Istanbul – orașul lui Dimitrie Cantemir și al pisicilor

La Istanbul nu am avut un ghid, frumoasele mele gazde surorile-gemene Oxana şi Diana îşi onorau programul la serviciu întreaga zi. Trebuia să mă descurc cu ce aveam în dotare, adică cu două hărţi vechi care mai degrabă mă zăpăceau cu numele de străzi mereu altele decât cele de pe plăcuţele din colţul cartierelor, precum şi cu întregul meu imaginar încărcat de reprezentări şi fixaţii livreşti. Astfel că serile, când trebuia să mă întorc la casa gazdelor mele dintr-un cartier nu departe de Piaţa Taksîm, relativ nou, cu străzi regulate şi metrou, eram mereu în dificultate de orientare. Magazinele cu vitrine pestriţe de la nivelul de jos al tuturor caselor cu faţa spre stradă erau exasperat de identice şi, în momentele de maximă supărare, îmi aminteam refrenul săltăreţ al Rihanei „Lost in Istanbul”, pe care îl auzisem la radio, ca într-o prevestire de rău augur, în drum spre aeroportul din Chişinău.

Ca să depăşesc disconfortul dezorientării, am decis să parcurg oraşul pe jos mai întâi. Trebuie să recunosc, am avut şi momente în care, pornind într-o direcţie ferm convinsă că strada mă va scoate unde îmi propusesem eu, după vreun sfert de oră mă pomeneam în locul de start. M-au salvat liniile de tramvai. Strada pietonală Istiklal are pe centru o veche linie de tramvai care m-a condus mai întâi spre nişte ulicioare ce cădeau brusc în jos, apoi spre malul estuarului Cornul de Aur. În capul Podului Galata, unde câteva secole în urmă se afla portul comercial al genovezilor, mi s-a deschis un orizont larg cu o privelişte magnifică. Gândul că viaţa mi-a oferit ocazia de a ajunge aici, în spaţiul real al poveştilor citite de mine, m-a încântat şi m-a făcut să respir cu nesaţ şi cu profundă recunoştinţă aerul dimineţii.

Cea mai mare parte a peisajului văzut dinspre malul carterului Galata o ocupă „ghirlanda de ape” (expresia plastică a istoricului bizantin Procopiu) de culoare palid-azurie, pe a cărei suprafaţă, la acea oră, se reflectau cerul albastru şi dunga sclipitoare a soarelui abia răsărit. În dreapta mea, se întindeau apele Cornului de Aur, în stânga cele ale Bosforului, în faţă Marea Marmara, iar linia orizontului trasa fâşiile de pământ acoperite de case colorate, cu platani, castani şi chiparoşi. La vederea minaretelor am avut însă o fulgurantă stare de disconfort. Lăncile groase, multe la număr, care străpungeau sfidător cerul cristalin, formau un contrast izbitor cu ceea ce îmi dictau reprezentările imaginarului, infinit mai apropiate de emblematica trecutul antic şi medieval al oraşului.

„Istanbulul este un oraş cosmopolit şi tolerant cu turiştii”, mi-a sunat în minte vocea încurajatoare a prevăzătoarei mele gazde Oxana şi am luat-o pe podul pe care circulau încolo şi încoace trenuri moderne de culori înveselitoare. Pe margini se pescuia. Siluetele cenuşii, prelungindu-se în undiţe, a celor câteva sute de bărbaţi se înfigeau în betonul podului exact ca parii de electricitate, dar sub un alt unghi, cu latura suspendată deasupra apei liniştite. Mi-am aruncat privirea peste vasele în care îşi ţineau trofeele activităţii lor timpurii, grămezile de peştişori invariabil mărunţi nu m-au impresionat. În celălalt capăt al podului, liniile de tren virau la stânga, pe lângă o moschee gigantică, apoi se strecurau printre clădirile elegante cu magazine la parter şi o luau în sus pe o pantă spre inima oraşului istoric Stambul.

În luna aprilie, Istanbulul este inundat de lalele. Am ales să merg acolo în această perioadă, pentru a asista la renumitul Festival al lalelelor. În Sultanahmet am înțeles că am întârziat, legendarele flori ale sultanilor de pe rotondele parcului municipal At Meydani îşi risipiseră deja petalele. Paşii m-au dus spre Sfânta Sofia, marea biserică ridicată de împăratul Iustian I. Mi-a trebuit puţin timp să ajung în curtea ei interioară, căci la ora asta rândul mic de oameni din faţa mea s-a mistuit rapid pe uşa de lângă casele de bilete. Am intrat prin Poarta Imperială şi ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația. Nici exteriorul cu arhitectura eclectică şi anexele nefireşti realizate de-a lungul anilor de diferiţii stăpâni ai bisericii, nici interiorul având schele înălţate până sub cupolă pe aproximativ jumătate din suprafaţă şi nici capacitatea mea de rezistenţă afectivă obţinută prin cunoaşterea giganticelor domuri de la Roma şi Vatican nu au atenuat mirarea mea la văzul acestei minuni.

Mărimea spaţiului interior al Sfântei Sofia întrece orice imaginaţie. Poate pentru că nimic nu amintea luxul bătător la ochi al catedralelor catolice, frumuseţea discretă a decorului, specifică bisericilor în stil bizantin, făcea infinită încăperea. Partea de jos are culorile albastru-verde-gri ale marmorei de pe pereţi şi coloane, partea de sus îţi plimbă privirea pe jocul de lumini creat concomitent de fluxul care pătrunde prin multitudinea de ferestre cu sticlă obişnuită sau cu viralii multicolore şi de reflecţiile acestuia pe mozaicurile şi pe aurul domului.

De bună seamă, arhitectura edificiului reprezintă viziunea creatorilor antichităţii târzii asupra a ceea ce înseamnă divinul. În studiul său Hagia Sophia and the Byzantine Aesthetic Experience (2014), Nadine Schibille vorbeşte convingător despre faptul că orice detaliu de construcţie şi decor interior al catedralei a fost calculat minuţios de către nişte ingineri geniali. Superioritatea acestora se relevă mai ales în ideea de a gândi felul în care este percepută lumina de către vizitatori. Mulţimea de ferestre de sub cupolă este menită să dea iluzia de spaţialitate a încăperii şi să contureze favorabil mozaicurile şi frescele. Cercetătoarea engleză identifică o estetică a luminii impusă de artiştii timpului, pentru care lumina devine nu doar o sursă de iluminare naturală a interiorului unei încăperi, ci şi un material de valorizare estetică, reprezentând expresiv emanația divină. Toate împreună oferă o expresie simbolică metafizicului. Intrând în sanctuar, omul trebuie să fie pătruns de sacralitate, de energie divină, de sublim.

M-am scufundat sub galeria din dreapta şi m-am apucat să cercetez îndeaproape pereţii, obiectele expuse, coloanele din granit sau din porfir cărămiziu, capitelurile cu frunze de acant, mozaicurile şi frescele care au supravieţuit. Toate aveau semnele vechimii, chiar şi jerpeliturile îşi purtau nobleţea trecutului glorios. Oraşul are un trecut cu adevărat impunător prin evenimentele care au modelat destinul politic, religios, intelectual, artistic şi social al întregii omeniri. A făcut-o însă cu multe sacrificii. Dintr-o necesitate firească, înainte să pornesc spre Istanbul, am căutat să găsesc informaţii care să-mi creeze o perspectivă mai integratoare asupra acestuia. Întâmplarea a fost să-mi cadă în mâini cartea lui Jonh Freely, Istanbul, oraşul imperial (2017). Impresia pe care ţi-o lasă această informată şi concentrată „biografie” de douăzeci şi şase de secole a oraşului, cunoscut pe rând ca Bizantion, Constantinopol şi Istanbul, este de măcel continuu, de istorie măreaţă care s-a construit, din zorii ei şi până în timpurile moderne, pe cadavre, pe un nesfârşit sacrificiu uman. De la urbea greacă întemeiată de Byzas Megarianul şi până la istoria de capitală a trei imperii, localitatea a fost, cu mici întreruperi, invadată şi asediată, iar apele care o mărginesc au înghiţit milioane de agresori şi apărători. Poveştile despre bogăţiile oraşului au ademenit prădătorii de peste tot: perşii, romanii, cruciaţii veneţieni, slavii şi alte seminții au căzut hrană viermilor acestui sol. Luptele pentru putere au măcinat oraşul şi pe interior. În pieţe au fost asasinaţi rebelii şi incomozii, iar în temniţele sultanilor au putrezit oase regale sau de simpli muritori. Oase peste oase, ziduri peste ziduri: şi pe acest strat enorm de oseminte se înalţă sublim un oraş cum puţine se găsesc în lume. Malaxorul continuu de vieţi omeneşti nu a împiedicat  însă civilizaţia oraşului să producă evenimente fondatoare în toate sferele umaniste. Pentru mine Istanbulul, mai exact Constantinopolul, are însemnătatea de leagăn al creștinismului ortodox şi al culturii modelatoare a spiritului în care m-am născut şi m-am format.

Considerată de unii a opta minune a lumii antice, Aya Sofia (Sfânta Înţelepciune), cândva catedrala Patriarhiei de la Constantinopol, apoi moschee, acum  muzeu, nu avea cum să mă lase indiferentă cu vestigiile ei bizantine. Am contemplat timp îndelungat lucrurile din biserică: pereţii placaţi cu panouri de marmură de culoare verde, roz, galben, roşu închis, aşezate astfel încât nervurile lor păreau a fi desenate cu o pensulă, coloanele de granit şi cele câteva de porfir, capitelurile de marmură, urnele de alabastru. Am privit mult timp cupola şi, mai ales, alături de alte câteva zeci de turişti, într-o stare de încântare greu de definit, reprezentarea de deasupra altarului – Fecioara cu pruncul în braţe aşezată pe un tron între doi arhangheli. Am urcat scările spre galerii, de unde grandiosul mozaic putea fi văzut mai bine. De la etaj, printre fiarele candelabrelor enorme, agăţate de lanţuri lungi, oamenii de jos păreau nişte furnici agitate. Privirea mi-a fost atrasă mai ales de mozaicul auriu cu ornamente în stil bizantin, ce acoperea ca o cuvertură pufoasă bolţile şi arcurile de deasupra galeriei. Mozaicul este original, s-a păstrat aşa cum l-au aşezat acolo meşterii lui Iustinian în anul 537 şi e de neimaginat cum a rezistat timpului. Intru pe poarta pe unde aveau acces doar membrii familiei regale. Pe un perete văd un alt mozaic sau ce a rămas din el după ce, se spune, a fost acoperit cu un strat de tencuială de otomani. Uşor de recunoscut, Deisis îi reprezintă pe Iisus între Sfânta Fecioară şi Sfântul Ioan Botezătorul. Chipurile lor sunt extrem de frumoase, constituind primele modele de reprezentare a culturii bizantine. Peste câţiva paşi, găsesc alte două tablouri celebre din mozaic. Toate sunt executate din sticlă colorată intens şi foarte măruntă, asigurând perfecţiunea figurilor. De la un balcon am putut contempla iar Fecioara cu pruncul şi am constatat încă odată dimensiunea inimaginabilă, albastrul sublim al hainelor Ei.

Panourile-sigilii cu texte islamice s-au dovedit într-adevăr imense, alcătuind un contrast izbitor cu celelalte elemente. La ieşire, am dat de un mozaic intitulat Trei Rome, cea de-a treia fiind localizată la Moscova. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că turcii vor accepta şi vor expune lumii proiectul rivalului lor rus Petru cel Mare, care i-a costat inclusiv imperiul. Nu întâmplător, cultura Istanbulului de azi este considerată o sinteză, o înmănunchere a contrastelor. După atâtea emoţii, pauza pe o bancă din curte, la umbră, printre fragmentele  de pietre ale celei de-a doua construcţii a bisericii mi-a căzut bine. La catedrala Sfânta Sofia s-au refugiat femeile, copii şi bătrânii în timpul asediului otoman, aici s-a desfăşurat ultima liturghie creştină, cea dinaintea căderii Constantinopolului.

În 330, Constantin cel Mare şi-a mutat în Bizantion capitala Imperului Roman şi a botezat-o Noua Romă. Unul din primele simboluri ale întemeierii noii capitale după modelul originar a fost Hipodromul care e situat nu departe de Sfânta Sofia. La rândul său, locul păstrează ca într-un palimpsest straturile istoriei şi culturilor. Hipodromul avea la începuturi dimensiuni impresionante, acum este intimidat de alte construcţii purtând informaţia epocii otomane. Fragmentele celor trei monumente – Obeliscul Egiptean, Coloana Şerpilor şi Coloana lui Constantin, care au supravieţuit furiei musulmanilor, stau cumva discret, scufundate în betonul pieţei, încăpăţinându-se să păstreze memoria spiritului antichităţii. Mi-am luat un pachet cu castane, coapte în faţa mea pe o instalaţie primitivă, şi m-am oprit să contemplez construcțiile de pe laturile Hipodromului. Pe un teritoriu destul de mic, stau alături băi publice (renumitele hamam), Moscheea Albastră, câteva muzee şi mausolee, iar sub picioare se află enorma şi foarte vechea cisterna Basilica, faptul arătând odată în plus lumii că, cel puţin în ultimul secol, aceste instituţii au fost tratate cu atenţie egală.

Oboseala şi căldura amiezii m-au îndemnat să merg spre apă, am urmat indicatoarele şi am ajuns pe litoralul elegant al mării Marmara, cu piste tari pentru biciclişti şi altele moi, confecţionate dintr-un fel de pavaj din plastic, pentru pietoni. Am găsit un loc mai curat pe o piatră şi m-am pus pe examinat panorama de aici. În faţă se întindea suprafaţa calmă a mării, abia reacţionând la vapoarele care o traversau. Pe suprafaţa pe care apele Mării Marmara se amestecau cu cele ale Bosforului şi ale Cornului de Aur peisajul devenea mai agitat de mulţumea de nave plutind în toate direcţiile.

Chemările muezinilor mi-au străpuns pe neaşteptate starea de repaus emoţional. Mai întâi o voce mai slabă a dat tonul tânguios, apoi i-a răspuns ecoul, după care mai multe voci au pornit o melodie flamboiantă, ţâşnind în sus de pe toate colinele oraşului. Trebuie să recunosc, spectacolul muzical m-a impresionat şi m-a proiectat într-o lume armonioasă, suspendată deasupra realităţii, din care m-au scos, la fel de brusc, strigătele dezmăţate ale doi pescari mărunţi şi negricioşi trecând prin preajma mea într-o bărcuţă mohorâtă.

Am rupt-o la fugă de acolo, apropiindu-mă de zidul alb-roşu, deasupra căruia se înălţau pe trepte căsuţe mai noi sau mai dărăpănate, unele chiar de tot delăsate. Zidul lui Teodosiu s-a păstrat bine pe acest segment, avându-şi încă intacte crenelurile. Fiind cel mai tânăr şi mai cuprinzător, a fost precedat de Zidul Bizanţului, ridicat în antichitate în jurul Acropolelor greceşti, apoi de zidul lui Septimiu Sever, cuceritorul roman al grecilor de aici, apoi de cel al lui Constantin cel Mare, care a înconjurat oraşul, circumscriindu-i cele şapte coline după modelul Romei. Am pătruns pe o poartă în vechiul oraş, mergând pe străduţe înguste printre turişti şi vânzători ambulanţi cărând platouri mari cu covrigi. Pe dreapta a rămas poarta de intrare în „Casa Fericirii”, Palatul Topkapî, pe care am decis să îl vizitez altă dată. În altă zi aveam să stau la coada imensă, consumându-mi câteva ore, la casele de bilete, după care nu-mi mai rămânea afecţiune decât pentru sabia lui Ştefan cel Mare din muzeul armelor şi pentru îngheţata savurată în restaurantul de sticlă din curtea sultanului, plasat în extremitatea cea mai înaltă a peninsulei, de unde aveam să mă delectez cu peisaj paradiziac, accesibil cândva doar feţelor regale.

Curiozitatea m-a făcut a doua zi să aleg să văd cartierul Fanar, laboratorul politic în care se fabricau domnitorii ţărilor româneşti. Am parcurs drumul cu trenul până la peninsulă, apoi pe jos de-a lungul litoralului Cornului de Aur, pe lângă clădirea Universităţii Kadîr Has plasată la poalele unor dealuri cu căsuţe multicolore cocoţate pe terase. Plăcuţa de pe colţul unei clădiri intens colorată în roşu mi-a confirmat faptul că am intrat în vechiul cartier „Fener”. Pe timpuri unul dintre cele de mai selecte zone ale Constantinopolului, Fanarul a ajuns să aibă un aspect derizoriu. Unele case indicau stăpâni cu o situaţie financiară cumva mai bună, altele îşi etalau sărăcia dizgrațios. În schimb, construcţiile cu faţa spre drumul principal şi spre estuar erau vopsite stăruitor. Aerul avea un miros greoi, străzile şerpuiau înguste şi murdare, punctând o topografie hazardată, la geamurile de la etaj fluturau rufe uzate, iar în curţile de după ziduri cotcodăceau găini. În mijlocul acestui peisaj ciudat şi pestriţ eu căutam cel puţin două edificii simbolice: casa lui Dimitrie Cantemir şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.

După un sfert de oră am găsit plăcuţa pe care stătea înscris în engleză şi în turcă textul: „Muzeul Dimitrie Cantemir. Această clădire a aparținut celebrului istoric, scriitor, muzician şi membru al Academiei Regale de Ştiinţe de la Berlin”. În locul în care se întindea cândva renumita grădină a prinţului, stârnind prin frumuseţea ei invidia vecinilor, acum stă o cafenea minusculă cu scaune şi măsuţe colorate. Am urcat nişte scări şi a intrat în curtea din faţa casei. Clădirea cu un etaj este construită din piatră roşie cu arce în stilul bisericilor bizantine şi cu balcon mare cu grilaj. Cărţile de specialitate spun că proiectul casei aparţine lui Dimitrie Cantemir, pe atunci reprezentant oficial al fratelui său, domnitorul Antioh Cantemir, la curtea sultanului. Casa a fost ridicată pe fundaţia unei construcţii neterminate a lui Şerban Cantacuzino, socrul beizadelei, tatăl Casandrei. Mai sus pe deal se vedeau zidurile roşii masive şi înalte ale Patriarhiei. Am luat loc la o masă cu o cafea turcească şi mi-am îmbrăţişat viaţa cu satisfacţia unei învingătoare. „Ca să vezi, mi-am zis, ai ajuns totuşi aici!” Un pisoi roşcat, jerpelit şi slăbănog îmi făcea semne cu ochii săi mijiţi de înţelept. În mod sigur, animalul umil de la picioarele mele putea fi luat drept mascota bătrânului cartier. Felina mi-a confirmat ipoteza, făcându-mi din ochi ca un adevărat complice.

Misterioasa legătură dintre acest măreţ oraş, Dimitrie Cantemir şi pisici mi s-a revelat  şi în următoarea zi. Însoţindu-mă până la somptuosul palat al ultimilor sultani Dolmabachce, Diana m-a trecut printr-un parc populat de sute de pisici, cu care municipalitatea este foarte grijulie, asigurându-le cu căsuţe confortabile şi mâncare din belşug. În mijlocul acestui rai pisicesc am descoperit bustul lui Dimitrie Cantemir, pe care stătea, nici mai mult, nici mai puţin, înscrierea: „Clasicul muzicii turceşti”. Poporul care l-a găzduit timp de 22 de ani a fost răsplătit de ostatecul lor cu două lucrări importante: Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane şi Cartea ştiinţei muzicii, un studiu în limba turcă despre muzica otomană laică şi religioasă. Dinapoia bustului codălatele stăteau întinse pe iarba moale la soare în liniştea copleşitoare a parcului, peisaj mirific de neînchipuit pentru alte zone ale Istanbulului.

Acum câţiva ani, un ghid turc de pe litoralul Mediteranei spunea pe marginea gradului de populare a oraşului o vorbă care mi s-a fixat în memorie şi care suna cam în felul următor: „Pe străzile din Istanbul, câinii dau din coadă din jos în sus, căci pe laterală nu ar avea cum”. Probabil avea în vedere unul din bazarurile metropolei, unde se adună lume peste lume. Bazarul istanbulez este un univers aparte, amestecat, balcanic prin excelenţă. Bazarul Mare, cândva inima comercială a imperiului otoman, are arhitectura unui labirint, ale cărui galerii te poartă ameţitor, încât uiţi şi de tine însuţi, printre vitrinele miilor de magazine, expunând o varietate copleşitoare de obiecte multiforme, colorate şi lucioase. În raza exterioară a galeriei se vând produse alimentare, condimente, şofran şi tot felul de seminţe, diverse tipuri de ceaiuri cu arome inedite şi boabe de cafea, renumite delicii turceşti: rahat lokum, hava, drajeuri şi baclava, fistic, arahide, alune şi caju, caise, smochine şi stafide. În hală se concentrează obiecte şi textile, bijuterii cu pietre preţioase, ceramică fină, felinare din sticlă colorată, farfurii aurite, broderii măiestrite şi antichităţi. Poate că era să îmi plimb ochii încă mult timp peste obiectele acestui imperiu pestriţ al levantinilor, dacă un tip cu bărbiţă nu se lua după mine, îndemnându-mă într-o limbă rusă cu pronunţat accent să intru în magazinul său cu bijuterii. Negustorul era sigur că îmi pot permite podoabele lui aurite.

Am urcat într-un tren de culoare roz, care m-a trecut peste apa estuarului. În soarele asfinţitului, Turnul Galata avea culoarea pâinii coapte. Spre seară, zona este foarte aglomerată de turiştii care îşi fac promenada pe cea mai preferată de ei stradă pietonală a oraşului. Pe Istiklal Caddesi este o puzderie de magazine cu haine de firmă, restaurante şi cafenele, prăvălii de patiserie şi dulciuri turceşti. Aici se fac spectacole din orice. Unde în altă parte poţi asista la o reprezentaţie artistică cu îngheţată? Pe ici-colo câte un tip cu căciulă de bucătar îşi modela îngheţata gumoasă şi colorată desenând cu ea în aer tot felul de figuri  menite să-şi atragă cumpărătorii pofticioşi. Un negustor de flori îşi propunea marfa aşezată neobişnuit într-o roabă de metal, altul îşi lauda covrigii aşezaţi pe platouri în grămezi inimaginabile. Mici formaţii muzicale ambulante îşi seduceau prin improvizaţiile lor stradale spectatorii. Prin furnicarul de oamenii, tramvaiul vechi înainta cu viteza broaştei ţestoase, fără însă a-şi descuraja pasagerii fericiţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *