Icoana mamei. Reconstituirile fiicei Elisabeta Isanos

Magda_Isanos

Când Magda Isanos a plecat, Elisabeta avea doar patru anişori. Era prea mică pentru a reţine o imagine nemediată a mamei sale. Cea care i-a dat viaţă va prinde contur aureolat cu anii, în amănunte parvenite prin filiera unor evocări, scrisori, însemnări, acte scotocite prin lăzile vechi ale casei şi articolele căutate prin arhivele bibliotecilor. Mânată de dor, fiica va înregistra crâmpeie din amintirile familiei şi fulguraţii de memorie ale contemporanilor, compunând atât pentru sine, cât şi pentru lume portretul complex şi autentic al celei care a fost considerată pe bună dreptate o profundă poetă a literaturii române. În cele trei cărţi: În căutarea Magdei Isanos (2003), Drumul spre Ombria (2004) Cosânzenii (2005), Elisabeta Isanos punctează din viaţa ilustrei sale mame detalii inaccesibile pentru cei din afara familiei, completate cu referinţe la contextul istoric, pe al cărui fundal s-a desfăşurat traseul existenţial al acesteia. Destinul dramatic al poetei din interbelic, împărţit între oraşele Iaşi, Chişinău şi Bucureşti, reprezintă un timp în agonie, bântuit de războaie şi deplasări masive ale populaţiei îngrozite. Gestul fiicei echivalează cu investirea unui simbol al ieşirii de sub zodia răului. „Murea aşa de tânără pentru a-i trezi pe ceilalţi la realitate”, avea să conchidă Elisabeta la sfârşitul unui serios „chestionar”.

Martorii din amintirile cărora se compune holograma Magdei Isanos văzută din unghiuri diferite au fost: tatăl, doctorul Mihai Isanos, mama, doctorul Eliza Isanos, surorile Silvia Isanos-Munteanu, Veronica Isanos şi Elisaveta Isanos-Botez, aviatorul Marcel Botez, doctorul Anatol Luscalu (soţul surorii Veronica), mătuşa Saveta Mihăiescu din Udeşti-Suceava, primul soţ al Magdei, Leon Panteleevici-Grama şi alte doamne şi domni care veneau în vizită la familia Isanos. Fiecare voce din acest cor îi prezenta Elisabetei „câte o icoană a mamei”.

Mai întâi de toate, Elisabeta reconstituie etimologia numelui „Isanos”. Poveştile mamei şi ale mătuşilor vorbesc despre obârşia ramurii greceşti a familiei din care se trage bunicul matern Teofil Papadopol. La 1750, împreună cu soţia sa Ecaterina, şi ea originară din insula Samos, strămoşul se stabileşte la Galaţi. Cel care a purtat dintâi numele „Isanos”, ardeleanul Iosif Santa, era de meserie mecanic agricol pe diverse moşii din raza oraşului Galaţi. Înainte de a se căsători cu fiica lui Papadopol, Hrisopia, acesta pretinde să i se schimbe numele în „Isano”, dorind astfel să devină „egalul grecilor”, „egalul celor mai sus plasaţi” („Isano” e compus din două adverbe, „isa” – în mod egal şi „ano” – sus). Astfel se întemeiază familia ce era să nască peste o generaţie pe Magda Isanos.

La 17 aprilie 1916, de Duminica Tomii, când la Iaşi a apărut pe lume micuţa Magda, în Europa era război, de pe diferitele lui fronturi venind ştiri îngrozitoare. Ziarele scriau însă că Germania făcea demersuri pentru o pace separată cu Rusia, iar o revistă ilustrată din Bucureşti anunţa sfârşitul apropiat al rebeliunii. După un an „mai roş ca sângele” entuziasmul din presă căpăta inadecvat aspecte patetice. Abureala de frazeologie şi retorica politică nu a oprit războiul. Foarte curând Bucureştiul a căzut în mâinile lui Falkeinheim, provocând exodul demenţial al cetăţenilor spre Iaşi. Sute de mii de refugiaţi, militari şi civili, au invadat oraşul moldovenesc, secătuindu-l şi înflămânzindu-l. La grijile familiei Isanos se mai adaugă un eveniment vecin cu calamitatea social-istorică: Magda se molipseşte de poliomelită de la copilul unui vecin. A fost prima lovitură a destinului care a lăsat iremediabil urmări fizice şi psihologice. Magda a zăcut mult, a suferit din greu, rămânând una din glezne inertă şi laba piciorului balanţă. „Recăzută, cu mintea de la doi ani, în starea fizică a unui trup de câteva luni, şi-a putut măsura intensitatea suferinţei, şi a memorat ceea ce pruncul, cât încă nu se ştie pe sine, nu ţine minte. Pare să fi fost mâna destinului, care i-a pus în trup o nedesăvârşire şi în suflet neliniştea. Altfel, ce zeiţă ar fi fost!”.

Localitatea Cosânzeni nu existat niciodată pe harta Basarabiei. Istoria n-a avut răbdare pentru ca acest toponim de basm să se oficializeze prin efortul lui Mihai Isanos care pregăteşte documentele necesare pentru a le da această denumire atât spitalului din Costiujeni, cât şi localităţii din preajma acestuia. Momentul era oportun, căci lucra pe atunci o comisie de schimbare a toponimelor cu intenţia de a înlocui denumirile ruseşti sau rusificate. Acest nume inexistent în nomenclatoare a rămas totuşi în câteva acte de căsătorie, naştere şi botez (certificatul Elisabetei, eliberat de preotul de la biserica din spital, indică drept locul ei de naştere localitatea Cosânzeni). Pentru a da sens existenţei familiei sale „Mihai Isanos a făcut dintr-un balamuc o Utopie”, o utopie a vieţii liniştite într-un cadru patriarhal, departe de clocotul istoriei. „Costiujenii era o lume aparte şi regele ei era doctorul Isanos”.

Această frumoasă „utopie basarabeană” îşi are începutul în martie 1918, odată cu numirea medicului psihiatru Mihai Isanos la spitalul de boli mentale din preajma Chişinăului. Aici, îndată după însănătoşirea micuţei Magda, vine întreaga familie, care se completează cu încă patru fete: Silvia, Veronica, Elisabeta şi Ana. Anii petrecuţi în localitatea basarabeană în Casa din Vale şi grădina de pe lângă spital rămân în amintirile Magdei Isanos şi ale celorlalţi membri cei mai frumoşi din viaţă. Copilăria Magdei decurge în spaţiul prielnic dintre şcoala primară din incinta spitalului, grădina din faţă şi biblioteca tatălui, care era un cititor pasionat şi avea colecţii din scriitori clasici ruşi, români şi francezi. Serile Mihai citea cu voce tare din aceste cărţi, provocând adunarea de prieteni la dezbateri pe marginea lor. La aceste discuţii se ridica şi vocea Magdei, pe care Mihai, deşi o alunga la culcare, o admira pentru uşurinţa de exprimare, pentru calităţile ei retorice nebănuite.

liceul-eparhial-chisinau

Prima expulzare din paradis a avut loc cu ocazia începutului studiilor de liceu. „Muntele Athos”, aşa cum ara supranumit Liceul Eparhial de fete din Chişinău („Aşezământul Eparhial Regina mamă Elena”), se afla nu departe de gară „pe o sprânceană de deal, deasupra unei crâşme”. Clădirea liceului i se părea fetei cea mai neprietenoasă din oraş, severă şi rece ca o puşcărie, în pofida faptului că era condusă de mătuşa ei de pe mamă Elena Alistar, deputat în Sfatul Ţării. Un timp Magda locuieşte la internatul de pe lângă liceu, care emana pe atunci un miros de „Rusie veche”, împreună cu locuinţa directoarei ce „trăsnea a revoluţie ca Siberia de albă”. Îşi alină dorul de gradină Casei din Vale în veselia pe care o întreţinea prin farse, glume şi păcăleli. Însufleţea prin prezenţa-i orice adunare şi era adorată pentru firea ei îndrăzneaţă. Drept mărturie stă o întâmplare la care Magda apărea pentru prima dată în postură de avocat. Într-o zi la careu ea luă apărare unor colege mai mari care erau ameninţate de directoarea-mătuşă cu eliminarea din liceu. Fetele nu puteau fi excluse pe motiv că, potrivit micuţei avocate, de ele depindea soarta familiilor lor şi că, potrivit bisericii, orice pedeapsă trebuie să urmărească nu nimicirea persoanei, ci îndreptarea ei. La cuvintele Magdei inima Elenei Alistar se înmoaie şi fetele rămân să înveţe în continuare. În schimb Magda este pedepsită cu o săptămână de eliminare. În semn de protest, liceencele au declarat greva foamei, pe care au „ţinut-o” zile în şir, nopţile fiind alimentate pe ascuns cu pâine, dulceţuri, fructe, prăjituri aduse de la Costiujeni de mama Magdei, „feministă înfocată, gata oricând să apere cauza unor fete nedreptăţite”.

Nici casa cumpărată de părinţii ei în Chişinău nu are grădina care i-ar da senzaţia mirifică de la Costiujeni. Locuinţa pe care o împărţea cu sora sa Silvia, devenită de curând elevă, era o fostă cârciumă cu trei camere plasate pe o pivniţă imensă lângă târgul de vite, în colţul unde se uneau străzile Tighina (fosta Benderskaia) şi Mihail Kogălniceanu (fosta Reni). Surorile locuiau acolo cât ţinea şcoala, supravegheate de o bătrână menajeră. Şi această perioadă înregistrează un moment serios-ilar legat de Magda. Cum de jur-împrejurul târgului erau numai hanuri cu şoproane pentru vite şi cârciumi afumate, unde se vindea „rachiu moldovenesc pentru aldămaşuri”, s-a întâmplat ca noaptea să bată-n uşă un beţiv întârziat. Magda, ridicată de la masa de scris, stătea gata să-l întâmpine, având în mână un presse-papier de metal masiv.

Începe a scrie versuri pe la treisprezece ani. Tatăl primeşte vestea cu sfială şi nelinişte, „ca o găină care a clocit un pui de raţă şi se uită apoi de pe mal cum înoată”. Primele caiete de poezii le rupe sau le arde, păstrându-se din ele doar câteva versuri memorate de surori. Una din acestea e închinată mezinei cu ocazia împlinirii a trei ani: „În ochii tăi,/ Deschişi, miraţi şi-ncrezători asupra lumii,/ În ochii tăi miraculos de clari,/ O să se-ncuibe vipera minciunii,/ Şi-n colţul minusculei tale guri,/ Atât de dulce şi surâzătoare,/ Se vor săpa cu vremea zbârcituri,/ Mereu mai adâncite, mai amare.// Azi crezi în basme, însă mâine/ Vei învăţa adesea să te-ndoieşti/ Şi-n lupta ne-ndurată pentru pâine,/ Tu vei uita, desigur, să zâmbeşti”. Au mai rămas şi nişte epigrame, compuse de Magda într-un duel poetic cu băiatul din vecinătate, care la un moment dat a pomenit defectul ei fizic, asemănând versurile cu stăpâna lor. Răspunsul: „Regret c-am răscolit o răutate/ Pe care nici n-o bănuisem în trecut,/ Dar văd din rimele-ţi cu trudă închegate/ Că versurile-mi «şchioape» te-au durut…// Citeşte-ţi epigrama încă-o dată:/ Deşi nu eşti deloc un Cincinat/ Vei observa că trebuie reparată/Şi-un pic de spirit nu i-ar fi stricat.// Şchiop fu şi Byron, mi se pare,/ Şi-avea mai mult talent ca tine,/ De-ar sta talentul în picioare,/ Ar scrie toţi măgarii bine”.

Debutează în 1932 în revista Licurici (an II, nr.2, 1 aprilie) a Liceului de băieţi „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chişinău cu poeziile Aş vrea un basm şi Primăvara. În 1933 obţine premiul II la un concurs al Societăţii „Tinerimea română”, cu tema Drepturile femeii. Încă peste un an publică deja la revistele basarabene Viaţa Basarabiei, Crai nou, Ghiocei şi Cuget moldovenesc.

Momente memorabile în viaţa familiei constituiau expediţiile la Marea Neagră, la staţiunile din Burnas sau Sergheevka. Marea îi oferea Magdei un spectacol incomparabil şi-i devenise prietenă: „îi plăcea să facă plajă departe de lume şi să viseze, fără cărţi şi fără creion”. În 1933, la Burnas face cunoştinţă cu Leon Panteleev, absolvent de filologie clasică, aflat atunci în faza îndeplinirii serviciului militar. Spre „dezamăgirea surorilor, cel dintâi «prieten» al Magdei era cu opt ani mai în vârstă ca ea, purta favoriţi şi semăna cu un personaj, taciturn şi moale, din literatura lui Cehov”. Peste puţin timp Leon avea să-i devină primul ei soţ. Pe 18 septembrie 1935 la Chişinău are loc ceremonia de înregistrare a căsătoriei, pentru ca, doar la un an, această „alianţă bizară a două temperamente opuse” sa dea o fisura demolatoare.

În 1934 Magda Isanos intră concomitent la două facultăţi, Litere şi Filozofie (la care din motive pecuniare renunţă după trei ani), şi Drept ale Universităţii Mihăilene din Iaşi. Într-o schiţă intitulată Studenta, privindu-se dintr-o parte, ea îşi va face autoportretul acelei perioade: „are un taior nou şi o servietă la fel, îşi întoarce faţa la dreapta şi la stânga, şi, cu mândrie şi entuziasm, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă! (…) în neprimitoarea cameră mobilată stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îşi aminteşte de grădina de-acasă (…) La Universitate, a doua zi totul e copleşitor… larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor colegi. (…) Desigur, i se face curte, chiar dacă nu-i frumoasă, e tânără. Studenţii îi fac loc lângă dânşii şi se întâmplă să o privească lung câte un profesor. (…) ea priveşte drept la oameni ca şi cum le-ar spune: Eu am să înving”. Corpul profesoral era alcătuit din nume de somităţi. La Filozofie era Ion Petrovici care preda „Istoria filosofiei moderne” şi „Logica” şi Al. Claudian care ţinea cursul de „Introducere în filosofie”. La Sociologie era renumitul profesor Petre Andrei. Mai erau şi tinerii Dan Bădăreu, Mihai D. Ralea. La Drept predau Traian Ionaşcu, Ion Coroi, Nicolai Buzea, toţi cu doctorate făcute la Paris.

La Iaşi locuia la o mătuşă din partea tatălui pe strada Aleea Principesa Maria, nr. 10. Olga Călinescu avea şi ea cinci copii, din care patru fete erau de vârste apropiate cu a Magdei şi ale surorilor ei. Era singurul element care aducea cu aerul de acasă, în rest totul era străin: severitatea excesivă a mătuşii, zgomotul, lipsa unui loc în care ar putea să se refugieze. Îşi petrecea timpul liber în parcul Copou de unde se întorcea noaptea târziu. Convinsă că oferea un exemplu negativ fiicelor ei, mătuşa o admonesta şi se grăbea să raporteze părinţilor. Drept replică, Magda încerca s-o împace, spunându-i că are o şansă reală să intre în istoria literaturii române, căci, peste ani, pe casa ei va fi pusă o placă pe care va sta scris: „Aici a locuit, marea poetă…, la mătuşa ei Călinescu Olga”.

Între timp „marea poetă” reuşeşte să-şi publice cunoscutul său poem Murim… ca mâine la revista Însemnări ieşene, nu înainte să fie recomandată de poetul Mihail Codreanu în cadrul unei şedinţe a Însemnărilor, al cărei mentor era Mihail Sadoveanu, ca fiind „o poetă de o mare sensibilitate şi, ceea ce-i mai rar pentru o femeie, de o reală profunzime…”. Pe 15 septembrie 1936 în aceiaşi revistă, în strălucita companie a textelor lui Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Sally Prudhomme, Lamartine îi apare poemul Dragostea mea. Cercul Însemnărilorcuprindea „crema” culturii ieşene, astfel că, după ce numele îi apăru în paginile revistei, Magdei au început să-i parvină primele ecouri ale celebrităţii. În primăvara anului 1937 lua prânzul la pensiunea Menaj şi a avut surpriza să audă cum la masa alăturată doi domni îi comentau laudativ poeziile, fără să-şi închipuie că vecina lor e autoarea. Profesorul C.I. Parhon a citat din poezia ei Murim… ca mâine în faţa unui auditoriu select din Aula Universităţii.

Numele ei începea să fie cunoscut într-o vreme tulbure şi agitată. Era primăvara anului 1938. Ziarele vorbeau despre revolte în diverse părţi ale lumii: la Vladivostok se răsculase un regiment de infanterie; în Brazilia era o revoltă fascistă; în Spania şi în China, pe frontul japonez erau lupte crâncene. La Bucureşti se desfăşurau funeraliile lui O. Goga; la Roma, Hitler lua parte la mari manevre aeriene şi se fotografia cu Mussolini pe plaja de la Curtore. Iaşul dormita după sărbătoarea de 10 mai, iar în viaţa Magdei intra Fericirea; „el îi aducea flori, îi văcsuia pantofii. Se cunoscuseră în toamna lui 1937, la Însemnări ieşene. Nu l-a întrebat nimic, nici despre numele său ciudat, asemănător cu un pseudonim: Eusebius Camilar, cu care îşi semna poeziile, nici alte lucruri legate de condiţia lui socială”. Fiind întrebată de mamă ce studii are noul său prieten, Magda răspunse: „Îl iubesc! Cum era să-l întreb ce studii are?” Se căsătoriseră la primăria Iaşi, pe 31 martie şi avură o nuntă simplă, de tineri fără bani, martori fiindu-le Nicu Călinescu, unchiul Magdei, şi George Lesnea.

Eusebiu Camilar, născut în satul Udeşti, jud. Suceava, nu a reuşit să absolvească vreo instituţie. Aceasta nu l-a împiedicat să fie un scriitor talentat, având parte de cronici elogioase, inclusiv de cea semnată de George Călinescu la 7 iulie 1938 la Viaţa Româneascăcu referinţă la romanul Cordun (Editura Fundaţiilor Regale, 1937). La momentul întâlnirii cu Magda, Eusebiu Camilar era angajat ca redactor la ziarul Iaşi. La acest ziar va colabora şi ea, publicând poezii, cronici literare şi dramatice, schiţe, relatări despre evenimentele culturale şi alte subiecte de actualitate.

Întâlnirea lor a fost crucială, s-au înţeles încă de la început „ca două jumătăţi care-şi refac întregul”. „Erau un cuplu unic, ironizat de invidioşi drept «mariajul dintre poezie şi proză»: scriau la aceeaşi masă şi se criticau reciproc. Egali în talent, fiecare şi-a pus asupra celuilalt amprenta, fără să se poată confunda nicio clipă. Pentru cei care o cunoşteau pe Magda mai demult, schimbarea era vizibilă: el înfăptuise cu ea în scurt timp miracolul pe ca l-au făcut secolele cu statuile pictate greceşti, răzuind cu delicateţe fardul şi dezvăluind marmura esenţială. Devenise ea însăşi, în adevărul ei, spus şi arătat, fără să mai simtă nevoia unei corecţii atenuante”; „Nu numai că se iubeau, dar se petrecuse cu ei un miracol, o transformare profundă, înfăptuită prin iubire”. Scurtul timp pe care viaţa le-a dat pentru a fi împreună a fost mirific. Au vizitat satul de baştină a lui Eusebiu Camilar, au mers cu regularitate la serile de poezie care aveau loc la cârciuma lui Balcu, unde Zebi (numele mic al lui E. Camilar) citea versuri traduse din Esenin, iar Magda povestea despre Selma Langerlöff. Ea i se adresa „dragă bădie” sau „dragă Zebi”, el îi mângâia piciorul bolnav în vreme rece. Însă istoria intervine brutal în această idilă. Magda întâmpină, din motive neclare, înscrierea în barou, iar Eusebiu este înrolat în armată îndată după ştirea de la 1 septembrie 1939, conform căreia Hitler invadase Polonia.

După o iarnă şi o primăvară de despărţire, în iunie 1940 a venit şi ştirea care „a produs falia istorică, echivalentă cu prăbuşirea sau scufundarea unei lumi: Basarabia, Casa din Vale, cu gradina ei”. Devenit de curând directorul spitalului, Mihai Isanos este nevoit sa-şi lase casa şi bibliotecă şi să se retragă împreună cu familia la Iaşi. Imaginea Chişinăului abandonat, reconstituită din cuvintele medicului, este dezolantă: „Şi în Chişinău era haos, străzile răsunau de huruitul tunurilor şi de tancuri, în gară se pregătea ultimul tren spre România. Ruşii intraseră de-acum în oraş, zâmbetul lor i-a uluit şi i-a înşelat pe mulţi: nu Armata Roşie se deda la atrocităţi şi jafuri, ci avangarda ei locală şi bandiţii eliberaţi din puşcăria Chişinăului de un grup de comando paraşutat în zori. Ruşii cumpărau tot ce găseau, mai ales ceasuri de buzunar, folosind din plin puterea crescută a rublei. Locuinţele celor plecaţi, devastate întâi de localnici, au fost apoi luate în primire de ei, iar lucrurile, duse cu trenul spre răsărit. După ce bătuseră în dungă toată ziua de 28, clopotele Basarabiei tăceau; în schimb, pe 2 iulie, la capătul termenului de evacuare, au vuit în tot restul ţării, unde s-a ţinut un moment de reculegere.”. În Europa începuse marele măcel, civilizaţia ei cădea sub zodia urii: oraşe bombardate, populaţii înfometate, evacuări şi refugii, siluiri, prădăciuni şi cruzimi.

La Iaşi se întâmplau lucruri îngrozitoare: profesorul Petre Andei îşi pune capăt zilelor, iar peste câteva zile sunt ucişi Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. Magda trecuse cu traiul într-o casă friguroasă de pe strada Mihai Săulescu. Reuşeşte să deschidă aici un birou avocăţesc şi chiar asistă câteva cazuri din oficiu „înainte pierdute”, rămânând, potrivit colegilor ei, o „avocată fără arginţi”. Hotărăsc împreună cu Eusebiu Camilar, venit acasă într-un concediu medical, să deschidă un nou ziar – Voinţa, în care îşi investesc toţi banii. Finanţele avute la dispoziţie nu sunt suficiente pentru a se impune pe piaţa presei, în plus au intrat cu un articol într-un scandal ce a grăbit decesul ziarului. Sosind în aprilie la Iaşi, Eliza s-a înspăimântat: Magda însărcinată, îngrozitor de palidă şi slăbită voia să continue editarea Voinţei. Mama insistă cu tărie şi reuşeşte să-şi convingă fiică să plece cu ea la Bucureşti. Pe 8 iulie 1941 la spitalul Brâncovenesc din Bucureşti Magda a născut o fetiţă, dându-i numele Elisabeta. Îi vor mai zice drăgăstos Zuţa, sau Zozoanca.

După numai o lună, din dorinţă arzătoare de a-şi menţine independenţa financiară se angajează în calitate de funcţionară la Institutul de Statistică. Are un program de şase ore de muncă cu o pauză în care îşi alăptează copilul adus acolo de sora Veronica. N-a renunţat la slujbă decât după multe insistenţe din partea familiei, când a fost convinsă că efortul era peste puterile ei. În acelaşi an Eusebiu Camilar este retrimis pe front, ajunge până în pragul Odesei, unde se îmbolnăveşte, făcând o congestie pulmonară. Este dus la un spital din Chişinăul tocmai eliberat, apoi trimis la partea sedentară. Spre sfârşitul iernii, la Chişinău, mai concret la Costiujeni, unde Mihai şi Eliza Isanos se află încă din vară, vine şi Magda cu fetiţa. Rămân acolo până în aprilie după botezul copilului. Apoi Magda merge la Iaşi pentru a fi mai aproape de soţul ei, dar aflarea îndelungată a lui Camilar pe front o exasperează. Într-o scrisoare adresată mamei sale, Magda îi cere acesteia să-l convingă pe Mihai să intervină cu autoritatea lui pentru a-l rechema pe Eusebiu de pe front: „Războiul şi naşterea copilului ne-au luat toate puterile, el nu mai poate şi e hotărât să se sinucidă şi eu de asemeni, am ajuns la o limită pe care nu o putem depăşi, putem renunţa la viaţă, dar nu o putem reîncepe; te rog să mă crezi că, nu-i o ameninţare, este sentimentul intim şi exact la care am ajuns la momentul de faţă când ne vedem puşi în situaţia de a lua de la capăt calvarul nostru de anul trecut. Eu, dragă mamă, voi considera indiferenţa lui tata faţă de rugămintea ce i-o fac, drept o aprobare tacită a morţii mele, nu vorbesc de moartea lui Zebi care vă este indiferentă, atâta doar ar trebui să ştiţi şi v-o spun, că moartea lui este şi moartea mea. Nu cred să vă gândiţi că fetiţa va fi pentru mine un sprijin şi un motiv de a supravieţui, am sacrificat prea mult pentru familia mea, ca să mă mulţumesc cu nişte rămăşiţe, dacă copilul poate rămânea în concepţia voastră, fără tată, poate rămânea şi fără mamă, cel puţin eu judec aşa; n-am să trăiesc decât o zi după moartea lui Zebi!”.

Lipsurile financiare se fac simţite ca niciodată. În aprilie 1942, sosind pe neaşteptate la Iaşi, una din surorile ei a găsit-o dormind pe podea: dormea aşa de două săptămâni, căci paturile fusese vândute. Drept consecinţă Magdei i-au apărut durerile în încheieturi, i s-au umflat genunchii şi doctorul i-a descoperit „un suflu la inimă”. A urmat un tratament cu salicilat, singurul existent pe atunci în cazul reumatismului.

În toamna anului 1942 era iar la Costiujeni, dar nici acolo liniştită, ştiindu-şi soţul singură, de curând angajat ca recenzor literar la Rado Iaşi şi ca secretar de redacţie la ziarul Cetatea Moldovei. Familia se reuneşte pentru un scurt timp la Iaşi, însă foarte curând se desparte pentru că starea sănătăţii Magdei se înrăutăţeşte. Ea pleacă la Bucureşti şi se internează la o clinică în grija surorii sale Silvia şi a doctorului C. Dimitriu. La recomandarea acestuia face organigrama inimii şi a aortei, care indică o deformare îngrijorătoare a inimii: „Avem graţie acestui procedeu, o imagine a inimii ei: în momentul acela, de formă alungită, mai bombată în partea de jos, ca şi cum acolo s-ar fi deplasat greutatea unei picături gata să cadă”. I se administrează salicilat în continuare şi, ca prin minune, medicamentul are efect, starea i se ameliorează într-un chip extraordinar. Convinsă că se făcu cu ea o miracol, Magda avea să le poarte o profundă cunoştinţă Silviei şi doctorului Dimitriu, căruia îi va dedica primul ei volum de poezii, apărut anul următor. Volumul conţine 38 de poeme, ultimele nouă reunite într-un ciclu intitulat Spital.

Începutul anului următor venea cu semne rele: „De Anul Nou 1944, la Costiujeni, Magda era costumată în ţigancă, în «Carmen» care iubea libertatea şi ghicea viitorul: fustă creaţă, bani găuriţi împletiţi în părul care-i zornăia la fiecare mişcare. Le ghicea viitorul surorilor în cărţi, sfătuindu-le să nu să se mărite, ca ea, pe timp de război. Sfatul, cel puţin pentru Silvia, venea cam târziu: tocmai îşi sărbătorea logodna. Fetele erau în crinoline albe, confecţionate din valuri de tifon, material care amintea că petrecerea era doar o iluzie, că se aflau într-un spital cu sute de răniţi. Pentru că începea un an, pe care toată lumea îl considera decisiv, Lena Alistar a desemnat prin câte o culoare «marile naţiuni» adversare în război şi a pornit să aşeze cărţile, ca să afle care va fi soarta României. Rezultatul a surprins: ţării noastre «îi cădeau ruşii la aşternut». Unii au râs, considerând că predicţia nu era decât o glumă.”. La câteva zile după Revelion, tăişul bolii a fulgerat-o din nou, crizele reapăruse şi Magda se internă la spitalul din Bucureşti. I s-au făcut iarăşi analize, cea a sângelui dovedea o creştere a globulelor albe, ceea ce, împreună cu febra, semnala un focar infecţios. În lipsa penicilinei, i se administra tonice cardiace, obişnuite pe atunci. După o mică ameliorare pleacă la Iaşi, de unde primeşte primele semne că previziunile de revelion încep să se adeverească. În martie Mihai Isanos primeşte ordinul de evacuare urgentă a spitalului din Costiujeni.

Eliza soseşte cu unul din ultimele trenuri la Iaşi ca să o ia pe Magda la Bucureşti. Zebi, fiind concentrat nu putea părăsi oraşul, de aceea Eliza, Magda şi fetiţa pleacă spre capitală fără nicio protecţie. S-au urcat cu greu în trenul supraaglomerat, plin până la refuz de bagaje şi oameni surescitaţi, înnebuniţi de panică. La un moment dat Magda este înşfăcată de un zdrahon care se repede să o arunce peste fereastră, dar este salvată de către doi soldaţi ruşi, din fericire aflaţi prin apropiere, cărora Magda le cere ajutor în ruseşte.

La Bucureşti, în strada Popa Nan, nr. 49 unde locuiau din bunăvoinţa doamnei Zamfirescu, pericolul nu i-a înconjurat. Bombardamentul din 4 aprilie 1944 a prelungit seria necazurilor în familia Isanos şi în viaţa Magdei. Destinul o mâna implacabil către sfârşit. Cerul s-a umplut de avioane: „Pe acoperiş de casă aterizase un vagon de tramvai, peste tot morţi înşiraţi pe străzi, mai ales copii, acoperiţi cu ziare. Aşa arăta centrul Bucureştiului după bombardamentul american de la 4 aprilie 1944”. Magda cu fetiţa şi cu două din surori, Veronica şi Zica, au părăsit oraşul, strecurându-se pe străzile blocate de dărâmături în maşina unui prieten de familie. Se îndreptau spre satul Costeşti din Argeş, unde Magdei i se dăduse drept de a locui ca refugiată din Iaşi, în ciuda celor două certificate, legalizate de Prefectura Poliţiei Capitalei, prin care doctorul Dumitriu recomanda şederea ei într-o staţiune de altitudine moderată, Câmpulung Muscel sau Pucioasa.

Gazda din Costeşti, o localitate situată într-o zonă de dealuri joase, le-a dat „camera mare”, friguroasă, căci nu fusese încălzită toată iarna. Când s-a făcut foc, a ieşit fum şi a trebuit să fie deschisă fereastra. Zeii au hotărât definitiv să o sacrifice, trimiţându-i împrejurări nefaste pentru sănătatea ei. Pe deasupra Coteştiului treceau valuri de avioane în drum spre Bucureşti, care aruncau la întoarcere butoaie goale cu benzină. Spaima era aproape la fel ca în oraş, iar singurul adăpost era şopronul din curte, rece şi acesta. Camera mare găzduia cinci persoane, patru adulţi şi un copil. Ca să mai respire, Magda se plimba prin curte. Abia prin iunie s-au îndreptat cu toţii spre Drăganu, Argeş, unde au găsit o casă cu o grădină în spate care i-a dat Magdei ultimele senzaţii de linişte şi împăcare. Aici îşi scrie versurile-premoniţii: „Mă bate în faţă răcoarea morţii,/ S-au fost deschis canaturile porţii,/ Văd întunericul./ Vâsleşte, vâsleşte puternicul/ Charon, aud lopeţile,/ În urma mea rămân dimineţile.”

Moartea însă n-o înspăimânta, frica se atenuează treptat în înţelegere. Într-o scrisoare către unchiul ei Panait Isanos, Magda scria: „Între timp, eu am mai făcut un puseu de reumatism tot la inimă şi am fost iarăşi pe punctul de a părăsi această imperfectă lume. După cum vedeţi m-am răzgândit la timp, însă stau tot în pat şi vindecarea mea a devenit încă mai puţin probabilă. Totuşi mi-ar părea bine să trăiesc oricum, numai să nu rămână Zuţa fără mamă. Ea vă puteţi închipui că-i fericită, toate aceste călătorii şi schimbări o încântă…”.

La 23 august Basarabia era definitiv pierdută. Magda, având în ea dorul de provincia ireversibilă, plângea împreună cu surorile, fără să-şi poată spune păsul. În vremea aceasta avangărzile sovietice intrau în Bucureşti şi înaintau spre Piaţa Victoriei. „După părerea unui reporter, toţi erau blonzi, cu chivăre uşoare de bumbac, cu haine ascunse în franjure de camuflaje, cu automatele pe spate, ca nişte arcuri legendare, iar lumea, de la moara lui Assan, de la fabrica Gogel ori din sanatoriu, ieşea să-i vadă trecând pe tancurile amfibii, care stârneau stolurile de porumbei, iar uralele nu mai conteneau. Portretul pe care articolul de ziar i-l face ostaşului sovietic, vânjos, senin şi tânăr, răspunzând cu simplitate ovaţiilor şi impresionând privitorii prin ţinuta lui înţeleaptă, fără nimic sfidător sau de prisos, semn al cuprinzătoarei educaţii umane şi militare prin care trecuse în patria lui socialistă, exprimă, poate, o iluzie d moment, dar şi bucuria neprefăcută a speranţei: copii aceia puri veneau să elibereze popoarele de sub teroarea întunericului, aşternut de un sfert de veac asupra Europei. Imaginea de jurnal cinematografic avea să se degradeze însă pe măsură ce trupele înaintau spre vest. Copiii blonzi se pierduseră pe drum şi în locul lor treceau şiruri nesfârşite, mohorâte şi, de aproape, se puteau desluşi chipuri mongoloide, înlemnite sub măştile de praf”.

Puhoiul oştii sovietice ajunse şi la Drăganu şi atunci familia a hotărât să plece spre casa din Bucureşti, care, din fericire, nu era atinsă de bombe. Pe Magda au dus-o mai întâi în cârcă, apoi cu maşina trimisă de Mihai Isanos de la spitalul din Jimboldia, care le-a fost însă după puţin timp rechiziţionată. Mergeau pe drumuri ocolite, căci se zvoniseră că sovieticii unde descopereau basarabeni îi împuşcau ca trădători. Au tocmit două care cu boi – unul pentru lucruri şi al doilea pentru Eliza, Magda şi fetiţă, care să-i ducă până la calea ferată. Celelalte fete mergeau pe jos, una înainte luminând calea cu felinarul. Pe drum i-a apucat o ploaie măruntă şi rece. Apa ploii de toamnă a trecut prin coviltirul improvizat şi au udat-o pe Magda. În trenul în care au urcat cu greu, ea a stat lângă un geam spart, căci suferea de dispnee, care îi provoca crize de sufocare. Orele în şir lângă geamul rece cu ploaie, imposibilitatea de a-i administra injecţiile cu strofantină au înrăutăţit starea sănătăţii ei, încât la Bucureşti, de la staţia de tramvai până acasă, distanţă de cel mult de 400 de metri, au mers aproape o oră: „Văzut de departe, grupul trebuie să fi părut vesel: fetele râdeau, Magda era aceea care le întreţinea veselia, glumind pe seama ei şi a încetinelii cu care se mişcau. Un trecător ar fi putut crede că se opreau din doi în doi metri, aşezându-se când pe o bordură, când pe o treaptă, ca să poate râde mai bine. Aşa au trecut de intersecţia cu Mecet, apoi de curtea bisericii, e şcoală. Ajunseseră acasă. Era pe data de 12 septembrie.”.

La Bucureşti, deşi se simţea tot mai rău, a transcris şi a grupat poeziile în vederea unui volum – Imnuri pentru pământ, pe care l-a predat Editurii Fundaţiilor Regale pe 9 sau pe 10 noiembrie. A intitulat unul dintre poeme Ţara luminii, trimiţând la „luminoasa Basarabie”. Tot atunci împreună cu Zebi au lucrat la drama Focurile despre răscoala lui Horia. Citea gazetele, scria articole, crezând cu naivitatea celui curat că lumea era însetată de adevăr şi dreptate. N-a fost comunistă, ci a crezut în nişte idei care, întâmplător sau nu, coincideau cu cele ale mişcării de stânga, pe atunci antifascistă şi antitotalitară: umanism, democraţie, dreptate şi adevăr.

Când începea să se sufoce şi să-i fie rău, i se făceau ochii mari. Slăbise foarte tare şi îi rămăsese ochii măriţi, cu sprâncenele ridicate. Avea dureri în regiunea inimii, edeme la mâni şi picioare, dispnee şi nu mai putea să stea culcată, ci numai aşezată în fotoliu. În special nopţile erau grele, căci nu mai putea adormi. „Din endocardită reumatismală, boala evoluase în pancardită, toată inima era prinsă, şi cele două învelişuri, şi muşchiul cardiac”. Profesorul Dimitriu a venit de mai multe ori s-o vadă acasă şi la una din vizite le-a spus surorilor ei că nu mai era nimic de făcut. Singurul medicament care ar fi putut-o salva era penicilina, dar aceasta, deşi se producea deja în SUA, nu era accesibilă la Bucureşti.

În dimineaţa de 16 noiembrie profesorul Dimitriu a fost să o vadă. A stat puţin apoi a plecat, zicând „La revedere”. Magda îi răspunse: „La revedere, doctore, pe lumea cealaltă”. În pofida destinului, „era înconjurată de o aură de umor: făcea parte di frumuseţea ei, din farmecul inteligenţei”. Noaptea i se făcuse foarte rău şi au chemat doctorul, care nu a putut veni, fiind prins la spital. Zebi a plecat îndată la farmacie pentru a procura, la indicaţia doctorului, baloane de oxigen, iar Eliza, Silvia şi Veronica au rămas lângă ea. La un moment Magda strigă: „Doamna Ailoaiei, doamna Ailoaiei, mor!”. Ailoaiei, o doamnă care se afla la ei, i-a dat în maină o cruce şi a aprins o lumânare trecând cu ea în spate ca sa nu fie văzută. „Spuneţi Tatăl Nostru” a zis Magda. Nici una însă nu a putut spune rugăciunea până la sfârşit: „Magda le privea cu ochi mari, plin de chinul prin care trecea; apoi a făcut o mimică mirată, de parcă ar fi spus «A, asta a fost?» Şi pe faţă i s-a aşternut o linişte desăvârşită: calmul pe care, vie, nu-l avusese niciodată. Era aproape şase dimineaţa, în ziua de vineri 17 noiembrie 1944”. Când s-a întors Zebi de la farmacie, a găsit-o întinsă jos, pe o placă de marmură. A căzut lângă ea în genunchi. Chiar şi în lumina lumânărilor faţa ei părea însufleţită: i se mişca pe obraz umbra genelor. A fost înmormântată duminică pe 19 noiembrie la cimitirul „Reînvierea” în cavoul doamnei Zamfirescu.

Apoi Magda a reînviat din nou în amintirile mamei, Eliza Isanos, pe care mereu o podeau lacrimile mai ales atunci când ajungea la momentul sfârşitului; în cele ale surorilor Elisabeta şi Veronica care aveau faţă de sora mai mare sentimentele cele mai alese. „Evangheliile” lor emanau o învăţătură implicită: iubire şi respect. Magda era idolul lor, o admirau pentru curaj, pentru bunătate, „pentru cunoştinţele şi talentul de a se exprima care impuneau şi celor mari”. Elisaveta recunoştea admirativ: „Niciuna n-am fost ca ea”, iar Veronica îşi amintea că „Ea, Magda, era veselia personificată, vorbăreaţă, plină de umor şi voie bună, avea numai lume în jurul ei!” .

Încetul cu încetul Magda apărea în lumini multicolore şi datorită altor apropiaţi ai familiei Isanos care mai mult sau mai puţin au cunoscut-o. Fiica înregistra cu acribie fiecare amănunt. A ţinut să-l găsească pe Leon Grama, fostul Leon Panteleev, primul soţ al Magdei şi l-a rugat să reconstituie imaginea primei lui soţii. Acesta i-a răspuns că nu se simţea în stare din cauza timpului care trecuse: peste patruzeci de ani. A fost singurul dintre memorialişti care a încercat să-i sugereze Elisabetei că Magda era departe de a fi perfectă, cheltuitoare, risipitoare, dornică să aibă cât mai mulţi bani, fără să-i numere. Şi totuşi, datorită unei doamne Antonina, Elisabeta află că soţul acesteia, fost elev al lui Leon Grama, îşi aminteşte că domnul profesor le povestea în multe ocazii despre fosta lui soţie, poeta Magda Isanos, pe care o venera şi le citea de multe ori versurile ei cu multă emoţie şi adoraţie”.

Evocările celor care au fost contemporani cu maica sa au lăsat amprenta asupra Elisabetei Isanos. După propria vorbă, cu anii ea a devenit o „magdină”, adică o copie a Magdei care continuă să creadă cu obstinaţie în „valori azi clătinate”: Bine, Dreptate şi Frumos. În această „troica” scriitoarea hotărăşte să urce, fiind „convinsă, cu o ultimă naivitate, ca într-un tablou de Breughel, că «aşa-i până la capătul lumii»”. Prin puterea cuvântului şi a imaginaţiei fiica imaginează o lume a iubirii – tărâmul utopic Ombria (după numele unui cristal pur şi misterios pomenit de Pliniu) – către care este condusă de o Beatrice exemplară şi modelatoare – Magda Isanos.

 

Elisabeta Isanos, În căutarea Magdei Isanos, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2003.

Elisabeta Isanos, Drumul spre Ombria, Editura Artpress, Timişoara, 2004.

Elisabeta Isanos, Cosânzenii, Editura Artpress, Timişoara, 2005.

443 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *