În lipsa de sine stă cuibărită moartea lor

Cele câteva texte de proză scurtă şi două miniromane încorporate în cartea Mihaelei Perciun au numele generic deloc întâmplător Vâltori ascunse (Editura Prut, 2018), căci peniţa scriitoarei îşi ia cerneala din profunzimile fiziologiei umane. Scrisul Mihaelei Perciun poate fi raportat la arta naturaliştilor lui Zola, la care se adaugă gustul estetic şi achiziţiile tehnice ale hiperrealismului postmodernist. Personajele cărţii, adolescenţi sau adulţi, oameni cu sau fără măşti alegorice animaliere ori obiectuale, sunt rezultatele unor operaţii pe nerv, asupra căruia se fac experimente, observaţii, descrieri, sunt indivizi fără piele, alcătuind un amalgam de inocenţă, insuficienţă de iubire şi frustrări. Unele texte urmăresc sub lupă în detalii hărţuirea surdă a patimilor, urii şi agresivităţii cu o atrocitate nestăvilită, insistenţă care aruncă datele observaţiei în spaţiu fantasticului morbid, le anihilează pretextul rechizitorial moral şi implicaţiile de psihanaliză, validându-le estetic. Abil mânuită de scriitoare, tehnica prezentării hiperrealiste asigură transmiterea directă în literatură a reacţiilor, dar şi a reflecţiilor pe marginea unui cotidian anost, ascunzând dedesubturi cu efecte abrutizante asupra fiinţei umane.

Titlul volumului nu este deloc întâmplător, deoarece naraţiunile îşi focalizează atenţia pe omul interior, pe inconştientul lui care dictează gândului mesaje incoerente, inexplicabile şi imaginarului scenarii stranii. Spectacolul tuturor prozelor se desfăşoară pe segmentul între pulsiune şi gând, unde are loc un dute-vino repetat între pornirile instinctuale şi judecata minţii. Mereu instinctul prevalează. Cauzele sunt de sorginte socială.

O frică ancestrală s-a cuibărit în acest lăuntric uman proiectând în conştiinţă imperativul apărării de un rău iminent. Indivizii Mihaelei Perciun privesc lumea cu precauţie, mereu anticipând răul ce li se poate întâmpla, căruia îi dau dimensiuni exagerate. Naratorul din proza Sacul, fiind şi personajul poveştii, sacul, adică obiectul în care se colectează gunoiul şi deşeurile casnice, rămâne stupefiat atunci când este aruncat acolo unde e firesc să fie, la tomberon, alături de alte obiecte de acelaşi fel, rău mirositoare. Ceea ce preocupă întreaga scenă este revolta în creştere exponențială până la groază: „Nu vreau să fiu înconjurat de resturi menajere ca într-un tomberon, ca într-o groapă de gunoi!”

Personajul prozei Băltoaca, un adolescent al cărui habitat include mai ales strada unde se joacă şi alţi copii ca el, săraci şi flămânzi, este copleşit de gândul că va putea căpăta cumva banul dintr-o băltoacă cu noroi, pierdut de vecinul Nică, orfănelul de mamă. Privaţiunile îndelungate i-au mutilat valorile umane, conştientul copilului este preocupat în exclusivitate de modalităţile posibile de a pune mâna pe ban şi de a-şi satisface nevoile vitale. Nenorocirea vecinului este infinit mai mică faţă de poftele personale.

Personajul-narator din proza Câinele îşi suprimă animalul pe care îl bănuieşte de nesupunere. Naraţiunea capătă expresivitate violentă prin punctarea etapelor morţii câinelui reflectate în ochii acestuia. Cel care urmăreşte scena malefică nu are nici un moment de îndoială, nu cedează nicio clipă plăcerii sadice de a omorî.

În proza Testul, femeia rănită de soţul crud şi infidel, după mici ezitări, apasă pe trăgaciul revolverului şi îi zboară creieri răufăcătorului ei. Constatarea morţii bărbatului îi lasă o imperturbabilă ca un gangster învechit în crime: „Are vână! Trase cu sânge rece. Trase fără să se gândească la consecinţe. Consecinţele urmau a fi grave… dar ele abia urmau şi, pentru moment, n-aveau cum să-i roadă subconştientul. Suflă în ţeavă aidoma unui gangster experimentat, apoi respiră cu adânca uşurare şi, cu un cinism impropriu, rosti: «Acum sigur ai scăpat de mine! O dată pentru totdeauna! Şi n-ai să mă mai vezi!»” Interesează viaţa, lupta, emoţia.

Cartea colecţionează mostre de subuman alcătuind o lume fără Dumnezeu, confuză ca o corabie în derivă, cu abrutizaţi în frică şi de nerealizaţi în viaţa socială sau de cuplu. Într-un mediu social nefast au de suferit mai ales copii, adolescenţii şi femeile tinere. După câteva experienţe nefericite, aceştia îşi pierd însuşirile morale, trădând, conspirând, omorând. O fiică deconspiră infidelitatea tatălui său pentru a-l despărţi de noua lui soţie, o altă fiică se bucură de nefericirea fostei maştere care îşi surprinde în adulter noul soţ. Locatara unui bloc îşi urăşte în taină vecinii pentru felul lor murdar de a trăi. Ura ei mocneşte fără noimă, căci ea nu face nicio acţiune care i-ar îmbunătăţi relaţiile cu vecinii. Nefericirile se tac, neiubirile se acoperă de minciună.

Majoritatea prozelor explorează tema sexualităţii şi psihozei. În manieră naturaliştilor, Mihaela Perciun observă bestia omenească în toate manifestările ei anormale, maladive, cinice. Bărbaţii şi femeile cărţii sunt nişte handicapaţi sufleteşte, de la iubire până la repulsie reciprocă nu-i decât un pas, parcurs surprins minuţios şi metodic de autoare ca într-un laborator biologic. Iubirea-poezie în genere lipseşte, rămân doar instinctele animalice. Dorinţa generează agresivitate sau apatie. Soţi frustraţi, tineri nesiguri de sine şi în forţele proprii care se aruncă în vâltorile pasiunii, gigolo căpătuiţi în urma unor aventuri dubioase, soţii bătute, fete violate şi lăsate să se descurce singure, mamă denunţându-şi la poliţie fiica, bunică aruncându-şi nepoata de la balcon, copii asistând la scenele de dragoste ale părinţilor săi: un univers plin de mutilaţi psihic în aşteptarea mântuirii.

Autoarea nu-şi absolvă de vină personajele, ci îi lasă aşa, cu nervul palpitând de viaţă înafara, cu toate manifestările omeneşti şi bestiale la vedere, ca în laboratorul unei universităţi de medicină, în văzul tuturor studenţilor. Sunt lecţii de luat aminte, cât nu e târziu, cât viaţa e în vâltoare încă. Dincolo e doar moartea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *