Drumuri prin Basarabia interbelică. (Auto)imagologie literară

ABSTRACT

The article is a research of images of Basarabia and people living there as they are described in journals of foreign writers visited the country after 1918. The author aims to create „portrait-robot” of Romanian-speaking Basarabian/Moldovan living between the Dniester and the Prut and to survey its development in literature . By „portrait-robot” the author means a set of keynotes, a typical image as it’s seen by foreign writers. So the theoretical approach to literary texts under consideration is imagology.

Keywords: imagology, stereotyped images, “stranger”, comparative literature.

 

Studiul de faţă îşi propune o incursiune în depozitul de reprezentări ale Basarabiei şi ale basarabenilor din jurnalele şi însemnările de călătorie semnate de scriitorii străini, dar şi de cei veniţi de peste Prut după 1918. Ne propunem să alcătuim prin analiză sintetică un fel de „portret-robot” al basarabeanului/moldoveanului românofon dintre Nistru şi Prut, aşa cum s-a cristalizat acesta în universul literar. Subînţelegem prin „portret-robot” un „numitor comun” al proiecţiilor imaginare, laitmotivelor, detaliilor stilistice, al oricăror reminiscenţe şi aluzii referitoare la „străin” pe care le înregistrează scriitorii ajunşi prin părţile noastre în memorii, jurnale de călătorie, scrisori, compuneri gazetăreşti şi chiar în opere de ficţiune.

Această abordare a textelor literare îşi împrumută instrumentele de lucru din Imagologie. Pentru a justifica demersul imagologic şi a limpezi obiectul cercetării, vom face mai întâi o mică prezentare a conceptelor şi metodelor de lucru ale acestei discipline.

 

Imagologia literară: câteva repere teoretice

„Studiul imaginilor sau al reprezentărilor străinului”[1] urmăreşte felul în care un popor se reflectă în imaginea altuia. Metodele de cercetare ale imagologiei sunt practicate de varii discipline socioumanistice: studiul literaturii, sociologie, culturologie, antropologie, etnopsihologie, istorie, politologie etc. Ca disciplină distinctă imagologia a fost fondată în Franţa, prin anii ’50 ai secolului trecut, fiind consacrată de personalităţi, precum Jean-Marie Carré, Marius-François Guyard, Hugo Dyserinck, André Monchoux, Daniel-Henri Pageaux ş.a.

Comparatiştii francezi au fost preocupaţi să definească alteritatea ca proiecţie metaforică, mitică sau antropologică a imaginaţiei şi a inconştientului colectiv. Jean-Marie Carré este considerat creator de şcoală graţie studiului său, intitulat Les écrivains français et lе mirage allemand, în care analizează un inventar de proiecţii ale „mirajul german” în imaginarul francezilor. Un centru de consacrare a imagologiei a constituit revista belgiană Revue de Psychologie des Peuples a Centrului de la Aachen, dar şi şcoala comparativă germană de la Universitatea din Bayreuth. În România, imagologia îi are ca reprezentanţi pe Paul Cornea, Dan Horia Mazilu, Mircea Popa în domeniul literaturii comparate şi pe Alexandru Duţu, Lucian Boia, Sorin Mitu, Andrei Oişteanu în cel al istoriei mentalităţilor şi etnologiei. În anii ’80 revista românească Synthesis publică mai multe studii de imagologie. Articole de referinţă pot fi găsite şi în publicaţia grupului „Phantasma” de la Cluj.

Imagologia literară sau comparată a demarat în aria literaturii generale şi comparate ca o direcţie nouă ce studiază reprezentările comune, stereotipiile, clişeele, imaginile despre străin, fixate în conştiinţa şi mentalitatea unui popor. În virtutea specificului materialului cercetat, comparatiştii trebuie totuşi să recurgă la o abordare interdisciplinară, aflată la graniţa mai multor domenii care le poate furniza informaţii despre istoria ideilor, mentalităţilor şi sensibilităţilor, imaginarul social, caracterul naţional, modul de viaţă, comportamente, obiceiuri, religie, comunicare interculturală etc. Spre deosebire de celelalte discipline, imagologia literară se axează pe felul în care aceste reprezentări sunt reflectate în relatările de călătorie, dar şi în operele de ficţiune. Faţă de celelalte discipline imagologia literară are prioritatea de a lucra cu cuvântul artistic, care este un material capabil să reînvie cu subtilitate şi expresivitate artistică atmosfera relaţiilor interumane, mentalitatea, vorbirea, locurile comune în înţelegerea identităţii etc. Pornind de la imaginea literară şi mereu ţinând cont de aceasta, „comparatismul este direct interesat – susţine Daniel-Henri Pageaux – în a ţine cont de interogaţiile din studiile colaterale, nu însă pentru a uita studiul literar, ci pentru a-şi verifica propriile metode în confruntare cu ale altora şi, în primul rând, pentru a raporta imaginea aşa-zis «literară» la mărturii paralele şi contemporane, reprezentări vehiculate în presă, paraliteratură, cinema şi oriunde în arte. Este vorba despre reînscrierea gândirii literare într-o analiză cu privire la una sau mai multe culturi, în societăţi bine definite. Astfel concepută, imaginea literară devine un ansamblu de idei despre străinătate, preluat dintr-un proces de literarizare, dar şi de socializare.”[2]

Obiectul de studiu al imagologiei constituie reprezentarea imaginară şi simbolică, viziunea unui scriitor şi, prin intermediul lui, a unui popor asupra străinătăţii şi a străinului. Proiecţiile imaginare despre străin capătă în opera literară forme variate. Pe primul loc se află străinul ca personaj literar cu toate posibilităţile de zugrăvire şi caracterizare. O altă formă răspândită în relatările de călătorie sau în reportajele călătorilor este străinul-narator la persoana I.

Scriitorul nu copiază realitatea, ci alege trăsăturile pe care le consideră esenţiale pentru reprezentarea Celuilalt. Proiecţiile străinilor se nasc în funcţie de nivelul de cultură şi sub impulsul unor reacţii psihologice pe care le are observatorul. Nu de puţine ori, scriitorul abordează străinul având deja o preconcepţie dictată de tradiţie şi de reprezentările colective clişeizate, care distorsionează adevărul. Etichetele românul „harnic şi ospitalier”, scoţianul „zgârcit”, rusul „urs şi alcoolic”, francezul „romantic şi iubăreţ”, englezul „aristocrat”, nemţii „băutori de bere”, italianul „macaronar”, evreul „cu simţ de afaceri” etc. sunt foarte răspândite şi se înregistrează perfect în memoria colectivă.

În acelaşi timp, scriitorul îşi integrează străinul în viziunea şi structura individuală a operei sale, personalitatea lui dictează tipul de subiectivitate. Pentru Sadoveanu, spre exemplu, moldoveanul văzut imediat după unire nu putea fi altul decât cel care confirma apartenenţa lui la spaţiul de vrajă al Moldovei arhetipale în care îşi plasase cândva personajele din romanele Neamul Şoimăreştilor şi Şoimii, adică viteaz, loial, bun, înţelept etc. Scriitorul creează imaginea moldoveanului în corespundere cu concepţia sa magico-mitică şi arhetipală. Prin urmare, imaginile trebuie văzute ca având o doză mare de subiectivitate, implicând un amestec de sentimente şi idei, fiind în acord cu ideologia şi viziunea artistică a autorului.

Setul de imagini furnizate de textele literare sunt interpretate ca un limbaj simbolic prin care inconştientul reflectă o dorinţă de comprehensiune de sine şi a celuilalt. De aceea, conceptele de bază ale imagologiei se formulează în orizontul dihotomiilor identitate vs. alteritate, eu (sine) vs. celălalt, cultura observatoare vs. cultura observată, noi şi ceilalţi (Tzvetan Todorov), centru vs. margine, capitală vs. provincie – termeni în acelaşi timp opuşi, dar şi complementari.

Obiectul clasic al disciplinei îl fac heteroimaginile, comparatistul fiind interesat de „teatrul, locul unde într-o maniera imaginară (aparent joc de cuvinte!), adică prin intermediul imaginilor şi al reprezentărilor, se exprimă modalităţile societăţii de a se percepe, gândi, visându-l pe Celălalt.”[3] Imaginea Celuilalt se construieşte în procesul cunoaşterii de sine (M. Bahtin), de aceea analiza imagologică va ţine cont atât de autoimagine – proiecţia condensată a identităţii de sine naţionale, cât şi de heteroimagine (Hugo Dyserinck) – imaginea străinului, exprimând alteritatea.

Studiul nostru se axează pe discursul despre Celălalt, pe înţelegerea mecanismelor prin care imaginile basarabeanului/moldoveanului românofon devin un limbaj simbolic în interiorul imaginarului social şi literar.

 

Corpusul de texte

Poate pentru că mai întotdeauna Moldova dintre Nistru şi Prut a fost un ţinut de margine, o provincie săracă, care a avut de înfruntat puternice presiuni din afară, aceasta a avut parte de mai puţini vizitatori entuziasmaţi şi de foarte puţini dintre cei care au scris despre aceste călătorii. Interesul faţă de ţinut sporeşte oarecum după ani de inaccesibilitate, timp în care acesta reuşeşte să devină atât de necunoscut, încât să provoace cele mai sumbre fantasme. În ultimul secol şi ceva am putea vorbi despre două fluxuri de călătorii ale vesticilor cu preocupări de a cunoaşte spaţiul dintre Nistru şi Prut. Primul ţine de perioada interbelică şi este dictat de lărgirea hotarului Europei până la Nistru, al doilea val se produce peste mai mult de jumătate de secol, după prăbuşirea imperiului sovietic. În ambele cazuri, interesul călătorilor este amplificat de curiozitatea redescoperirii prin contact direct a unui tărâm înstrăinat şi oarecum necunoscut.

Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România a determinat occidentalii să-şi trimită în teren reprezentanţi cu o agendă bine pregătiră pentru explorarea şi documentarea acestui nou capăt al Europei care şi-a transferat hotarul pe Nistru. Eşantionul de texte pe care am lucrat constituie câteva scrieri nonficţionale ale unor autori care au cunoscut Basarabia interbelică din experienţa proprie: Lucruri văzute în Basarabia (Paris, 1919) de Emmanuel de Martonne[4]; Politico-economic review of Basarabia (1919) de Jonh Kaba[5]; Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester de Lucien Romier[6]. Dacă textul căpitanului Jonh Kaba poate fi examinat ca pe un raport cu informaţii aride, acoperindu-ne parţial curiozitatea cu cele câteva însemnări zgârcite în care occidentalul îşi exprimă reacţiile şi atitudinea la cele văzute, reportajele lui Emmanuel de Martonne şi Lucien Romier, mai expresive şi mai apropiate de literatură, adăugă probe relevante la dosarul imagologiei moldoveanului. Într-un capitol dedicat Basarabiei din studiul său Controlul cărţii. Introducere în cenzura literaturii în regimul comunist din România, Liliana Corobca atestă mai multe cărţi ale unor autori străini despre Basarabia care au fost interzise şi supuse epurării în timpul celui de-al doilea război mondial de către Comisia Aliată de Control, care ne-ar fi servit cu siguranţă studiului[7].

Concomitent şi într-o măsură mult mai mare, dorinţa de cunoaştere noua-vechea Basarabie mobilizează românii din Regat. Animaţi de ideea de integrare naţională, ei se grăbesc să redescopere provincia necunoscută, izolată timp de peste un secol de restul teritoriului românesc. În urma unor excursii apar reportaje, însemnări de călătorie, proză scurtă. În majoritatea lor, acestea se vor risipi în presa timpului. Au existat infinit mai multe mărturii şi rapoarte care au atestat scriptic expediţiile românilor din Vechiul Regat în regiune, o mare parte din acestea fiind nimicite de puterea sovietică încă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[8].

Corpusul de texte pe care l-am avut la îndemână şi cu care am lucrat adună scrieri mai mult sau mai puţin literare, precum Corespondenţa basarabeană. Din judeţul Hotin, ocolul Româncăuţi (1919) a lui Eugen Ionescu Dârzeu[9]; Între Prut şi Nistru (1922) de N.N. Beldiceanu[10]; În Basarabia păduroasă (1928) şi Zile basarabene (1932) de Gala Galaction[11]; Moldova de la Nistru (1943) şi Privelişti basarabene (1941), semnate de publicistul şi scriitorul Dimitrie Iov[12]; Amintiri din Chişinău de Efrosinia Simionescu; Mai multă grijă pentru Hotinul nostru, Prin satul Hajdăilor, Hotinul vagabond? de C. Istrate[13]; Vizitând mănăstiri basarabene şi bucovinene (1937) de Dimitrie P. Micşunescu[14]; Pitorescul României. Vol. II: În lungul graniţei, aparţinând geografului Ion Simionescu[15]; Nistrul de Aurel I. Gheorghiu[16], Sub cerul ţării şi sub cer străin. Urmare la Neajlov, Haskovo şi Sliven, Basarabia, Ukraina, Matuska Rosiia, SSSR (1976) de ofiţerul Ştefan Georgescu-Olenin[17].

Relevante în mod deosebit sunt felurile în care apar basarabenii în însemnările scriitorilor consacraţi care au vizitat Basarabia. E vorba desigur de Drumuri basarabene de Mihail Sadoveanu (1922) şi Basarabia, ţară de pământ de Geo Bogza (1939). Romanul Rusoaica (1933) de Gib Mihăiescu ne furnizează imagini ale moldoveanului din preajma Nistrului mai puţin stereotipice.

Pentru că, în ultimă instanţă, aceste mărturii literaturizate profilează o imagine de sine naţională, ele se subscriu, în linii mari, obiectului de cercetare al autoimagologiei. Le vom considera însă diferite faţă de producţiile imagologice ale scriitorilor locali, pentru că ele transcriu impresiile unor călători care redescoperă un ţinut românesc, inaccesibil timp de mai mult de o sută de ani şi marcat de amestecul forţat al străinului asiatic.

Tabloul autoreprezentării naţionale nu ar fi complet fără numeroasele texte ale autorilor locali din perioada interbelică care şi-au publicat prozele în „Viaţa Basarabiei”, „Gazeta Basarabiei”, „Cuget moldovenesc”, „Bugeacul”. Analiza acestor producţii din perspectiva imagologiei ar fi extrem de profitabilă, pentru că acestea vizează aproape în întregime realităţile Basarabiei interbelice şi respiră larg suflul naţional. Este vorba de scrierile lui Sergiu V. Cujbă, Mihai Curicheru, Gheorghe V. Madan, Paul Gore, Nicolae Popovschi, Elena Vasiliu-Hasnaş, Axinte Frunză, Dominte Timonu, Alexandru Tambur, Nicolae Gh. Spătaru, Tatiana Găluşcă Ştefan Ciobanu, Sergiu M. Nica, Lotis Dolёnga, Ana Bulgăre, Iorgu Tudor, Victor Pogolşa, Petre Gheorghian, Gheorghe Bujoreanu, Leonard Căzăceanu, Leonid Şeptiţchi ş.a., dar şi romanele În preajma revoluţiei de Constantin Stere, Marele Arhimedes de Leon Donici, Din Calidor de Paul Goma ş.a.

Admitem faptul că cea mai mare parte a scrierilor menţionate, excepţie făcând romanele celor câteva nume faimoase, au valoare literară medie şi că sunt potrivite mai degrabă pentru o abordare extrinsecă a literaturii, mai adecvată sociologiei, antropologiei etc. René Wellek a criticat dur încercarea comparatiştilor de a explica prin această prismă imanenţa textului literar. Cu toate riscurile şi conştientizând pericolul lunecării în câmpul studiilor colaterale cercetării literare, vom insista să considerăm aceste texte în măsură să ne ofere cele mai multe informaţii „imagotipice”, relevante pentru cunoaşterea profilului spiritual al moldoveanului. Importanţă pentru noi vor avea elementele cele mai variate: portretul fizic, descrierile de caracter şi de comportament, modul de viaţă, limba vorbită şi limbajul naraţiunii etc. Vom accentua cu bucurie fie şi puţinele momente valoroase, care transpun metaforic într-o exprimare livrescă realităţile noastre naţionale.

 

Moldovenii „buni şi toleranţi”

Despre basarabenii din timpul celui mai mult de un secol de ocupaţie ţaristă s-a scris puţin. Majoritatea mărturiilor atestă faptul că locuitorii dintre Nistru şi Prut sunt buni şi toleranţi. Variabil este însă modelul – răsăritean sau apusean – în care sunt plasate aceste trăsături şi în funcţie de care sunt considerate pozitive, măgulitoare sau, dimpotrivă, semne ale retardării.

În lucrarea sa Basarabia în secolul XIX Zamfir Arbore definea ţăranul moldovean ca fiind „de fire compătimitor, ospitalier, blând şi prea supus”[18], trăsături înregistrate încă de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Ceva mai târziu Pavel Cruşevan dezvoltă formula lui Arbore într-o direcţie uşor ironică: „moldovenii sau românii (…) au un caracter lipsit de energie, liniştit, închis, deşi natura lui sudică se manifestă şi prin izbucniri aprinse, răzbunare şi mândrie sensibilă. În general însă ei sunt buni şi toleranţi”[19]. Ajuns prin părţile noastre prin 1917, ardeleanul Romulus Cioflec îşi notează cu entuziasm în Pe urmele Basarabiei. Note şi impresii din revoluţia rusească (1928): „Te izbeşte dintr-un început la boierii basarabeni simplitatea şi naturaleţea în exterior şi în relaţiile cu orişicine, spre deosebire de boierimea din ţară.”[20]

Mai multe referinţe la caracterul basarabenilor apar la Nicolae Iorga. Tinerii care au participat la evenimentele din 1917-1918 sunt caracterizaţi de el drept: „oameni simpli, buni, încrezători, gata să primească şi să înţeleagă orice tălmăcire dreaptă a lucrurilor.”[21] Politicianul român trece în revistă şi părerea lui Arbore, potrivit căruia basarabeanul este „bun, patriarhal şi înaintat în vederi, gata de a lupta şi iubitor de pace”[22], sau cea a lui Simion Murafa care îl vede pe basarabean „cu o speranţă desăvârşită în atitudine, în privire, în cuvânt, energic, de o francheţe deplină în exprimarea părerilor sale, chiar şi când ştia că ele pot jigni pe convorbitor”[23].

În pofida prevalenţei evaluărilor pozitive, imaginile cu moldoveni lipsiţi de vivacitate şi hotărâre sunt destul de răspândite în ultimele două secole. Istoricul Ion Ţurcanu polemizează cu cei care au agăţat basarabenilor această etichetă, mai ales că, vizitând Basarabia cu doar un deceniu mai devreme însemnărilor lui Arbore şi Cruşevan, un rus pe nume Davidovici rămânea uimit tocmai de curăţenia gospodăriilor românilor basarabeni, ceea ce era „un indiciu al energiei lor permanente.”[24] În acelaşi timp, istoricul găseşte de cuviinţă să justifice ca pe o înţelepciune naturală această particularitate a moldovenilor care a constituit de-a lungul anilor un motiv atât pentru admiraţie şi apreciere, cât şi pentru sarcasme şi desconsiderări: „Românul basarabean este mult mai tolerant, mai îngăduitor cu toată lumea cu care are de a face: rabdă mai mult, iartă mai uşor, e incomparabil mai puţin violent. (…) Legătura moldoveanului cu glia este mai puternică, fenomen ce va fi fost provocat în trecut de îndelungata dominaţie străină şi administraţiile violente, care obiectiv au cultivat o încremenire a comunităţii rurale şi o stăvilire a ieşirii indivizilor din cadrul lor; ostilitatea autorităţilor provoca refuzul comunicării membrilor comunităţii cu lumea din afară. (…), ceea ce îl făcea pe individ să se îndrepte cu atenţie sporită către pământul pe care îl muncea. Situaţie în egală măsură pozitivă şi negativă, pe de o parte, aceasta contribuia la creşterea grijii individului faţă de pământ, baştină, familie, ca premisă fundamentală pentru sentimentul patriotismului, dar pe de altă parte, îndărătnicia lui completă însemna refuzul imperativelor şi binefacerilor progresului. Membrii unor astfel de comunităţi nu sunt dispuşi să accepte noul foarte repede, nu arată prea multă invidie faţă de vecinii mai bogaţi, după cum nu sunt nici cine ştie ce curioşi faţă de opulenţa din ţările occidentale.”[25] Moldovenii îşi poartă bunătatea deci ca pe un indiciu al vulnerabilităţii. Nu este singurul căci, susţine Adriana Babeţi într-un studiul despre Europa Centrală, „Tocmai acest raport cu un timp politic de obicei nefast (care a amputat teritorii şi a modificat mereu graniţe) a generat un sentiment al fragilităţii şi vulnerabilităţii permanent, a ameninţat fiinţa naţională a fiecăreia din mai micile sau mai marile ţări ale Europei centrale”[26]

 

În oglinda occidentalilor

Căpitanul John Kaba a fost trimis în Basarabia în calitate de membru al Comisiei Hoover a SUA şi a avut misiunea de a supraveghea distribuirea corectă a alimentelor trimise de către aliaţi. În acelaşi timp, el trebuia să facă un studiu al nevoilor provinciei, să analizeze şi să prezinte situaţia ei economică, socială, condiţiile politice şi viaţa generală. Politico-economic review of Basarabia aşterne pe 32 de pagini un scurt rezumat al studiului lui Jonh Kaba. Călătoria durează două luni, timp în care căpitanul american străbate sate şi oraşe ale Basarabiei de la Sud la Nord, schimbând diferite mijloace de transport. Raportul conţine date despre noua administraţie şi politica ei, educaţie, cultură, învăţământ, istorie, geografie, populaţie, economie, industrie etc.

În linii mari, diagnosticele lui Kaba sunt pertinente şi îşi păstrează valabilitatea. Americanul constată că după un secol de anexare la Rusia populaţia provinciei continuă să fie alcătuită în cea mai mare parte (2/3) din români „care îşi zic moldoveni”, că oamenii sunt mulţumiţi de faptul că au scăpat de bolşevici, că limba română, interzisă până nu demult, a ajuns să fie cea de instruire în clasele mari. Odată cu instalarea guvernării româneşti, limba intră în şcoala de toate nivelurile, apar mai multe publicaţii de limbă română („Tighina”, „Deşteptarea”, „Unirea”, „Cetatea albă” etc.), inexistente sau, mai bine spus, interzise până atunci.

Mai interesante pentru noi sunt modalităţile străinului venit dintr-o altă cultură de a percepe, gândi şi povesti realitatea observată. Păstrând în genere stilul neutru al raportului, Kaba îşi permite totuşi mici abateri lirice. La un moment dat se arată mirat, oarecum fals, de faptul că este considerat de localnici un fel de salvator, emisar al unui stat mistic, renumit prin generozitate şi într-atâta de bogat, încât să dăruiască cu totul dezinteresat ţărilor sărace provizii alimentare, haine şi medicamente. De asemenea, pe americanul vorbind coerent limba română îl surprinde atitudinea intelighenţiei ruse, stabilită de ani buni în Basarabia, care „sunt mulţumiţi în general de guvernarea românească care i-a salvat de bolşevici, dar nu înţeleg de ce copii lor ar trebui să înveţe româna suplimentar limbii lor materne. Mai târziu a ieşit în vileag faptul că în timpul regimului rusesc copii a două milioane de români nu aveau permisiunea să studieze la şcoală în graiul lor şi trebuiau să înveţe în limba a trei sute de mii de ruşi”[27].

Deşi e geograf de vocaţie şi ajunge în părţile noastre din considerente de serviciu, Emmanuel de Martonne îşi scrie Lucruri văzute în Basarabia (Paris, 1919) în convenţiile literaturii de călătorie, fiind mai reflexiv şi mai emoţionant decât colegul său american. Scrierea sa nu mai abundă ca la Kaba în amănunte ştiinţifice, realităţile locului îi provoacă reacţii afective care îi modelează stilistic scrisul. Scopul său era să informeze publicul francez despre particularităţile comunităţii din noul teritoriu, despre natura, peisajele, oraşele, satele ori drumurile de aici, înfăţişarea, vestimentaţia, obiceiurile sau moravurile străinilor.

Trebuie menţionat faptul că Martonne descrie natura Basarabiei cu o admiraţie demnă de un nativ, poetizând şesurile, dealurile, pădurile şi podgoriile bine îngrijite:

„Timp de mai multe zile, vom rula prin stepa basarabeană. Este o lume nouă, chiar şi pentru cine cunoaşte Bărăganul românesc. Stepa valahă este o câmpie perfectă. Singurul accident al solului care atrage atenţia aici este silueta unui tumul. Sate recent înfiinţate aduc uneori la orizont o pată de verdeaţă. Stepa basarabeană se întinde pe un platou uşor şi regulat înclinat spre Marea neagră, pe care văi paralele, urmând panta către sud, îl decupează în lungi coame cu creasta plată. Nici o locuinţă în afara văilor. Când drumul urmează înălţimile, impresia de singurătate este absolută. Cât vezi cu ochii, în toate direcţiile, sunt ondulări regulate ale solului, încoronate de şirurile de tumuluşi. Spectacol monoton, dar nu fără grandoare. Culturile se întind în fâşii paralele, urmând modelul rotunjit al versanţilor: verdele grâului sau al porumbului, galbenul rapiţei înflorite, negrul brazdelor proaspete. Un soare strălucitor scoate în relief varietatea tonurilor; nori uşori îşi aruncă umbra pe coamele îndepărtate; cântece de păsări urcă pretutindeni de pe câmpii… Începi să înţelegi farmecul stepei.”[28]

Frumoasele peisaje văzute prin geamul automobilului îi stârneşte imaginarul, iar imaginaţia îi pictează în penel de artist. Nu-i scapă nici panoramele nistrene, nici expunerile silvane, iar imaginile prezentate au forţă vizuală, cinematografică:

„Plecaţi de cu vreme din Şoldăneşti, am ajuns acolo în căldura unei amiezi strălucitoare, cu ochii şi spiritul încă doldora de impresiile unei lungi călătorii pe malurile Nistrului: peisajele râzătoare ale Codrilor, cu satele româneşti veselindu-se între livezi şi păduri: vastele orizonturi ale văii marelui fluviu care-şi dezvoltă maiestuoasele meandre; încă mai auzeam cântecul acela ciobănesc, modulat pe naiul românesc, urcând către mine în liniştea dimineţii, în vreme ce contemplam, din susul pantei abrupte de la Şabca, faleza calcaroasă cu mănăstirea pierdută la poalele sale în verdeaţă şi satele etajate pe panta dulce pe malul opus, în mijlocul livezilor. Toate acestea se şterg în faţa amintirilor de la Soroca, unde nu am petrecut decât o după-amiază.”

Prezentările lui Martonne ne răscolesc fără doar şi poate sentimentul naţional. Atunci însă când se ciocneşte de vreo incomoditate, europeanul mai norocos o tratează oblic şi cu ironie: „Suntem în Basarabia şi urmează să facem cunoştinţă cu drumurile ruseşti”. Interesant e că drumurile basarabene – în majoritatea lor impracticabile, cu gropi, noroi şi praf – sunt atribuite de Martonne unei culturi situate la polul opus celei europene şi ca atare străine localnicilor. Convingerea că basarabenii se vor integra rapid şi cu entuziasm în civilizaţia europeană suportă totuşi pe alocuri fisuri: „Mulţi (e vorba de ţăranii nerăbdători de a căpăta pământ în urma Reformei agrare – n.n.) regretă timpurile ruşilor”. Cu toate acestea: „Totul ne arată o ţară locuită din timpuri străvechi, iar ţara aceasta este pur românească”.

Martonne dedică mici texte fiecărei localităţi mai mari prin care trece, de la Comrat, Bolgrad, până Chişinău, Bălţi şi Soroca. Oamenii îl interesează mai mult decât oraşele în sine. Deşi nu lipsesc descrierile arhitecturale, geograful este preocupat să schiţeze portretele indivizilor de diferite naţionalităţi, de aceea târgurile cu multă lume adunată laolaltă sunt locurile cele mai frecventate de el. Constată peste tot, în mod special în partea de sud, o populaţie „foarte amestecată, unde căsătoriile mixte trebuie să fie foarte des întâlnite, iar noţiunea de rasă destul de alunecoasă. Unul dintre dânşii, care se declară rus, nu ne mărturiseşte că tatăl lui e moldovean şi mama bulgăroaică?”. Cu toţii (cu excepţia multor ruşi) vorbesc mai mult sau mai puţin româneşte. Portretele păstrează mixajul etnic caracteristic locului. La Comrat, spre exemplu, „mai mulţi mărturisesc o altă naţionalitate decât aceea la care te-ai fi aşteptat. Acesta de aici, cu faţa lătăreaţă şi spână, cu nasul turtit, amintind de tipul malorus, se declară găgăuz. Celălalt, care spune că e bulgar, îmi aduce aminte, prin figura sa plăcută cu mustaţa grizonată, arborând o bonetă de lână, cât şi prin limba sa românească savuroasă, de un oltean din Carpaţii valahi. Evreul acesta pare a fi un arian autentic; rusul acela are aerul unui bulgar.”

Prin deducţie psihanalitică şi analiză sociologică, străinul identifică şi alcătuieşte un inventar de trăsături particularizante pentru etniile care locuiesc în Basarabia. Calităţile de savant, care cercetează şi surprinde cu acribie detalii despre fizionomia, psihologia, portul şi obiceiurile localnicilor, sunt completate de cele ale scriitorului care pictează în cuvinte. Prezentarea moldoveanului este anticipată de o frumoasă descriere a Codrilor Moldovei şi a reliefului zonei de centru: „Zilele acestea petrecute în Codrii româneşti sunt cu adevărat partea cea mai luminoasă a turneului meu prin Basarabia, în pofida drumurilor proaste, a luptei împotriva noroiului şi a hârtoapelor, cu care ajungi să te obişnuieşti”. Frumuseţea naturii îl predispune pe francez pentru corespondenţe măgulitoare: „Ţara aceasta, mai apropiată de noi prin aspectele sale fizice”, cu „terasele de pe versanţii văilor şi coastele în zigzag care se desenează atunci când privirea străbate către orizonturile largi, aducând aminte de trăsăturile de relief ale Bazinului Parisului”, cu aşezăminte omeneşti plasate, „ca şi în Bazinul Parizian” în vecinătatea pădurilor, în apropierea izvoarelor.

Moldovenii, potrivit lui Martonne, sunt „oameni de treabă” cu „minţile simple, dar curate”, având o „fire mai deschisă”. Aspectul fizic caracteristic: „talie înaltă, cu trăsăturile regulate, cu aerul deschis şi franc al ţăranului colinelor subcarpatice”. „Toţi îşi spun, în mod invariabil, «moldoveni». Dar destul de puţini înţeleg ceea ce s-a întâmplat după revoluţia rusă”. Prezentarea lui Martonne distonează cu cea a compatriotului său, istoricului şi jurnalistului Lucien Romier care, în lucrarea sa Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester (Paris, 1931) îl găseşte pe basarabean că ar fi „o fire închisă, lipsită de curiozitate, refractară la lumea din afară”[29].

„Tipul bulgăresc” reprezintă „ochii uşor umbriţi şi pomeţi niţel ieşiţi în afară”. Orăşelul Bolgrad şi satele cu bulgari îşi au un specific circumscris tradiţiilor lor. Germanii din colonia întinsă pe toată lungimea Cogâlnicului sunt agricultori grijulii şi buni crescători de bovine. Au sate bine îngrijite locuite, conduse de un „soi de aristocraţie de ţărani încăpăţinaţi”. Pastorul lor este „mare, cu umerii largi, un colier de barbă blondă ce încadrează figura cu ochi albaştri plini, tip clasic de german”. Evreii sunt în număr mare în oraşele Chişinău şi Bălţi, locuinţele lor alcătuind cartierul comercial, iar ocupaţia de bază le este comerţul. Ruşii nu locuiesc nicăieri compact, de regulă fiind asimilaţi de elementul românesc preponderent: „În drumul meu, am întrebat peste tot şi am căutat satele ruseşti indicate pe hărţile etnografice ale lui Florinski şi Lehmann. Dar n-am găsit nici urmă. (…) Singurul loc în care am găsit ruşi în această regiune este un cătun mizerabil aproape de Mereni. În colibe de chirpici netencuite, ridicându-se de abia cu 1,50 m deasupra solului, trăiau acolo câteva familii venite de vreo zece ani pentru a se stabili pe pământurile mănăstirii”. Nici în Chişinău numărul ruşilor nu e prea mare, „dar ei reprezintă clasa conducătoare: funcţionari, profesori, proprietari nobili, ruşi din naştere sau rusificaţi. Toate interesele materiale ale acestor oameni îi leagă de vechiul regim şi îi fac să-şi dorească revenirea aceluia”, constată Martonne în anul 1919.

 

Basarabia pitorească

Există în scrierile călătorilor români, dincolo de interesul strict teoretic pentru Basarabia, un ataşament afectiv aparte, o nostalgie. Două momente caracterizează contribuţiile lor la rescrierea Basarabiei interbelice. Pe de o parte, toate se află sub semnul unei poetici a coeziunii naţional-teritoriale ce creează cadrul liric exuberant. Până şi rapoartele apărute în urma unor expediţii geografice sau politice pictează în cuvinte peisaje poetice, pe alocuri memorabile. Pe de altă parte, se resimte în ele influenţa stilului didactic-informativ, consacrat de Alexandru Vlahuţă în România pitorească. E adevărat, atitudinea faţă de „canonul pitorescului” este diferită. Autorii inspiraţi de către Vlăhuţă, precum Dumitru Iov, Ion T. Simionescu, Simion Mehedinţi ş.a., respectă canoanele genului pitoresc, în schimb Geo Bogza şi M. Sadoveanu pledează pentru o formulă debarasată de exuberanţa sărbătorească. Cu toţii încearcă să investească sens în acest din nou recăpătat spaţiu românesc.

Amintim că adjectivul „pitorească” din titlul cărţii lui Vlahuţă nu exprima ideea de peisaj neobişnuit, exotic. Romaniţa Constantinescu menţionează pe bună dreptate faptul că schimbarea pe care o produce scriitorul transilvănean în spaţiul genului memorialelor de călătorie constă în corectarea frumosului exotic prin frumosul utilitar-educativ în spirit iluminist[30]. De fapt, la origine cartea lui Vlahuţă avea un alt titlu – Geografia pitorească a României – şi urma, la comanda Ministerului de Culte, să devină un îndrumător pentru şcoli, un ghid turistic şi un proiect de promovare. În acest scop, Vlahuţă va face excursii de documentare prin ţară şi îi va îndemna şi pe alţii să-l urmeze. La 5 martie 1898 el publică în Gazeta săteanului din Bucureşti o scrisoare intitulată Cătră învăţători, în care, după un înflăcărat preambul invocând dragostea faţă de patrie, „de moşie şi de neam”, le solicită colegilor săi învăţători informaţii despre locurile de unde provin, legendele şi credinţele populare legate de ele, ocupaţiile, traiul şi portul ţăranilor şi, în genere, tot ce descrie „fiinţa vie şi întreagă” a ţării.

Pitorescul din scrierea lui Vlahuţă defineşte o estetică aparte, marcată de spiritul epocii posteminesciene. Cultivarea unui misticism naţional, îndemnurile de valorificare a limbii şi culturii populare, eroizarea trecutului, pe de o parte, şi obiectivele iluministe, pe de altă parte, dictează o formulă aparte tipului acesta de literatură. Didacticul, discursul jurnalistic şi artisticul fuzionează la Vlahuţă, precum şi în numeroasele memoriale de călătorie prin ţară care au urmat invitaţiei.

Dumitru Iov nu pleacă prea departe de model şi îşi intitulează scrierea Basarabia pitorească. Serialul de texte constituie o lungă pledoarie lirică pentru integrarea ţinutului în proiectul general de promovare naţională. „Pitorescul”[31] devine la el un argument viabil în acest sens, căci nu mai desemnează o „altfel” de ţară, Basarabia fiind ţinutul „cel mai românesc ca înfăţişare”, mult mai aproape situat de Europa decât de Estul în care a fost împins forţat. Frecvenţa asocierilor cu România, „Soroca este Sinaia Basarabiei”, spre exemplu, fac parte din ritualul de adaptare a Basarabiei la spaţiul politic şi cultural de după Unire. În acelaşi timp, adjectivul are rostul să încadreze textul într-un gen literar. Privirea estetizantă asupra unui spaţiu geografic descoperit din nou face ca notele de călătorie să nu mai fie un simplu document sau un articol de propagandă naţională. Ca şi modelul său, D. Iov alternează prezentările poetice ale naturii, cadrele patriarhal-idilice ale satelor moldoveneşti cu portretele etnologice ale ţăranilor, evocările epocilor îndepărtate şi momentelor istorice ale locurilor cu reproducerea legendelor, poeziilor şi cântecelor populare.

1. Iov face parte din grupul povestitorilor contemplativi lirici şi nu e străin de poetica romantic-sămănătoristă a scriitorilor moldoveni Calistrat Hogaş, Ion Adam, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu. În spiritul tradiţiei atitudinea subiectivă de exaltare şi paseismul constituie prisma prin care se fac prezentările Basarabiei şi ale moldovenilor: „Nici un ţinut din România întregită nu se sprijineşte ca Basarabia pe hrisoave care clădesc temelia istoriei noastre naţionale. Străbătând Basarabia întâlnim, judeţ cu judeţ, localităţi în care vitejia străbună a învins vrăjmaşii puternice. Hotinul, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Lipnic, sunt ţintirimuri unde odihnesc hatmani şi pârcălabi, arcaşi şi plăieşi, moldoveni dintre care marele nostru Mihail Sadoveanu şi-a ales eroii scrierilor lui neîntrecute”[32].

În aceleaşi culori înduioşătoare sunt realizate portretele moldovenilor: „Frumoase gospodării moldoveneşti, cu ogrăzi, cu case înconjurate de cunoscuta prispă ţărănească, cu flori multe la fereşti şi cu livezi întinse, pe-al căror fond verde se odihneşte albul păreţilor. Când treci sărbătoarea prin Stroieşti, Debăuţi, Nedebăuţi, te farmecă gospodarii cu cel mai curat port moldovenesc: sumanul aruncat, pieziş, pe umere, înnodat sub bărbie cu şnur de găitan, opinci de «talpă», cămaşă albă de in, chimirul lat, împodobit cu «nimicuri» de alamă, şi căciula de sub care năvălesc, pe ceafă, plete bogate.” Tablourile umane sunt panoramice, omul lui D. Iov neavând dimensiuni psihologice. Rareori i se dă ocazia să vorbească, de regulă fiind descris în contumacie.

Aşadar, moldoveanul în prezentarea romantică a lui D. Iov este aproape linear, fără contraste şi configuraţii curioase. În acest context, clişeele de imagine sunt inevitabile: „afirm că nicăieri în ţara românească nu întâlneşti oameni ospitalieri ca-n Basarabia”. O simplă vizită a străinului face prilejul gazdelor pentru a desfăşura un întreg festin, descris cu o mare doză de duioşie dublată de ironie:

„Nu ţi-e permis să ieşi dintr-o casă de basarabean, oricât de nevoiaş ar fi, cu stomacul gol şi gâtlejul neudat. Acel «ia mă rog luaţi ceva» se transformă într-un ospăţ ce în obiceiul basarabeanului nostru înseamnă «măcar un ceai». Abia fumezi o «papirosă» şi samovarul e gata. E adus şi aşezat pe masa mare. Prin căpăcelul deschis, aburii fumegă şi şuieră încet, ca o muzicuţă. Şi-apoi pe masă iau loc: mezeluri fel de fel, muşchiuleţ de porc, brânzeturi şi măsline, «paştet de pasăre sau iepure, un anumit văsuşor cu unt, chisele cu dulceaţă de coarne, cireşe amare, «măline» şi miere de albine şi ceea ce nu poate lipsi «siliotca»: scrumbii grase în farfurii lungăreţe, înconjurate de rotocoală de ceapă. Înainte de a începe ceaiul, datoria te sileşte să iei mai multe «stăcănele» cu rachiu, care de fapt nu pot suporta diminutivul de stăcănele, pentru că sunt pahare mari cu rachiu, preparat fie cu diferite mirodenii, fie acea «zubrovcă» ce trece de 75 de grade şi e numită astfel după firul de iarbă ce-i dă parfumul şi tăria. Această aşezare gastrică se numeşte «măcar un ceai» şi formează interiorul pitoresc al unei gospodării”.

Pe străinii veniţi din Occident drumurile basarabene îi impresionează neplăcut, D. Iov le găseşte un farmec deosebit. Pitorescul le vrăjeşte, le poetizează:

„Poate unde sunt şi colburoase vara, poate unde o iau razna aşa, când la dreapta, când la stânga, după placul moldoveanului, care nu economiseşte ogorul, că pământ este, slavă Domnului, şi nu piere lumea dacă s-abate din şleah ş-apucă pe unde ii poftă, poate unde mai la fiecare încrucişare întâlneşti o troiţă încărcată cu toate sculele care a torturat pe Isus, sau dai peste fântâni cu cumpene într-un picior, stând ca nişte uriaşi cocostârci galbeni, ori mori de vânt ce pălmuiesc văzduhul, cumpănindu-se ca un om trecut cu băutura, ori unde sunt glodoase toamna de intră căruţa până-n butucul roţii şi basarabeanul până-n genunchi, răzbindu-l uneori şi în turetci, oricum ar fi drumurile acestea, de-a lungul Nistrului, străjuite de înălţimi stâncoase, ori vrâstând, în nesfârşit, ca un pârâu tulbur, Bugeacul, au ceva ce atrage privirea şi împrieteneşte sufletul. Ţi-i drag să urci dealuri nu prea înalte, să cobori văi unde sticlesc panglici de ape ca şiraguri de mărgele la gâtul unei femei frumoase, să te ridici în picioare în brişcă să urmăreşti drumul strecurându-se printre holde şi fâneţe pe şesul Prutului, lângă apa somnoroasă care parcă odihneşte ca nişte oglinzi aşternute hotar între Moldova şi Basarabia, îţi desfeţi privirea pe largul Răutului şi stup de frumuseţi strângi în inimă după fiecare călătorie.”

La distanţa a două decenii Eugen Ionescu Dârzeu, N.N. Beldiceanu, Gala Galaction, Romulus Cioflec, P. Constantinescu-Iaşi, C. Istrate, Dimitrie P. Micşunescu, Ion Simionescu sau Ştefan Georgescu-Olenin răspund imperativului lui Vlahuţă, lărgind geografia pitorească a României până la Nistru. Indiferent de domeniul din care provin, ei convertesc detaliile geografice, istorice, etnografice, antropologice etc. într-o excelentă pledoarie a românităţii. Retorica lor specifică se circumscrie gesturilor largi, patetice, exprimând în tonuri generoase dragostea de ţară şi de neam, sentimentului eternităţii. Cu mici variaţii, textele lor despre Basarabia păstrează formula consacrată de Vlahuţă: după o prezentare romantică a cadrului natural urmează o inserţie în cadenţe grave cu informaţii legate de istoria dramatică locului, cu preponderenţă cea de după 1812. Interesul viu pentru memorie, cetăţi, documente, pentru oameni şi fapte de demult exprimă solidaritate cu trecutul. Se găsesc prilejuri pentru prezentări etnografice ale satului: îndeletniciri ale ţăranilor, port, cântece, obiceiuri etc.

Într-un fel sau altul, autorii contribuie la configurarea imaginii moldoveanului din perioada interbelică. În colecţia de monografii dedicate vechilor cetăţi şi adunate sub titlul Între Prut şi Nistru (1919) Nicolae N. Beldiceanu vorbeşte despre „suferinţele şi dârzenia poporului oţelit, încercat de toate cumpenele veacurilor.”[33] Concepându-şi scrierea Corespondenţă basarabeană (1919) ca pe un serial de mici studii despre localităţile Româncăuţi, Medincăuţi din judeţul Hotin, Hădărăuţi, Ocniţa, Mihalcovo şi altele din Moldova dintre Nistru şi Prut, juristul Eugen Ionescu Dârzeu vrea să reamintească originea veche şi nobilă a neamului. Fiecare localitate „descoase poveşti din taina trecutului” despre boierii şi preoţii care s-au sacrificat datina lor. Autorul invocă în repetate rânduri drama Basarabiei răpite în 1812 şi consecinţele acesteia asupra satelor moldoveneşti. Acolo unde a călcat „piciorul străin” s-au produs adevărate drame etnice: „În satele în care sunt numai moldoveni, ori mai mulţi moldoveni, stăpânirea rusească trimitea totdeauna preot curat rus, iar în satele cu mai mulţi ruşi trimitea preot moldovean. Se înţelege uşor că preotul rus rusifica pe moldoveni, iar preotul moldovean trebuia să se facă rus, dacă vroia să rămâie în parohia ce i se dase”[34]

În sejurul său basarabean, Gala Galaction laudă ospitalitatea basarabenilor: „Prietenia celor doi soţi, pe care îi vedeam întâia oară (e drept că mă cunoşteau din nume), casa primitoare şi gospodărească, samovarul are începe să cânte pe masa grabnic pregătită pentru o gustare, îmi dau prilejul să constat, nu ştiu a câta oară, vestita şi de toată lumea sărbătorita ospitalitate a moldoveanului nostru. Ceea ce au văzut şi au mărturisit, în notele lor, călătorii străini din veacurile trecute, dăinuieşte şi azi în inimile şi în casa moldoveanului, cu toate viforniţele şi cu toate restricţiile istoriei naţionale”[35] Despre un moldovean spune că e „în genul lui Ion Creangă. Ager, de duh, făcând haz de necaz, îmi spune şi el, cu minunat humor moldovenesc”, despre altul că este „odrasla acestor meleaguri moldoveneşti, de veacuri bătute de toate mâniile cerului şi ale năvălirilor, este creanga de corn, din această vânjoasă familie de îndurători şi mucenici, care umple toată ţara Basarabiei”. Şeful gării Bâcovăţ este „un funcţionar de o remarcabilă şi atingătoare omenie”.

Împins de dorinţa de a cunoaşte ţinutul de peste Prut, preotul Dimitrie P. Micşunescu întreprinde o călătorie de studii a vieţii monahale din mănăstirile din în Basarabia anului 1936. Atestă o provincie „plină de dărnicie şi ospitalitate”[36], cu oameni muncitori „porniţi spre ogoare: unii cântând, alţii resemnaţi”, cu biserici şi mănăstiri curate, cu case „făcute din lemn sau cărămidă, acoperite cu stuh, deosebit de îngrijite şi cu mult gust” şi troiţe de-a lungul drumului la răspântii.

Calinic Istrate, directorul revistei pentru profesori „Primăvara” din Dorohoi trece în articolul său Mai multă grijă pentru Hotinul nostru un cântec folcloric în care rutenii înregistrează în timp calitatea moldoveanului de a fi bun:

 

„La Moldova hai cu noi,

Vin’ fetiţă dragă,

Unde grâul creşte-n lanuri

Pe câmpii şi dealuri,

Că-n Moldova-s oameni buni,

Câmpia-i netejoară,

Vi’la noi, fetiţă dragă,

Faţă rumeiară!

Şi-n Moldova ne-om lua,

De nevoi n-om şti,

Pâne-i multă, lumea-i bună

Şi bine-om trăi!”[37]

 

Efrosinia Simionescu, care a fost câţiva ani profesoară de limbă română în liceul rusesc de fete, atestă un Chişinău demn de atributele europenităţii, cu toate exotismele importate din Rusia. Descrierile ei indică spre eleganţa, educaţia şi manierele elitei din Chişinău:

„Chişinăul, oraş cu 100.000 de locuitori, are 2 părţi. Partea veche a oraşului, aşezată în vale, unde e şi gara, cu străzile strâmte şi neregulate şi cu case mici; şi partea nouă a Chişinăului, care e aşezată pe deal. Aici a fost Episcopie, azi Mitropolie, Catedrala, Casa Eparhială, Seminariile, Liceele de fete şi băieţi, Teatrul etc… Străzile în această parte sunt largi, constând din bulevarde interminabile, sădite cu copaci până în deal sus, unde-s spitalul şi cazărmile.

Chişinăul are lumină electrică, tramvai electric şi un frumos muzeu, care ar face cinste chiar Bucureştiului. (…)

Două grădini imense, situate în centrul oraşului, una aşezată în faţa fostei Episcopii, Grădina Soborului, şi alta grădina publică prelungită cu parcul de flori, întreţin sănătatea şi frumuseţea oraşului. În afară de aceste două grădini, se mai află Grădina Pavilionului, care aparţinea cazinoului Blagorodnia Sobrania şi unde nobilimea oraşului petrece nopţi albe, cheltuind zeci şi sute de mii de lei pe seară. Şcolile au de asemenea parcuri şi grădini imense. Astfel e grădina Seminarului, a Liceului «B.P. Hasdeu», parcul Şcolii Eparhiale, situată lângă gară.

Casele la Chişinău sunt monumentale. Cea mai frumoasă era Casa Gore, unde a fost găzduită Ex-regina Elisabeta a Greciei, pe când era încă Principesă de România, edificiu închiriat mai târziu de fostul Club liberal; apoi Casa Pronim, iarăşi cu două rânduri ca şi Casa Gore, căci la Chişinău cele mai multe case sunt cu un singur rând, teren fiind îndestul spre a locui în el o populaţie încă pe atât de numeroasă ca cea de azi. Grădiniţele în faţa caselor noastre nu existau la Chişinău, clădirile fiind toate aliniate la plan şi foarte confortabile. (…)

Traiul aici era foarte abundent. Restaurante mari se găseau pretutindeni. Restaurantul Hotelului de Londra, Restaurantul Hotelului Savoia, Restaurantul de la Cazinou, cu orchestra clasică, Restaurantul Hotelului de Suisse, afară de altele mai mici, tot atât de bine şi de neîntrecute în abundenţa mâncărurilor, începând-o de la renumitul borş rusesc şi până la «pirojniile», prăjiturile cele mai delicioase, dădeau Chişinăului un aspect de Occhident.”[38]

Сhişinăul este văzut de profesoara venită din Bucureşti ca o împletire unică de contraste între influenţele apusene şi cele estice, între tradiţiile româneşti şi slave: „Multe rele vor fi având ruşii, rele care au trecut şi la basarabeni; de un lucru însă sunt sigură, că în muzică şi literatură sunt neîntrecuţi.” Acel amestec paradoxal datorat interferenţei tradiţiilor este exprimat mai ales într-un savuros pasaj cu descrierea festinului gastronomic din „Săptămâna blinelelor”.

În acelaşi timp, Chişinăul păstrează organicitatea lui culturală cu originea romanică. O recunosc chiar şi ruşii. Priveliştea Chişinăului îl face, potrivit mărturiilor lui Ştefan Ciobanu, pe călătorul rus A. Demidov să scrie cu o insertă notă de ironie în 1838: „Despre Chişinău nu putem spune nimic, în afară de aceea doar, că el este foarte vast şi că el, ca şi Roma, este aşezat pe câteva coline”. Istoricul găseşte măgulitoare această comparaţie, căci pe bună dreptate: „Când te apropii de Chişinău, clădirile cu acoperişurile lor roşii, verzi şi cenuşii, par aruncate pe dealuri, deasupra cărora se înalţă câteva biserici şi coşuri de mori, iar în depărtare, mai sus pe povârniş, se vede Catedrala frumoasă a Chişinăului, înconjurată de clădiri masive”[39].

Cu mici variaţii, reprezentările, binevoitoare, ale autorilor analizaţi până acum sunt asemănătoare, iar constatările aceleaşi. Asemănările vin din imperativul propagandei naţionale şi a reintegrării urgente a Basarabiei în geografia României şi Europei.

 

Basarabia paradoxală. Tărâm muzeal sau margine subdezvoltată?

Mihail Sadoveanu care îşi intitulează însemnările de călătorie Drumuri basarabene nu invocă nicio incomoditate legată de deplasările sale ce ar indica lipsa de civilizaţie. Chiar dacă critică şi eludează formula pitorească, Sadoveanu nu acoperă în umbre prezentarea provinciei, învăluind-o într-o simţire poematică. Întreprinsă imediat după Unire, când provincia devine accesibilă, călătoria are pentru autorul Şoimilor şi a Neamului Şoimăreştilor o semnificaţie aparte. Ea înseamnă mai întâi de toate o incursiune imaginară în acea Moldovă arhaică vrăjită, cu natura ei sălbatică, primordială în care îşi plasa cândva personajele şi acţiunile acestor romane. El caută aici „sufletul curat al ţării. Îl găseam neîntinat, moldovenesc ca la 1812, armonizat cu acel peisaj unic aşa de distinct, aşa de pătrunzător, plin de durerile şi amintirile trecutului. Cel ce se simte al Moldovei e ca un arbore care suge seva pământului şi lumina soarelui”[40]. În concepţia magico-mitică şi arhetipală a lui Sadoveanu ţinutul Orhei este un centru metafizic şi o relicvă a misterului din veacurile trecute. Anume aici îşi plasase principalele scenele şi acţiuni ale romanului Neamului Şoimăreştilor. Сălătoria în Basarabia înseamnă astfel o întoarcere acasă, în vechime, mister, linişte, tihnă şi melancolie: „Pământurile de la Orhei toate sunt ale mele.” (Neamul Şoimăreştilor).

Trebuie să subliniem că este absolut firesc ca locuitorii acestui ţinut să fie numiţi de către autor moldoveni, şi nu români. Spre deosebire de ceilalţi călători, Sadoveanu nu se arată deloc mirat de faptul că oamenii întâlniţi în Basarabia îşi zic moldoveni. Mai mult decât atât, el însuşi se prezintă ca fiind moldovean: „Sunt moldovean de peste Prut şi mă plimb prin Basarabia”. Sentimentul apartenenţei la un vechi neam cu o puternică tradiţie este susţinut prin evocări patetice ale trecutului glorios, dar, în mod special, prin limbajul scrierilor sale. Consecvent cu ideile sale, Sadoveanu scrie într-o română cu iz regional, impregnat de arhaisme şi moldovenisme. Limba cu care este scris volumul, observă K. Heitmann, este „o limbă moldovenească cu iz regional, cu tendinţe arhaizante şi aproape total lipsită de regionalisme”[41].

Pe Sadoveanu îl interesează mai degrabă omul viu, faţă de care exprimă o empatie vizibilă şi pe care îl tratează ca pe o relicvă. Scriitorul îşi înzestrează personajele – ţărani şi mici boieri moldoveni – cu duhul de cândva al răzeşilor şi mazililor, cu inteligenţă şi emotivitate. Ele sunt sociabile, vorbesc cu plăcere şi-i descoperă călătorului detalii despre mentalitatea locului, percepţia de sine a moldovenilor, atitudinea lor faţă de vechea şi noua ordine politică etc. Greul încercărilor i-a marcat pe moldoveni, încât aceşti au devenit pasivi, resemnaţi şi contemplativi cu suflet domol. Sadoveanu însă ştie să convertească în pozitiv aceste trăsături deloc elogiate în Occident, considerându-le calităţi superioare. Lui Sadoveanu deci îi datorăm fixarea moldoveanul basarabean într-o paradigmă simbolică măgulitoare: modest, drept, realist, ospitalier, săritor la nevoie, iubitor de glie, bun şi blajin.

Dincolo de descrierile mitologizante şi proiecţiile cu iz de muzeu, Sadoveanu surprinde neapărat realităţile anului 1919. Nu este fixat atât pe aspectele mizerabile ale existenţei, cât pe problemele identitare create pe timpul politicii ţariste. Observă aproape peste tot rusificarea locuitorilor, lipsa conştiinţei naţionale mai ales la elita tânără. În viziunea lui, rămânerea în urmă a moldovenilor faţă de Occidentul civilizat se explică printr-un determinism istoric, datorându-se năvălirilor popoarelor expansioniste.

În cu totul altă extremă se deplasează percepţia lui Geo Bogza, propunându-ne o imagine specifică a Basarabiei fără pitoresc, artificii şi idealizări, o cronică lucidă, dezvrăjită şi şocantă a realităţii, care ne deschide văzul către tragismul şi derizoriul existenţei cotidiene. Estetica urâtului, pe care scriitorul o urmează cu consecvenţă în toate textele scrise după călătoria întreprinsă între anii 1932 şi 1934, împinge prezentarea Basarabiei spre celălalt pol, opus exaltării – spre un grotesc deprimant. Basarabia – ţară de pământ, aşa cum se numeşte unul din cele patru compartimente ale cărţii Ţări de piatră, de foc şi de pământ[42] defineşte simbolic identitatea provinciei şi a locuitorilor ei, circumscriind-o unui univers inundat de noroi, gropi, smoală, ploşniţe, păduchi, boli. Provincia este ostracizată fără rezerve, oamenii ei sunt neputincioşi, nefericiţi, ignoranţi şi dezrădăcinaţi ca în infernul dantesc.

La marginea civilizaţiei totul stagnează sub imperiul răului, al mizeriei morale şi ancorării în declin. Tranziţia de la medieval la modern se produce anevoios, exasperant de lent. Reporterul nu mai este entuziasmat de pitorescul etnografic al locului şi nici de ospitalitatea localnicilor, dimpotrivă, spaţiul îi apare arid, lugubru şi neprietenos. Satele pe care ajunge să le vadă sunt amărâte, ţăranii – săraci şi chinuiţi de presiunile existenţei mizerabile, învăţătorii – deprimaţi şi fricoşi etc. Frumoasele peisajele de suprafaţă desluşesc un „mister” ascuns al dizgraţiosului şi delăsatului. Structurile ce menţin tradiţia sunt tratate ca frâne ale progresului.

Oraşele au un revers cu totul apocaliptic, care te cufundă în viziuni medievale cu toate grozăviile şi nedreptăţile lui fatale. Bălţiul este asociat cu un „vis îngrozitor”, vizita – cu o călătorie în infern, în care vezi „tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pământului”:  „Închipuiți-vă un câmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp un oraş. E Bălţi”[43]. Chişinăul este descris, aproape cu voluptate, în detalii atroce: „Mahalale mai tenebroase şi mai pline de mister ca ale Chişinăului nici la Londra n-ai să găseşti. (…) mahalalele tenebroase erau singurele care mă interesau. O fi oare mai teribile ca la Londra? Posibil că da. N-aveam nici un motiv să mă îndoiesc, când pe seama oraşului circulă atâtea zvonuri, când situaţia pe capitală a celei mai blestemate provincii te face să bănui că aici s-au scurs toate ororile Basarabiei şi s-au luat la întrecere una cu alta. Uliţe infecte, boli, mizerie, viaţă de câine, aici se vede că şi-au dat mâna lor canceroasă şi au pornit la un asalt nemilos împotriva oamenilor. Să străbat încă odată locurile acestea, să ajung până la fundul mocirlei în care se zbate atât de tragic viaţa Basarabiei.”

Reportajele lui Geo Bogza cu efecte şocante sunt fără doar şi poate proiecţii ale subiectivităţii sale. Ca şi Mihail Sadoveanu, el plasează spaţiul dintre Nistru şi Prut într-o viziune artistică şi o filozofie personală. Dintr-un imbold avangardist de repudiere, de sfidare a canoanelor şi de dezvrăjire modernă, scriitorul vede şi vrea să vadă totul în culori îngroşat funebre. Subzistenţa sfidează fabulosul, urâtul existenţial capătă contururi grandioase. Emfatic, smerit, îndurerat, Bogza ascunde totuşi o uşoară nostalgie şi un imperativ de schimbare şi de aderare la civilizaţia modernă.

În romanul Rusoaica lui Gib Mihăiescu Basarabia şi locuitorii ei ajung pure proiecţii ale imaginarului, jaloane fragile în geografia utopiilor şi obsesiilor locotenentului Ragaiac. Aflăm că societatea din orăşelul şi târgul basarabean zace de regulă într-o „somnolenţă cotidiană”, că evenimentele demne de reţinut se produc de-a lungul hotarului de pe Nistru, pe care posibilii spioni şi activişti bolşevici insistă să-l treacă. Doar spaţiul de dincolo de Nistru stârneşte exaltare şi imbolduri pentru o prolifică imaginaţie mitizantă, ceea ce e până rămânând în aria liniştei terne: „Gândiţi-vă! Să stai pe malul unui fluviu care desparte două ţări. Dincoace domneşte pacea şi ordinea. Dincolo, groaza şi haosul.” Cu excepţia, desigur, a femeilor de toate naţionalităţile: moldovence, rusoaice, ţigăncuţe, ale căror portrete prind contururi prin prisma „tulburatelor vise” erotice şi în „vârtejul fantasmagoriilor stupide” ale personajului, dar şi a lecturilor, amintind mai degrabă zeiţele miturilor antice decât ţărăncile din satele de lângă Nistru.

Micile observaţii ale particularităţilor de habitat basarabean sunt concurate de descrieri ale pitorescului de dincolo de Nistru. Slavismul vecin, îndepărtat şi exotic, devine în imaginarul unuia care nu a avut contact direct cu realitatea puncte de atracţie şi reverie. Necunoscutul de dincolo este infinit mai seducător decât datele experienţei directe de aici. Până şi pasajele cu descrieri de interior basarabean capătă relevanţă dacă pun în relief stereotipurile mentale ale naratorului. Încăperea Niculinei dau seama unor particularităţi culturale ale stăpânei legate de moştenirea secolului de ocupaţie ţaristă:

„Odaia era dichisită cu gust şi dovedea stăpâni cuprinşi. Peretele de la răsărit era un adevărat paraclis, cu candelă şi icoane de argint, păzit între perdele de borangic, alb, curat, ca între două aripi de înger. Dulap cu oglindă, scaune de nuc sculptat, spălător cu lemn cu scrin, divan larg, încărcat de placate pufoase şi perini, covoare pe pereţi cu ploşti şi ulcioare încondeiate măiestru, ca în încăperea unui colecţionar de lucruri româneşti. Un covor de rară frumuseţe acoperea peretele din fund. În mijlocul lui, la loc de onoare, dedesubtul paraclisului, era portretul în negru al ţarului Aleksandr al II-lea, pe care locatarii îl mai păstrau desigur din bătrâni, de dragul ramei, puţin cam jupuită, dar cu multe înflorituri. Un colţ întreg era ocupat de un cuptor enorm, de lângă care o ferestruică, mai mică de două palme, pătrată şi mată, dând în încăperi alăturate, mă privea stăruitor şi suspect.”

Se poate spune aşadar, în concluzie, că scriitorii călători, veniţi dinspre Vest în Basarabia interbelică au perceput-o contradictoriu. Unii au desenat-o în culorile arhaicităţii şi tradiţiei, alţii au blocat provincia într-un imaginar al mizeriei, subdezvoltării, străin progresului occidental. Literatura din perioada interbelică consolidează clişeul general cunoscut despre moldoveanul bun şi tolerant cu toată gama de sensuri măgulitoare, dar şi denigratoare pe care îl presupune, adăugând acestuia câteva ingrediente ale culturii ruse. După mai mult de un secol de convieţuire cu ruşii, imaginea moldoveanului dintre Nistru şi Prut este mereu pusă în relaţie cu cea a vecinilor de la Est.

 

Bibliografie critică selectivă:

  1. Ştefan Afloroaiei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994.
  2. Daniel Barbu, Firea românilor, Nemira, 2004.
  3. Iulian Boldea, Imagologie, globalism şi interculturalitate Imagology, Globalism and Interculturalism, în vol. European integration between tradition and modrnity congress, Editura Universităţii „Petru Maiior”, Vol.5, 2013, p. 802-808.
  4. M. Carré, Les écrivains français et le mirage allemand (1800-1940), Paris, Boivin et Cie, 1947.
  5. Alexandru Duţu, Modele, imagini, privelişti. Incursiuni în cultura europeană modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
  6. Alexandru Duţu, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
  7. Hugo Dyserinck, Komparatistik, Eine Einführung, Bonn, 1991.
  8. Identitate si alteritate. Studii de imagologie, coordonatori: Nicolae Bocsan, Valeriu Leu, Reşiţa, Editura Banatica, 1996.
  9. Imagology: the cultural construction and literary representation of national characters: a critical survey / Ed. by M. Beller and J. Leerssen. Amsterdam, 2007.
  10. Leonte Ivanov, Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română. 1840-1948, Cartier, 2004.
  11. Dumitru Hâncu, „Noi” şi germanii „noştri”. 1800-1914. Un studiu imagologic urmat de Tablouri dintr-o lume care a fost. Editura Univers, 1998.
  12. Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german. 1775-1918 – un studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers, 1995.
  13. Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Polirom, Iaşi, 1999.
  14. M. Moura, Imagologie littéraire et mythocritique: rencontres et divergences de deux recherches comparatistes, în vol. Mythes et littérature, Paris, 1994.
  15. Gheorghe Lascu, Imaginea Franţei la românii din Transilvania până în anul 1918, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000.
  16. Gheorghe Lascu, Imagologia literară comparată. Câteva repere teoretice şi metodologice, „Caietele Echinox”, vol. 2, Teoria şi practica imaginii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001 http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=2782
  17. Lăzărescu A. Dan: Imaginea poporului român în conştiinţa europeană, Cogito, Oradea 1995.
  18. Simina Melwisch-Birăescu, Imagini ale alterităţii. Moduri de reprezentare în jurnale de călătorie şi descrieri etnografice române şi germane (1840-1890), Editura Marineasa, Timişoara, 2010.
  19. Daniel-Henri Pageaux, Literatura generală şi comparată, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
  20. Daniel Vighi, Tentaţia Orientului. Studii de imagologie, Editura Paralela 45, 1998.
  21. Smaranda Vultur, În câte feluri poţi fi altul pentru ceilalţi, în Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996.

 

Note:

[1]       Daniel-Henri Pageaux, Literatura generală şi comparată. Trad. de Lidia Bodea., Cuv. intr. de Paul Cornea, Polirom, 2000, p. 81.

[2]       Daniel-Henri Pageaux, op.cit., p.82.

[3]       Daniel-Henri Pageaux, op.cit., p.83.

[4]       Emmanuel de Martonne a fost geograf și pedagog francez, bine cunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României. De asemenea, Emmanuel de Martonne a participat, în 1919, la dezbaterile Conferinţei de Pace de la Paris, consacrate stabilirii noilor frontiere ale României şi Poloniei. În privinţa Basarabiei a pledat pentru revenirea în spaţiul politic, cultural şi civilizaţional românesc.

[5]       Jonh Kaba, căpitan în armata americană, membru al comisiei pentru România.

[6]       Lucien Romier, jurnalist, istoric şi politician francez. A murit în 1944 după ce a fost arestat de Gestapo.

[7]       E vorba de Antony Babel, La Bessarabie. Etude historique, etnografique et économique, Paris, 1926; L. Casso, La Russie au Danube et l’organisation de la Bessarabie; Hoffmann. Der Zug der V.D. aus Bessarabien; Pambuch. Heimkehr der Bessarabien Deutschen. [Liliana Corobca, Controlul cărţii. Introducere în cenzura literaturii în regimul comunist din România, Cartea românească, 2014, p. 209-220.]

[8]       De asemenea, Liliana Corobca alcătuieşte o întreagă listă de studii şi publicaţii despre Basarabia şi Transnistria de până la 1944 care, la fel, au fost interzise şi supuse epurării. Acestea sunt: „Alexinschi, Alexa, Basarabia de Nord; Baldovin, Tache, Basarabia noastră şi actul unirii votat de Sfatul ţării la 27 martie st.v. 1918, Buc., 1918; Brătianu, Gheorghe.I., La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, B. 1943; Antonescu, Mihai, Basarabia se răzbună, 1941 (15 p.); Brăiescu, Vasile C. Chestiunea primăriei Chişinău în discuţia Senatului, B., 1927 (23 p.); Brătescu, Const., Hotare răsăritene. Valea Nistrului, Craiova, 1941; Brânzeiu, Constantin Preot, Moldova gloriilor şi a tuturor încercărilor sub primirea marilor şi crudelor îndurerări ale răpirii Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Craiova, 1940; Bucur Vasile, Jertfa Basarabiei, Beiuş, 1941; Cioflec, Romulus, Pe urmele Basarabiei. Note şi impresii din revoluţia rusească. Ed. Cultura Românească; Constantinescu (col.) Din datina Basarabiei; Culea A.D., Cetăţile Moldoveneşti de pe Nistru, Buc., 1926; Culici, Al. (Colonel) Cetatea Hotin, Sf. Gheorghe, 1926; David Al., Bibliografia lucrărilor privitoare la Basarabia, Ch., 1934; David Al., Tipărituri Româneşti în Basarabia, sub stăpânirea rusă. Ch., 1934; Dragomir, G.M., Coloniile bulgare din Sudul Basarabiei,Tulcea, 1923; Dragu Ion,  Pe urmele bolşevicilor. (Notele, impresiile unui ofiţer român în Basarabia). B., 1918; Dumitrescu-Tighina, U.P. Pe căi basarabene. Note şi documente. B., 1928; Eminescu, Mihai. Bucovina şi Basarabia. [Studiu istorico-politic prezentat de prof. I. Creţu], B, 1941, 173 p; Făcăoaru, Gheorghe, Înstrăinarea Basarabiei sub stăpânirea rusească. Cluj, 1940; Filipescu, C.; Giurea, Eugeniu N., Basarabia, 1919; Giuglea, Gh., Cum au pătruns străinii în Basarabia după 1812. Sibiu, 1941; Ionescu-Morel, D., Vă ordon să treceţi Prutul, 1942; Iov, Dimitrie, Basarabia şi Bucovina de Sus, sub noua stăpânire. Noembrie 1940, 20 p; Lascarov-Moldovanu, Al. Cutreierând Basarabia desrobită, B., 1943; Lungulescu, George, Pentru apărarea Basarabiei… Cu o hartă şi documente istorice, de Stroe Darna. Malski, Boris, Olăneştii. Monografia sociologică a unui sat de pe Nistru. Cu o prefaţă de prof. Dimitrie Gusti. Cetatea Albă, 1939; Marghiloman, Al. Reintrarea Basarabiei în sânul patriei mame. Buc.; Mateiu, Ion, Renaşterea Basarabiei. Pagini din lupta pentru unitatea naţională. Buc., 1921; Mâţu Constantin, O necesitate desconsiderată: presa românească în Basarabia (Câteva constatări şi precizări), Ch., 1930, 27 p.; Mihailovici, Paul. Tipărituri româneşti în Basarabia dela 1812 până la 1918. Buc., 1941, M. Od. (Academia Română); Moisiu, V. D. Ştiri din Basarabia de astăzi., Buc., 1945; Moroşan, N. Despre Basarabia; Moroşan, Nicolai Nic., Noi contribuţii preistorice asupra Basarabiei de Nord, Buc., 1929; Müller, Jaroslav, Basarabia, pământ românesc, Cernăuţi, 1925; Munteanu, Cassian R., Prin Basarabia românească. Însemnări de călătorie. Lugoj, 1919; Munteanu-Râmnic, D. Pentru Basarabia. Culegere de texte privitoare la ţara, trecutul, literatura şi starea actuală a fraţilor basarabeni, Ploieşti, 1912; Murafa, Andrei. Doruri sfinte. Pagini din lupta pentru redeşteptarea Basarabiei. Cu o prefaţă de Onisifor Ghibu. Chişinău, 1918, 64 p.; Negrescu, I. (Dr.). Figuri culturale din trecutul Basarabiei. Chişinău, 1926; Negruzzi, I. În drum spre Cahul. Buc.; Nica, Antim arhimandrit, Aspecte misionare din Basarabia, Ch., 1942; Pamfile Tudor, Ţinutul Hotinului la 1817. Chişinău, 1920; Pantea [apare şi  Pântea], Gherman, Unirea Basarabiei. Acte şi documente cu ocazia împlinirii a 25 ani dela săvârşirea marelui act istoric. Odesa, 1943; Pădure, D., Basarabia şi Bucovina de Sus  sub noua stăpânire.1941; Pâcu, M. N. Basarabia. Buc., 1912; Pierderea Basarabiei 1812 şi 1878. Buc., 1907; Popa-Lisseanu, G. Basarabia. Privire istorică de…, B., 1924; Popovschi, Nicolae. Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia. Ch., 1926; Ralea M.D.Cetatea Albă. Buc., 1928; Rădulescu, Andrei, Dreptul românesc în Basarabia, Buc., 1943, 38 p.; Rădulescu-Pogoneanu, Ion. Patru scrisori către Alecsandri în legătură cu o misiune în chestiunea Basarabiei. Buc., 1941, 28 p.; Rosetti, Radu. Războiul pentru reeliberarea Bucovinei şi Basarabiei. Buc., 1942. (Sănulescu, Tr.; Rayss T. Materiale pentru flora Basarabiei, B., 1934. 250 p. + XIV f. pl.; Stănoiu, Eugeniu D. Schiţă monografică a judeţului Lăpuşna. B., 1926; Sulacov, Ioan. Studentul din Bugeac. Roman. Buc., [193-]; Tătărescu, Gh. Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Craiova; Teodorescu-Kirileanu, Poveşti basarabene. Buc.; Teodorian-Carada, Marius. Răpirea Basarabiei, Buc., 1912; Tittoni, Tommaso. Basarabia, România şi Italia. Buc., 1943; Topologeanu, N. N. Pr. Încercarea Ruşilor de a desnaţionaliza Basarabia, prin biserică. R. Vâlcea, Cozia.” [Liliana Corobca, op.cit. p. 209-220.]

[9]       Eugen Ionescu Dârzeu, judecător la Româncăuţi, Hotin şi apoi la Chişinău.

[10]     Nicolae N. Beldiceanu, prozator şi publicist roman, fiul poetului Nicolae Beldiceanu.

[11]     Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie.

[12]     Dumitru Iov, poet, prozator, publicist, inspector general al Artelor pentru Basarabia, deputat şi prefect de Soroca.

[13]     Calinic Istrate, directorul revistei pentru profesori „Primăvara” (f. 1918) din Dorohoi, autorul şi al altor lucrări asemănătoare: Prin satul Hasdeilor, Istoria învăţământului şi starea culturală a judeţului Hotin, Calendarul în Basarabia, Monografia oraşului Hotin, Monografia târgului Noua Suliţă şi două piese de teatru Eroii şi Unirea.

[14]     Dimitrie P. Micşunescu, preot român.

[15]     Ion Simionescu, geograf român, membru al Academiei Române.

[16]     Aurel I. Gheorghiu, istoric, fotograf şi publicist român. A mai scris despre ţinutul nostru în lucrările La hotarele Moldovei (note şi însemnări din timpul războiului; Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1923), Pe drumuri basarabene. A doua zi după Unire (Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1923).

[17]     Ştefan Georgescu-Olenin, jurist, diplomat şi scriitor român.

[18]     Z. C. Arbore, Basarabia în secolul XIX, ed. II, coord. Ion şi Tatiana Varta, Chişinău, 2001, p.146.

[19]     Бессарабия. Географический, статистический, экономический, этнографи­ческий, литературный и справочный сборник. Под ред. П.А. Крушевана. Москва, 1903, с.177.

[20]     Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei. Note şi impresii din revoluţia rusească, Bucureşti, 1928, p.130.

[21]     N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost. Vol.2, Chişinău, 1919, p. 300.

[22]     N. Iorga, Oameni care au fost, Chişinău, 1990, p.331.

[23]     N. Iorga, op. cit. , p. 248.

[24]     С. Давидович, Воссоединённая Бессарабия, в Живописная Россия – отечество наше в его земельном, историческом, племенном, экономическом и бытовом значении. Том V, часть 2. Под ред. П.П. Семёнова, С-Петербург-Москва, 1998, с. 159.202, apud Ion Ţurcanu, op. cit., p.242-243.

[25]     Ion Ţurcanu, , op. cit., p.245.

[26]     Adriana Babeţi, Europa Centrală – un concept cu geometrie fragilă, în Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Iaşi, Polirom, 1997, p.10.

[27]     Jonh Kaba, Politico-economic review of Basarabia, june 30, 1919, 32 p. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/45/Politico-economic_Review_of_Basarabia_WDL7313.pdf

[28]     Toate citatele lui Emmanuel de Martonne sunt preluate din Lucruri văzute în Basarabia, în vol. Drumuri prin Basarabia interbelică. Antologie de Liviu Papuc, Princeps Multimedia, Iaşi, 2014, p. 9-33.

[29]     Lucien Romier, Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester, Paris, 1931, după Ion Ţurcanu, Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în câteva ipostaze istorice şi reflecţii istoriografice, Tip. Reclama, Chişinău, 2012, p.243.

[30]     Romaniţa Constantinescu, Basarabia pitorească?, în vol. Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 24-25.

[31]     În studiul său România pitorească – un brand de ţară, Romaniţa Constantinescu explică semnificaţia pe care Vlahuţă reuşeşte să-l dea termenului „pitoresc”, termen „strategic pentru o aşezare convenabilă a românilor în peisajul politic al Europei. România pitorească a lui Vlahuţă corectează perspectiva exotizantă asupra ţării, care o împinge la mare depărtare în spaţiu (în Turcia Europei, cum spune francezul lui Alecsandri) şi o face de neînţeles pentru un european. Vlahuţă nu respinge numaidecât acest exotism al spaţiului, în fond şi lumea pictată de el prin intermediar e una a opulenţei paradiziace, am spune africană, dar îi adaugă un exotism în timp, prefigurând un viitor mai bun, al prosperităţii şi civilizaţiei, în care resursele umane şi naturale sunt bine exploatate. Pitorescul descoperă frumosul utilitar.” [R. Constantinescu, op. cit., p.24-25]

[32]     Toate citatele lui Dumitru Iov sunt preluate din Basarabia pitorească, în vol. Drumuri prin Basarabia interbelică. Antologie de Liviu Papuc, Princeps Multimedia, Iaşi, 2014, p. 76-149.

[33]     Nicolae N. Beldiceanu, Între Prut şi Nistru, în vol. Drumuri prin Basarabia interbelică. Antologie de Liviu Papuc, Princeps Multimedia, Iaşi, 2014, p. 60-75.

[34]     Eugen Ionescu Dârzeu, Corespondenţă basarabeană, în vol. Drumuri prin…, p. 34-59.

[35]     Gala Galaction, Zile basarabene, în Drumuri prin…., p. 188.

[36]     Dimitrie P. Micşunescu, Vizitând mănăstiri basarabene şi bucovinene, Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1937, p. 7.

[37]     Calinic Istrate, Mai multă grijă pentru Hotinul nostru, în Drumuri prin…., p. 204.

[38]     Eufrosinia Simionescu, Amintiri din Chişinău, în Drumuri prin…., p. 220-229.

[39]     Ştefan Ciobanu, Chişinău, în Drumuri prin…., p. 230-240.

[40]     Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene. Ediţie îngrijită de I. Oprişan, Ştiinţa, Chişinău, 1992.

[41]     Klauss Heitmann, Mihail Sadoveanu călător prin Basarabia, în „România literară”, nr. 50/21-27 decembrie, 2005.

[42]     Geo Bogza, Ţări de piatră, de foc şi de pământ, Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939.

[43]     Geo Bogza, Basarabia, ţară de pământ, Editura Aria, Bucureşti, 1991.

445 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *