În scenă intră clovnii foşnitori

Goteanschi_2-carti

Cărţile Silviei Goteanschii, mă refer la cele două pe care le am în mână, dramaturgia lucioaselor funii, Editura Vinea, 2014 şi minunea care va veni, Editura Vinea, 2015 (o reeditare a volumului de debut Minunea va veni mai târziu, Ed. Feed Back, Iaşi, 2011), nu se impun cu o poetică definită, căci autoarea e la vârsta tatonărilor şi ocolişurilor trădând căutarea. Ne dezvăluie însă o imaginaţie efervescentă şi o pornire nestăvilită de a face spectacol grandios din jocul neîncetat dintre ficțiune și real. Anume extravaganţa este ingredientul de bază al compoziţiei. Cu aceasta intră bine în combinaţie barocul reprezentărilor, asocierile ciudate, paradoxurile lexicale, antifrazele, dezordinea simţurilor, chemarea scandaloasă la „indecenţă”, luminile agitate, culorile macabre, condimentele drăceşti, adică totul ce produce scântei, incită şi reţine atenţia.

Poezia de început (fac referinţă la minunea care va veni) stă sub imperiul jocului şi a unei Dark Fantasy. Poeta face spectacol, se pare,  mai ales din fricile ei. Pulsiunile tulburătoare, preconcepţiile, stările de rău, reacţiile la cotidianul banal, precum şi „poftele” proiectează în scenă imagerii năucitoare. Astfel că motivele şi strategiile cu accente horror, care amintesc literatura gotică, nu mă miră, dar nici nu-mi dă fiori reci. Pentru că am mereu conştiinţa trucului şi pentru că poezia nu-şi ascunde aspectele ludice. Mi-o şi imaginez pe Silvia, brunetă, aşa cum era până dăunezi, cu mină solemnă şi ochii sclipind ironic, cum îşi rosteşte, ca la teatru, replica de magiciană: „te condamn să stai ca un manechin sub tonele de ţărână/ să vrei să sângerezi să nu poţi striga că eşti primul împărat care moare/ fără vreo bătălie pierdută/ memoriile se vor scrie pe straie cusute cu fir de aur şi majuscule/ în formă de şolduri legate grămadă sub o fustă de gherghef/ de metresă dresată să se mişte perfect// la carne se vor aduna muştele să vadă cum putrezesc trandafirii de marcă/ nu e o scenă a vieţii e o prăvălie a publicului civilizat/ vindem lut de firmă lucrăm cu macarale să scoatem trupuri întregi” (requiem slugă la împărat sau moartea trandafirului). Artificialitatea este însă dozată, echilibrată cu porţii consistente de sentimente viscerale. Stările presante deschid supapele „cosmosului” interior, eliberează energii adânci. Odată ţâşnite, simţurile, pasiunile prind aproape întotdeauna forme căutat bizare, şocante: „iubesc/ cu susul în jos/ aşa cum pădurile zboară prin păsări/ la cele două palme văzduhul/ s-a întors spre mine cu faţă de animal” (iubesc din adâncuri). Dorinţele ca „furnicile ne umblă prin sânge”, sporesc „tăcerea distrofică”, dinamitează anotimpuri „frigide”, creează stări de hazard („pentru fericirea mea se aruncă zaruri ca la barbut”). Universul poemelor este unul în care liniştea „a înnebunit”, vedeniile poartă sandale, „caii albi ca varul stins/ necheză se prefac în fecioare lehuze cu ochii mari, iar Agnes alege „drăcuşori mici şi răi pentru cadouri”.

E limpede că Silvia îşi încearcă pana, în mod repetat, în picturi ale coşmarului suprarealist, care îi şi reuşesc: „când uşile scârţâie femei somnambule cu ochii roşii/ femei de poeţi scuipă litere dintr-o gură închisă comună/ ca un câmp îngrădit/ se închid într-o noapte neagră exagerată/ şi rânjete luminoase dinţi albi/ cearşafuri de pânză groasă ca o piele bătrână/ dragostea lor un transformator de lumină/ insuficient ca să le fie bine/ măcar o dată” (fragmentul unu din adevărata mea dragoste). Chiar și expresia de dragoste capătă inflexiuni de misticism funerar, nelipsite fiind mormintele, sicriele, craniile şi declaraţiile amoroase pe muchia celuilalt tărâm: „ridicăm mâinile în sus/ de parcă am aştepta o minune// aşteptăm o înmormântare/ niciodată/ auzi// niciodată nu am regretat această moarte” (minunea va veni mai târziu).

Deşi păstrează ceva din lexicul mortuar şi nu evită stridenţele imagistice (spre ex. „ud căpşuna să crească mare/ ca un boţ îngroşat de sânge”), poemele cu amintiri din copilărie ne introduc într-o lume a spaţiului intim originar, a tandreţei şi gratitudinii pe care le încearcă fetiţa din femeie. Rememorările, punctate fireşte cu fantome, încăperi întunecate, case „rupre-ndouă”, uşi scârţâind puternic, gemete, unghii roase, dinţi încleştaţi” etc., sunt îmblânzite de nostalgia după armonia pierdută. Combinaţia sentimentelor de iubire, tristeţe şi gustul pentru imaginea spectaculară rodeşte cu fragmente memorabile: „între mama tata şi mine / e o luptă corp din corp/ tata întoarce cu hârleţul pământul/ aşa cu mama întoarce clătitele cu spatula/ şi eu cresc din ei ca tuberculii de cartofi” (cher ami).

Când cortina se lasă peste actul „întâi”, al amintirilor şi regretelor, poemele lasă o parte bună din balasturile sentimentale şi se avântă în experimente verbale şi imagistice îndrăzneţe. Paradoxurile şi absurdităţile cultivate la nivel de titluri şi versuri, epatările şi zigzagurile emotive capătă densitate, provoacă stupoare, dar şi efecte estetice. Plasticitatea se obţine prin înlănţuirea asocierilor senzaționale: „printre degete/ mi se dau cu sania eschimoşi/ ca să nu mă stric/ gropile se vor face în Groelanda/ o egalitate supremă/ între două dileme/ glamour/ clădirile se plimbă prin odăi/ nu e descoperire/ faţa de sub voal/ să ating dragostea soarelui/ cu ecuatorul celest/ nu am visat niciodată” (tânăr trup degete bătrâne).

Mai spre sfârşitul cărţii grozăveniile şi insolitările abundă poemele, manifestând trăiri tot mai intense:   „umblu pe stradă ca o mitralieră/ oamenii stau cu gura căscată/ de parcă aşteaptă un glonţ în coardele vocale/ apoi se trezesc îşi ridică genţile de pe stradă/ se pornesc mai departe să ajungă acolo/ unde se vede lumina” (sentiment). Nu e text care să nu invoce macabrul: „sunt zile când morţii umblă prin tren/ şi cer de pomană/ îmi întorc buzunarele pe dos/ n-am nici un ban” (duminicală). Spaţiul este invadat de lilieci, bufniţe, păpuşi nevrotice, pisici obeze, cadavre, morminte şi riscă să explodeze sub presiunea lor semantică. Intervine însă magia gestului manierist, potolind şi înnobilând anarhicul cu formule preţioase şi graţioase: „ceaiul se serveşte cu ceremonie/ din mâni de porţelan muzica sferelor/ ucide ultima lebădă/…/ fecioarele poartă cercei de ludovici/ amanţii se încâlcesc în gherghef şi în fuste…” (războiul icoanelor). Iscusinţa şi nonşalanţa cu care se trece, fără pregătire prealabilă, de la stările viscerale exasperante la liniştea şi gratuitatea estetică merită toată atenţia.

Ordinea imaginară nu se prea schimbă în dramaturgia lucioaselor funii, căci se reia şi se repetă la nesfârşit tema moarte-renaştere cu simbolurile ei mai mult sau mai puţin obişnuite. Silvia păstrează spectacolele în expresie, sporeşte însă unduirile subterane care înmoaie stridenţele, rotunjeşte muchiile. Funiile, şopârlele, cobrele, mişcările curbilinii, liniile şerpuitoare etc. devansează rafalele violente de carabină. Limbajul se flexibilizează, se muzicalizează, intonând o melodie în surdină, a subconştientului: „eşti sunetul din urechea mea,/ cercul vinovat de rotunjimea inelelor răsucite pe deget,/ grădina cu ierburi în ardere,/ locul meu de împăcare cu mine./ în acest mediu elastic,/ trupurile ni se încolăcesc ca nişte suluri de cocă,/ improvizând parastasul/ pentru odihna sufletelor moarte” (mişcări curbilinii). Pentru a găsi explicaţia emoţiei procurate de aceste texte şi a pătrunde în dedesubturile poeziei e nevoie inclusiv de instrumentele de analiză ale lui Freud sau Lacan. Poemele Silviei constituie un material analizabil prin prisma a ceea ce au numit psihanaliştiipulsiune de moarte şi pulsiune de viaţă. Reveniri şi metamorfoze, angoase şi descântece, psihoze şi rugăciuni, refulări şi reconectări, jelanii şi clovnerii, claustrări şi teribilisme: toate pentru a exterioriza imperativul de a se simţi vie: „trebuie să mă conving că sunt vie./ să miros o floare, să sparg un geam,/ să mă agăţ de oameni, să-i sufoc.” (id).

După cum spuneam, ceea ce prinde bine poemelor din acest volum este unduirea seducătoare și atmosfera mistic-orientală: „o cobră se unduieşte prin faţa mea de parcă i-aş cânta la flaut/ ca o frânghie îmbietoare între cer şi pământ./ atunci eu,/ hai să-mi prind pleoapa, fără lămuriri./ şi nimic./ nici crengile legănându-se în bătaia vântului,/ să mă prindă, nici hău mai puţin, / să sar” (moment climax). Interesant e că această şerpuire e mai puţin reverie şi mai degrabă un sunet cu care se amorțesc pasiunile, se opresc latentențele cu explozive din subconştient. Imaginile se vor cu virtuţi terapeutice, cu acţiune benefică asupra transformărilor fizice şi psihice în drumul spre nemurire.

Alături de legăturile învăluitoare, originale rămân exerciţiile contrapunctice de insolitare şi fracturare suprarealistă. Ele sunt mecanismele necesare pentru reinventarea continuă a realului, pentru că „Poezia poate să vorbească de tot în toată libertatea”, scria cândva Robert Desnos. Abundenţa lucrurilor care se aşează perpendicular pe alte lucruri, diversitatea notaţiilor şi o anumită jovialitate asigură debitul verbal şi filonul liric: „mă uit la lună, tu într-un veston,/ îmi faci din ochi, îţi mişti uşor mustaţa,/ eu îţi zâmbesc, beau vodkă cu sifon,/ te trag de barbă şi îţi mângâi faţa.// la visul nostru înhămăm doi reni/ pe-un ger de-ngheaţă tot în pantalon,/ de-ajungem până-n munţii apuseni/ c-o lovitură mică de baston.// mă pişc de nas – suntem aproape vii./ sub cerul fulguind cu un pistol/ dansăm cadril şi spargem farfurii,// ne-ascundem în căsuţa cu ciulini:/ pisoiul toarce, cerga-i mototol/ şi-un soare bleg ne-mpuşcă cu lumini” (bufonadă). Plasat în mijlocul volumului, poemul vis cu clovniconstituie unul din momentele cu pondere, ce dă consistenţă valorică poeziei Silviei. Clovnul este un personaj invocat frecvent de scriitorii care au cultivat absurdul, expresivitatea lui rămânând inepuizabilă. La Silvia clovnul, asumat ca un dublu al sinelui, face masca fantasmelor copilăriei, trăirilor inocente, forţelor telurice, fricilor, dar şi râsului, mască care întreţine umanul în dedesubturile show-urilor majestuoase. Clovnul exprimă multiplicitatea intimă şi discordanţele ascunse. El este parodia încarnată în poezia care expune pe un ton grav fapte banale şi pe un ton glumeţ lucrurile cele mai grave.

Nu încape îndoială, Silvia Goteanschii face şcoală la poezia suprarealiştilor. Fantezia năzdrăvană cu care urcă derizoriul în scenă şi îi pune sclipici, imaginarul baroc, atitudinea carnavalescă, tehnica de insolitare îşi au modelele în poezia lui Robert Desnos şi a celorlalţi suprarealişti francezi şi nu numai, în cea a lui Gellu Naum sau Leonid Dimov. Ceea ce îi reuşeşte Silviei e să facă deliciul cititorilor, punând pe aceeaşi scenă a poemului fiorosul şi diafanul, brutalitatea şi lirismul pur, superficialitatea şi profundul. Clovnii de hârtie îşi fac bine meseria.

388 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *