Femeile iubesc cum respiră

Trifan_Calina

Inimă în floare

Femeile iubesc cum respiră
lacom, sacadat
ele tremură ca varga –
de pe capul iubiților lor,
vezi Doamne,
un fir să nu cadă!
Când lumina ochilor își găsesc
înaripate
nu mai ating pământul
toată căldura și lumina orbitoare
soarele pe cer
de la ele o împrumută!

Poemul nuclear, care dă titlul și dictează arhitectonica volumului Călinei Trifan, Femeile iubesc cum respiră (Editura Arc, 2011), descoperă un eu triumfând asupra tuturor spaimelor, căderilor, dezolărilor, pustiilor și a altor stări inhibatoare ale ființei. Acest eu are revelația combustiei interioare, se dezvăluie ca generator autonom de energie excedentară și asistă cu încântare la miracolul propriei deveniri. Trebuie spus că trăirea jubilativă este declanșată de scânteia care se aprinde de la aceeași vigoare afectivă interioară, „când”-ul este condiționat de alegerea „inimii”, factorul exterior având contribuții colaterale. Femeia iubind are conștiința deplină a enormului său potențial de dăruire și de luare în posesie a lumii. Poemul degajă din plin bucuria de a trăi, nemărginita mulțumire existențială, gratitudinea atocuprinzătoare față de Dumnezeu. Iubirea ca stare de conștiință și „canon” de urmat în viață, moarte și poezie constituie inteligența spirituală a volumului. Desăvârșirea prin eros conturează expresia poetică a lui: „Pentru că într-o zi/ trup al meu/ să nu seci ca un puț părăsit/ mă topesc aici în sunete și alinare/ și ca-ntâia oară/ aparțin ultimului venit/ și celui dintâi în zidire/ cărțile spun/ nu schimbi lumea din temelii/ dacă ceri dragostea dovedită/ cu uneltele brute ale dovezilor/ atomul explodează.// De când nu mai există/ dragoste în lume/ patul ființei mele e al tău/ din zori până-n amurg/ din amurg până-n zori!” (Canon de dragoste).

Încrederea că iubirea mișcă lumea – a femeii cel puțin –, configurată puternic în aceste două texte programatice, rămâne substrat pentru toate poemele. Însă sufletul are modulațiile lui, luminoase ori umbrite, și este lăsat în libertatea de a alege felul în care să se manifeste. Preponderente sunt stările de elevație calmă, alimentate de înțelegerea că orice suferință își poate găsi alinarea în contemplarea eliberatoare, în meditația reconfortantă, în „nebuloasa” poemului. Creionările tomnatice mângâie tristețea, suspendă trecerea timpului: „Cu gene rimelate de ceață/ la jumătatea zile i ațipesc/ pe-o rână întoarse dealurile/ într-o nesăbuită singurătate -/ lăuze se odihnesc” (Târziu de toamnă).

Mai multe poeme insistă în registrele foarte productive estetic ale gravităţii melancolice și împăcării senine cu Timpul. Trecutul și viitorul este un „subiect deschis” de vizitat „și în al nouălea cerc”. Amintirile sunt acte de limpezire ale reliefului afectiv și combustibil pentru imaginație: „Acum sunt o femeie fără vârstă/ am foamea potolită/ oadată am ținut în brațe întreg universul/ acum doar îl observ// de când mă știu uit de la mână pân la gură/ dar trupul meu n-a uitat nimic/ sunt pergament mesopotamian/ bine tăbăcit// cu capul în nori am trăit/ vise pe care nu le-ngăduiau nici regine/ acum cu cadavrele lor minciunoase/ mă hrănesc nu doar eu dar și pe tine,/ cititorule!” (Subiect deschis)

Fără a avea miză tragică, dragostea este asociată morții, fiind considerată la fel de implacabilă: „Iubirile târzii sunt ca vinul/ de Cabernet/ băut în vârful buzelor/ în loc să stingă setea/ mai tare o ațâță// după atâtea repetiții/ trebuia să stăpânim rolul perfect/ că nu era totul în mâinile noastre/ am aflat în premieră -// să iubești și să mori nu-i târziu/ niciodată” (Iubirile târzii). Cum iubirea nu generează stări beatice, nici sentimentul tanatic nu invocă catastrofe sufletești, roistogoliri în hău, decât pe alocuri: „Spaima bântuită de alte spaime/ îmi pune cătușe la picioare, pe mâini/ aici în preajmă dar prea departe/ îngerul meu taie frunză la câni// și ea se dă drept extazul meu/ fapt care nu se confirmă/ la întrevedere/     mă sugrumă/ ca în visul de marți spre luni/ chiar cu mâinile mele.” (Într-o zi). Fantasmele iubirii și morții se transformă în „Comoara noastră de sentimente”, acea bogăție vitală care irigă poemele cu forța, stabilitatea și liniștea unui izvor adânc: „Bate într-un ritm/ care-o face mereu să fie prima/ într-o luptă inegală/ galopul orelor mici/ o găsesc împrospătând/ la botul cerului vinul/ mânată doar de dărnicire/ și de nevoia de-a se vesti/ poftim sub ochiul Domnului/ ca bătută în cuie/ de două ori mai repede acum bate/ ca să pară îndatorirea grea/ ușoară” (Inima). La suprafață însă acestea prind contururi grafice și sonore rafinate. Confesiunea trece grilele mediatoare ale discreției și cuvintelor, sentimentele sunt decantate, lăsând să se afișeze în versuri doar ecourile vieții, iluziile sentimentelor, satisfacțiile estetice: „dificilă muncă mai e și tăcerea/ cu atât mai mult acum/ când bătăile inimii/ au organizat flagrantul.” (Flagrant)

Deosebit de expresiv îmi pare lanțul de poeme-miniatură, ale căror titluri punctează temele predilecte ale poeziei, iar textele dau formula lirică, concentrată aforistic a trăirilor sublimate. Nu mă pot abține, trec câteva aici, de excepție:

 

Iubirea

Face cu noi
experiențe unice
ne dă totul
fără a avea nimic.

 

Sens

Viața e un mijloc
de a omorî timpul
între două veșnicii.

 

Cimitir

Aici drumul
se termină brusc
printr-o potecă
pavată cu inimi împietrite

 

Moartea

Ca să înțelegi
că nu-i o treabă ușoară
trebuie să trăiești o viață
deocamdată
crezi orbește în cele șapte
din-când-în-când-uri vieți
ce zilele anulează
promițând însutit a ni le-ntoarce…

 

Destin

Planurile tale ascunse
cinstita moarte le pune în valoare
mai bine decât oricine
știe toate răspunsurile țărâna.

 

Noaptea

E un disc de vinil
pe care îl învârte pe deget
nesomnul meu și spaima.

 

Înfăşurate într-o densă atmosferă tulburătoare, poemele modelează un lirism al fragilității și precarității ființei într-o lume în care adie neantul. În același timp, eul liric își găsește în iubire, în trăirea voluptoasă a ei o poziție transcendentă care, dacă nu anulează, cel puțin umple golurile existenței, amână finalul. „Între două veșnicii” viața trebuie trăită ca o „călătorie în sine” agreabilă și semnificativă, nu ca o „destinație precisă”. Iubirea și dăruirea de sine creează marea iluzie a victoriei asupra morții, mențin respirația veșniciei. Atenție, a nu se consuma dintr-o singură înghițitură. Aceasta pare a fi învățătura şi poezia Călinei Trifan!

 

Poemul voluptății

Voluptatea de la unul la altul
A trecut
Ca un pahar de vin
Era cazul să o sorbim pe-ndelete
Cu paiul
Dar înecându-ne cu extaz
Am epuizat întreg raiul și iadul
Dintr-o unică-nghițitură
și într-o singură clipă.

302 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *