeniu umanistic), Elena Ungureanu dispune argumentele astfel încât să reiasă limpede tendinţa, de mai multe decenii, „Către o literatură hypertextuală”. De regulă, poezia a fost deschisă la inovaţiile şi experimentele epocii în care s-a produs. Şi astăzi o bună parte a poeziei e în consonanţă cu evoluţia cibernetică a civilizaţiei. Dincolo de faptul că poezia actuală se arată tot mai permisivă cu lexicul (argoul şi jargonul) informatic, cu cuvinte precum pagina web, site, link, blog, monitor, e-mail, buzz etc., se modifică şi structura ei de profunzime. Profetica definiţie heideggeriană a limbajului absolut ca „ţesătură configurativă complexă ce ţine de legi autonome sub imperiul cărora are loc o intercondiţionare specifică a elementelor verbale şi extraverbale”, dar şi previziunile poststructuraliştilor s-a materializat sub ochii noştri; este webul cu hypertextul său – una dintre cele mai mari invenţii în materie de tehnologii. De aceea Elenei Ungureanu i se pare firesc să justifice o posibilă asociere între termenii limbajului informatic şi ai celui poetic. Reţeaua internautică poate fi văzută şi examinată ca un mare poem adus LEGĂTURII.

Potrivit autoarei, poezia a anticipat oarecum raţionamentul funcţionării textului în internet. Exemplu ne poate servi traseul pe care l-au avut în poezie semnele de punctuaţie. Graţie poeţilor avangardişti, semnele de punctuaţie au fost eliminate din poem, ca mai apoi acestea să fie readuse de postmodernişti cu alte valori şi funcţii. În poemul optzeciştilor, acestea nu mai sunt instrumente de segmentare logică a propoziţiilor, frazelor, ci imagini la fel de egale ca importanţă în structura paradigmatică a textului poetic ca şi cuvintele. În textul care se ţese, semnele de punctuaţie se lichefiază lesne pentru a intra într-o nouă legătură, pentru a se aşeza într-o altă relativă formă, constituind „unde intertextualizante sau urme (în terminologia derrideană)”. Experimentând asupra formei, poeţii avangardişti, apoi cei ai anilor 80 au cultivat o „nouă sensibilitate”, pregătind teren favorabil cyberpoeziei. La ora actuală, poezia se naşte şi pe chat, şi pe forum, şi în comentarii pe Facebook, punctuaţia şi emoticoanele participând şi ele la spectacolul şi travaliul poeticului.

Internetul este o adevărată „poezie a hypertextului”, loc cu infinite posibilităţi de manifestare, exprimare liberă şi co-participare la actul de creaţie. Internetul a revitalizat poezia, oferindu-i un mediu ideal pentru promovare şi performare. Datorită posibilităţilor de a combina tehnologia cu poezia, peste tot în lume, mai puţin la noi, a apărut un număr mare de subgenuri: e-mail-poezia, Google-poezia, computer poem, click-poezie, cybervisual, poezia vizuală, poezia concretă, videopoezia, holopoezia, poezia sonoră, e-poezia, hypercard, infopoezia,interpoezia, cine(e)poezia, loopoetry (poezia în buclă), poemul-diagramă etc. Computerul este spaţiul în care se pot desfăşura experimente poetice nonlineare, permutaţionale, cu combinaţii grafice şi animaţii, cu imagini şi bandă sonoră înlocuind sau însoţind textul tipărit. Exerciţiile multimedia, jocurile interactive, imageria virtuală, simulările tridimensionale, ilustraţia fractală, compresia digitală au consecinţe nebănuite asupra poemului. De bună seamă, „mariajul celor două mari tipuri de ştiinţe: umaniste şi exacte” abia îşi ia avântul, „adevărata relaţionare a tehnologiilor infocomunicaţionale cu umanioarele abia urmează să se producă”. Şi dacă în acest moment, în spaţiul virtual al webului, textul poemului mai seamănă încă cu cel tipărit, peste foarte puţin timp, ţinând cont de viteza inovaţiilor tehnologice la ora actuală, acesta se va transforma în viitorul destul de apropiat într-o imagine dinamică şi fractalică de neconceput. Deja asistăm la o poezie adaptată totalmente mediului virtual şi electronic: o poezie interactivă, făcută în colaborare, vizuală, în 3D, asemică, postalfabetică, digitală etc., numărul de calificative a  acestui tip de poezie fiind imposibil de estimat.

Cu această nouă poezie mediatică sau virtuală, numită şi „postliteratură”, omul contemporan îşi exprimă experienţa hypertextuală cu toate avantajele şi dezavantajele ei. Pe de o parte, această poezie este accesibilă oricui îşi doreşte să o „parcurgă” şi are la birou sau acasă un computer conectat la internet. Pe de altă parte, există semnale că poezia aceasta experimentală, orientată formal, este de cele mai multe ori foarte dificilă la lectură, obositoare şi nereuşită din punct de vedere stilistic. În lipsa instrumentelor adecvate, interpretarea cyberpoeziei, a poeziei „adâncite în tridimensionalitatea virtuală a ecranului de computer”, presupune aceste şi alte dificultăţi care totuşi nu sunt insurmontabile. Autoarea consideră însă că experimentele literare desfăşurate în spaţiul media nu trebuie în niciun caz ignorate. Mult mai raţional şi mai de perspectivă este să se educe un lector în spiritul interactivităţii solicitante şi un critic literar pe măsură, cu un limbaj care împacă şi tehnologia, şi poezia, şi critica de orientare nouă. Poezia 3D este una a viitorului, din simplul motiv că oamenii, de când trăiesc în spaţiul virtual, au devenit, „ei înşişi, HYPERTEXTE”.

521 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *