Lecţiile Elveţiei

 Ridicată de la aeroport de prietenii mei şi adusă pe una din străzile oraşului Geneva unde am oprit pentru a bea o cafea, m-am prins la gândul că nu m-a uimit aproape nimic din ceea ce am reuşit să văd în cele câteva zeci de minute cât am urmărit peisajul urban prin geamul maşinii. Segmentul de drum avea pe de o parte şi de alta clădiri în majoritatea lor nearătoase sau, mai bine spus, necorespunzând aşteptărilor mele: cutii simple şi netede, cu câteva etaje şi vopsite în culori gri-incerte, decorate sumar, pe alocuri cu mici balcoane fără sau cu grilaje sumare. Nu-i vorbă şoselele erau foarte netede, şerpuind neobservabil pe sub o mulţime de poduri, dar automobilele îngrămădite în ambuteiajul în care ne-am înglodat la un moment dat erau simple, conducătorii lor calmi şi nu-mi amintesc să-mi fi zgâriat ochii de vreun panou de publicitate agresivă. Străduţa unde am oprit avea magazine cu vitrine mici, austere şi cafenele discrete la parter. Pe stradă, oameni sobri, în majoritatea lor trecuţi de vârsta a doua, mergeau în voie, deşi era o oră matinală. Lângă noi, la mesuţe, cu cafele şi ţigări, stăteau de vorbă bărbaţi şi femei drăguţe de vârstă pensionară, însoţiţi de câini ghiftuiţi şi plictisiţi. Nimic strident, nimic nu provoca prin ostentaţie. Cu certitudine, prima mea impresie la întâlnirea cu Elveţia a fost un soi de încetineală a oamenilor de aici şi un minimalism al decoraţiei urbane, în total dezacord cu asociaţiile pe care mi le creasem eu despre o ţară cu reputaţie de progresistă şi prosperă. „Pregăteşte-te să vezi o lume frumoasă, diferită”, îmi scria cu câteva zile mai înainte Luminiţa; „Elveţienii o să te surprindă, sunt altceva decât îţi imaginai”, confirmă Viorel, adăugând, „Ei au introdus abia prin 1971 dreptul de vot al femeilor”. Nu avea cum să-mi provoace admiraţia această din urmă afirmaţie. Elveţia – ţară mică, cu surprize mari!

Oricâtă informaţie ai parcurge, oricâte cărţi ai citi despre o ţară, un oraş pe care nu l-ai văzut aievea, acesta nu va rămâne decât o realitate imaginară chiar dacă, la şcoală, îi puteai indica cu viteză locul pe hartă. Nu voi spune ceva nou dacă voi confirma faptul că impresiile pe care ţi le creează o călătorie reală într-o ţară mai civilizată şi mai fericită decât a ta, pe lângă că nu se vor şterge din memorie, îţi vor lărgi şi completa orizontul cunoaşterii. E adevărat, eventualele achiziţii mai depind de multe lucruri: de timpul sejurului, de volumul de informaţii şi topoi însuşit prealabil, dar şi de norocul de a avea pe cineva în funcţie temporară de ambasador al acestei ţări care să te ghideze, sporindu-ţi viteza şi eficienţa descoperirilor. Pentru mine, ca şi pentru majoritatea copleşitoare a intelectualilor din Republica Moldova care nu au luat încă drumul bejeniei sau care au avut abilitatea de a câştiga un proiect bine finanţat, şederea în Geneva era un moft costisitor şi deci limitat în timp. Cu oamenii, în schimb, am avut mană cerească.

Am cunoscut Elveţia, mai concret Geneva şi împrejurimile ei, prin filiera gazdelor mele, soţii Luminiţa şi Viorel Buşcăneanu, doi intelectuali care a părăsit de mult timp Republica Moldova optând pentru o viaţă mai decentă şi cu mai multe posibilităţi, cu consecinţe benefice cel puţin pentru copii lor. Graţie lor, spaţiul despre care ştiam destul de puţine lucruri mi s-a deschis cu precădere sub două aspecte. Prin ochii Luminiţei, fostă colegă de catedră, cu doctorat la Iaşi şi masterat în literatură la Geneva, am văzut un oraş-centru cultural cu o mulţime de muzee, teatre, librării şi cluburi de noapte, universitate, grădină botanică, centre comerciale şi outlet-uri. În cele câteva zile, ea ne-a purtat, pe mine şi pe familia mea, cu abilitate de cunoscător al detaliilor relevante prin felurite locuri ale Genevei, de la cele mult frecventate de turişti până la cartierele mai dubioase cu vânzători de droguri. În excursiile prin împrejurimile Genevei, Viorel, istoric, specialist în drept şi relaţii internaţionale cu studii la Iaşi şi Bucureşti, ne-a vorbit mult despre trecutul Elveţiei, despre politica ei, dar şi mai mult despre istoria noastră. Datorită poveştilor lui captivante, munţii, văile, lacurile şi localităţile cantonului păreau familiare, mai cunoscute şi cumva mai obişnuite. Iluzia asemănărilor ne-a bântuit strict în acest cadru pentru că, odată intraţi în dedesubturi, în transport, muzee, teatre, universităţi şi cu atât mai mult apropiindu-ne de centrul ştiinţific CERN, starea noastră de confort se spărgea de pătura groasă a diferenţelor.

Elveţia este o ţară diferită, faţă ei de azi – politică, culturală, lingvistică, turistică şi a calităţii vieţii  – ne suscită admiraţie şi ne creează complexe deopotrivă. Incontestabil, prima învăţătură pe care ne-o dă Elveţia multilingvistică şi multiculturală este toleranţa. Nu e vorba de acea frumoasă metaforă cu care îşi garnisesc politicienii discursurile oficiale, ci de o toleranţă reală. De reţinut că aceasta nu merge de la sine, ci este impusă de lege cu mult timp în urmă, modelată şi perfecţionată de-a lungul istoriei în funcţie de particularităţile sociale, istorice, politice şi religioase ale regiunii.

Republică federală Elveţia este formată din 26 de cantoane autonome, cu capitala federală la Berna, toate având reprezentanţi în parlament şi în guvernul federal. Fiecare canton îşi are propria organizare administrativă şi juridică, propriul sistem şcolar. Cetăţenii elveţieni au un şef de stat, însă acesta este o entitate colectivă în formula Consiliului Federal, alcătuit din şapte membri, care îşi aleg un preşedinte odată pe an. Statul este laic, dar legea permite o diversitate mare de confesiuni: catolici, protestanţi, iudaişti, musulmani, budişti etc. Pe teritoriul ţării se vorbesc cu precădere patru limbi, declarate oficiale: germana, franceza, italiana şi retoromana. Acestea presupun implicit şi culturi diferite. Se spune că elveţianul, purtător al uneia dintre aceste limbi, cunoaşte adesea mai puţine lucruri despre concetăţenii săi de altă limbă, fiind orientat (cu excepţia vorbitorilor de retoromană) în exterior, către una din marile culturi naţionale cu centrele la Paris, Berlin sau Roma. Faptul însă nu deranjează pe nimeni şi nici nu este văzut ca pericol în calea configurării propriei unicităţi. Interesant e că această formulă decentralizată nu le este impusă din exterior, ci reiese firesc din felul în care îşi definesc identitatea înşişi locuitorii de aici. În Elveţia, apartenenţa la un spaţiu cultural, geografic şi social nu este un fenomen naţional, ci unul local şi regional. Oamenii de aici se văd, prin tradiţie, mai întâi de toate cetăţeni ai comunităţii, apoi ai cantonului şi abia în plan terţiar elveţieni. S-ar părea că toţi aceşti factori ar trebui să dezbine, să creeze tensiuni, aşa cum ni se întâmplă nouă bunăoară. De unde s-a luat atunci, cum le-a reuşit acea proverbială „unitate elveţiană”? Ce ar a fi bine să preluăm de la acest model?

În primul rând, nu trebuie să ne scape faptul că multiligvismul şi multiculturalismul elveţienilor s-a creat în condiţii socio-istorice diferite de ale noastre. Toate cele patru arealuri lingvistice, care s-au constituit în mod natural timp de sute de ani, au participat împreună,  justificat şi echitabil, la fondarea Confederaţiei elveţiene. Străinii veniţi în teritoriile lor au trebuit să se adapteze culturii şi limbii respective: franceze, germane, italiene sau retoromane. Nicăieri, spre exemplul, în spaţiul cultural şi lingvistic francez nu vei vedea inscripții dublate în celelalte limbi oficiale: italiana sau germana. La noi alogenii sunt rezultatul unor dislocări artificiale. După 1812, ruşii, bulgarii, armenii, ucrainenii etc. sunt intercalaţi în spaţiul nostru în urma unui moft politic imperial. Cei care, în virtutea istoriei, ne-au devenit concetăţeni, nu au avut aici arealuri proprii, aşa cum au avut elveţienii în regiunile lor. Mai mult decât atât, aceste dislocări au făcut mult rău băştinaşilor. Responsabil de colonizarea sudului Basarabiei cu bulgari şi găgăuzi, guvernatorul Ivan Inzov le-a dat pământ străinilor, i-a scutit mai mulţi ani de impozite şi a obţinut pentru ei mai multe privilegii în defavoarea băştinaşilor. Prin urmare, modelul federativ al Elveţiei nu ni se potriveşte din simplu motiv că ar încălca principiul egalităţii părţilor federale. Altceva trebuie să ne atragă atenţia.

Ceea ce putem prelua de la ei este optica asupra relaţiilor interetnice, asupra raporturilor axate pe toleranţă şi respect pentru multiculturalism şi diferenţe. Uitându-mă la experienţa Elveţiei, nu mi se mai pare o problemă faptul că vorbitorii de limbă română de la noi se orientează, în plan cultural, spre Bucureşti, Cluj şi Iaşi, iar vorbitorii de rusă spre Moscova şi Sanct Petersburg. Este un fenomen firesc, una din în formele democraţiei. Dar să nu uităm, în Elveţia legislaţia prevede clar până unde poate merge îngăduinţa faţă de Celălalt, aşa încât aceasta să nu afecteze negativ valorile intangibile ale locului.

Prin formele de participare la o Europă culturală, elveţienii ne pot servi un exemplu. Ei au a văzut la timp că factorii naţional şi religios aduc războaie şi conflicte, iar pentru viabilitatea democraţiei e nevoie de cultivarea unui sentiment profund civic: „Din punct de vedere politic sunt patrioţi convinşi. Din punct de vedere cultural, ei aparţin unui spaţiu mult mai mare decât îl reprezintă patria lor. (…) Statele mici nu sunt simple teritorii mărginașe ale culturii, în care lucrurile presante să întârzie, iar ceea ce este important, să se manifeste palid. Ele ar putea fi mai degrabă desemnate drept zone de experienţă, în care caracterul iminent al elementului propriu se îmbină cu o reprezentare a unui fapt mai mare, care este important pentru cel ce este mai mic, fără ca acestuia să i se pară periculoasă situaţia (…) Apartenenţa şi participarea sunt mai importante decât particularitatea caracteristică şi caracterul inegalabil”, susţine filosoful elveţian Iso Camartin. Şi noi ar trebui să continuăm dialogul cu oameni de cultură normali dintr-o parte şi din alta a regiunii.

O altă lecţie pe care trebuie să o luăm de la elveţieni este raţionalitatea şi coerenţa deciziilor. Există mai multe probe, mă voi referi însă doar la exemplul referitor la accesul femeilor la urne. Odată ce au luat o decizie în acest sens, Elveţia fiind, se ştie, printre ultimele ţări din Europa care au dat drept de vot femeilor, nu s-a mai pus problema eficienţei femeilor-politicieni şi, după numai 40 de ani, acestea erau majoritatea în guvern (în 2010, 4 din cei 7 membri erau femei). După câte vedem, la acest popor, considerat printre cele mai conservatoare din lume, încetineala, cel puţin în ceea ce se vede azi, nu a fost un factor inhibant şi provocator de retard politic, social, cultural, ştiinţific, economic etc. Deşi se manifestă în multe, spre exemplu în ritmul molcom al vieţii urbane, care m-a contrariat la început, insularizarea politică în chiar centrul Europei, aerul distant al oamenilor, numărul mic de imigranți pe străzile Genevei, spiritul de ordine, decenţa arhitecturală şi vestimentară şi în multe alte lucruri nevăzute la o primă examinare, conservatorismul lor constituie un pandant la viteza deciziilor grăbite şi la exhibiționismul lăudăros.

Elveţienii au o relaţie aparte cu natura, în primul rând, de respect, care e atât de imens încât  atinge adesea mitizarea. Atunci când au transformat-o, au făcut-o cu multă atenţie, şi-au dorit-o cât mai firească, primară, arhaică. „Ei îşi construiesc casele destul de joase ca să nu afecteze peisajul natural. De aceea, viaţa activă a elveţienilor se desfăşoară cu precădere sub pământ, clădirile lor având uneori mai multe etaje în jos, la subsol decât în sus”, explică Viorel. Îmi amintesc îndată aeroportul Genevei, destul de modest la suprafaţă şi, aşa cum indicau cifrele liftului, cu multe etaje în pământ. Centrele lor comerciale au la subsol parcări multietajate, nicăieri în preajmă nu se văd maşini pe marginea drumului, ci numai copaci, tufe, flori. Această discreţie a unei comunităţi de oameni care are la îndemână resurse financiare enorme şi cele mai sofisticate şi avansate  tehnologii, această chibzuinţă în faţa naturii îi face absolut remarcabili şi, incontestabil, demni de a ne servi drept model.

Aş asemăna Elveţia, Geneva fiind un segment ilustrativ al ei, cu un scrin având mai multe sertare: simplă pe exterior, dezvăluind însă succesiv sau sincron aspecte invizibile ale unei vieţi complexe, bogate în nuanţe şi în contraste, cu grijă mare la capitolul confort şi eficienţă, cu oferte în stare să satisfacă gusturile cele mai diverse. Luminiţa ne-a deschis mai multe sertare. Într-o zi, de exemplu, ne-a dus la teatru, la Le St-Gervais Geneve de pe Rue du Temple. La subsolul unei case de locuit, din cele pătrate, dar având imprimate pe pereţi litere ca de ziar, într-o sală mică, dar destul de încăpătoare, am privit spectacolul intitulat 23 rue Couperin, Privirea unui porumbel asupra unei arhitecturi montat pe piesa unui autor arab pe nume Karim Bel Kacem. Subiectul piesei, care viza problemele generaţiei de arabi născuţi în Franţa, m-a interesat mai puţin, atenţia mea fiind prinsă mai degrabă pe tehnicile lui de realizare. Sala arhiplină, cu tineri-studenţi în mare parte. În prim-planul scenei prost luminate, era  plasată o construcţie fragilă din bucăţi mici de lemn aşezate după principiul domino, care acoperea ca un paravan întreaga perspectivă scenică. Piesa a început cu prăbuşirea zgomotoasă a acestei construcţii, după care ne-au fost descoperite succesiv şi alte realităţi: câteva construcţii mici din lemn, un ecran deasupra scenei afişând pe bandă rulantă un text cu informaţii asupra acţiunii piesei, un reflector luminos care presupunea unghiul vizual al unui porumbel, vocile unor reporteri venind aiurea din difuzoarele instalate în mai multe colţuri ale sălii, creând o polifonie derutantă şi un singur actor care îşi descoperea chipul pe măsura înaintării subiectului. La acestea se adaugă pe parcurs bubuituri, foc şi fum înecăcios. Noi, spectatorii, presupuşi elveţieni albi vorbitori de limbă franceză, a trebuit să ne vedem în mijlocul evenimentelor şi simţim cu toţi senzorii noştri atmosfera insuportabilă. În spatele scenei, pe un ecran se derulă un film care ne înfăţişă lucruri din acelaşi unghi vizual al păsării, unghi care s-a suprapus treptat pe cel al unui tânăr arab, locuitor al unui cartier marginal din Paris, surprins într-un moment de criză identitară. Pe scenă apăru mai mulţi porumbei reali, gălăgioşi, distrugând ingenios şi, curios lucru, la momentul potrivit construcţiile din lemn. În această învălmăşeală, actorul, singurul om în tot spectacolul, îşi rosti lungul său monolog. Când discursul îi ajunse la un punct mai liric, de undeva de sub scenă se ridică o platformă având pe ea un ansamblu de muzicieni (pian, flaut, instrumente cu coarde şi de percuţie), care, spre bucuria noastră, interpretă un întreg concert simfonic din repertoriul unor celebri compozitori francezi. După vreo jumătate de oră, la fel de neaşteptat, platforma se scufundă, muzica încetă, mistuind atmosfera euforică. Finalul ne şocă iar, personajul „se sinucide”, aruncându-se (realmente) în groapa scenei. Cu certitudine acestui popor conservator nu îi este deloc străin spiritul novator. Oare nu la Zürich s-a născut mişcarea dada? Şi iată că unul din sertarele lui ne descoperea un spectacol în gust postmodernist, experimental, polifonic, al cărei semioză este creată prin varii forme de artă.

Structura cu mai multe niveluri, specifică realităţii elveţiene, asigură coabitarea celui mai conservant tradiţionalism şi a celor mai revoluţionare idei. Bunăoară, de îndată ce i-am păşit pragul, Muzeul de arte şi istorie a Genevei ni s-a deschis cu o invitaţie la un concert de muzică  barocă. Într-una din sălile palatului care găzduia muzeul cu dovezi în favoarea unei istorii vechi, pornind încă din antichitate, am ascultat muzica de clavecin. Davitt Moroney, profesor de muzică la Paris, cu doctorat la Universitatea din California, muzician de talie internaţională, dădea un concert cu un repertoriu de muzică barocă din William Byrd, Jean-Henry d’Anglebert, Pierre Nicolas La Font şi Johann Sebastian Bach. Am luat loc pe scaune sub un candelabru, lângă câteva oglinzi cu luciul ros în timp şi mobilier rămas neclintit aici încă din secolul al şaisprezecelea. Vreme de o oră, alături de alţi ascultători de toate vârstele, îmbrăcaţi cât se poate de simplu, dar afişând un aer de nobleţe, am ascultat sunetele clipocind molcom-văluros ale clavecinului care ne-a purtat prin estetica altei epoci.

Toate locurile vizitate de noi aveau magia asta capabilă a te transfera într-o altă lume. Ca şi orice oraş cu un trecut onorabil, Geneva îşi păstrează intact sectorul medieval, cu arhitectura ei specifică, fântâni, piaţete şi străduţe înguste şi întortocheate, pavate cu piatră. Una din străzi ne descoperă casa de cândva a scriitorului Jean Jaques Rousseau, genevez de origine. Altă stradă ne duce spre catedrala Saint-Pierre, una din primele biserici calviniste, păstrând încă scaunul lui Jean Calvin, unul din cei mai cunoscuţi partizani ai Reformei bisericii creştine. Construită în stilurile romanic şi gotic, catedrala ne încântă prin masivitatea sculpturilor, culorile picturilor murale şi ale vitraliilor enorme, acestea din urmă fiind singurele care au rămas după ce biserică cândva catolică a fost transformată în una protestantă. Eclectismul acesta m-a derutat desigur, aşa cum m-a problematizat icoana Maicii Domnului atârnată pe peretele unei alte catedrale protestante cu acelaşi nume. Aflu că icoana din lemn mutilată cu toporul în 1535 de către partizanii Reformei stă mărturie a trecutului catolic genevez. Acest amestec de elemente religioase indică asumarea conştientă şi raţională a caracterului tolerant al bisericii elveţiene actuale. De la înălţimea turnului nordic al catedralei Saint-Pierre, unde se ajunge ridicând sutele de trepte ale unei scări spiralate, se deschide o panoramă caleidoscopică spre Geneva. De aici oraşul poate fi admirat din perspectiva celor patru părţi deschise, precum şi prin mulţimea de geamuri din sticlă sau doar cu zăbrele. Arhitecţii şi urbaniştii genevezi au ştiut cu siguranţă cum pot juca perspectivele pentru a-şi pune în valoare  oraşul. Geneva poate fi privită de pe platformele mai multor înălţimi, de la cele naturale ale vârfurilor de munte, la cele construite de mâna omului, atrăgând zeci de mii de turişti din toate colţurile lumii.

Cu multă pietate faţă de munţii Alpi, cu care se identifică, genevezii nu au pregetat, se vede, să se ia la întrecere cu ei, făcând o predilecţie aparte pentru monumentele masive cu valoare simbolică. Mai mult de cinci metri au statuile lui Jean Calvin şi altele cinci reprezentând liderii mişcării protestante de pe monumentul Reformei Religioase. De proporţii mari este sculptura Chaisse cassée din faţa Palatului Naţiunilor, ceasul din flori cu săgeţi din lemn, statuia împărătesei de Austria asasinată cândva pe malul lacului Leman, ori jetul de apă de 140 de metri al renumitei fântâni arteziene din mijlocul acestui lac etc. Uriaşă este particula sau Globul ştiinţei şi inovaţiei, construcţia care găzduieşte o expoziţie intitulată Universul particulelor ce iniţiază în preocupările centrului CERN. Globul se află la câţiva kilometri de Geneva şi consemnează unul din cele mai faimoase locuri dedicate ştiinţei. CERN (Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară) are cel mai mare laborator din lume pentru cercetarea particulelor elementare. Sub picioarele noastre, la adâncimea de o sută de metri, se afla coliderul, Marele Accelerator de Hadroni sau de particule, în formă de cerc cu circumferinţa de 27 de kilometri. Ceea ce caută aici fizicienii din toată lumea sunt particulele elementare de dinaintea momentului în care acestea capătă anumite proprietăţi, cum ar fi masa, numite în limbaj mai popular „particula lui Dumnezeu”. În faţa Globului stă ridicat un monument din metal, o fâşie uriaşă pe care sunt grevate formule algebrice şi chimice, texte în diferite limbi şi simboluri ale altor ştiinţe. Nu departe se află o expoziţie, unde sunt expuse materiale, fotografii, machete ale coliderului. Mai  într-o parte se întinde, izolat oarecum de restul lumii, orăşelul oamenilor de ştiinţă antrenaţi în această cercetare.

Însă viaţa academică a Genevei se desfăşoară în mare la universităţi. Universitatea din Geneva, foarte veche, fiind pe timpul fondatorului ei, Jean Calvin, seminar teologic, are câteva sedii. În vechea clădire Uni Bastion, singura pe care am vizita-o, se află acum facultăţile de artă şi teologie. La parter şi la etaj, se întinde o galerie de busturi, printre care cel al lui Thibaudet, spre exemplu. Una din săli se numeşte Ferdinand de Saussure. Renumitul lingvist elveţian, considerat părintele lingvisticii moderne, s-a născut în Geneva. E suficient, cred, să dau doar câteva nume reprezentative, precum  R. Barthes, J. Piaget, G. Rougemont, J. Starobinski, G. Steiner, P. Weiss ca să se formeze o părere clară despre calitatea cercetărilor de aici. Am văzut, e adevărat, de la distanţă, Universitatea (politehnică) din Lausanne, renumită şi ea la nivel internaţional.

 

Geneva este un loc privilegiat al întâlnirilor şi influenţelor reciproce şi al difuzării modelelor în restul lumii. Datorită politicii de neutralitate a acestei ţări, oraşul găzduieşte un număr mare de instituţii internaţionale (ONU, Consiliul pentru Drepturile Omului, Liga Naţiunilor, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Mondială a Muncii, Organizaţia Mondială a Comerţului, Federaţia Internaţională de Baschet şi multe altele). Zona în care sunt plasate sediile acestor organizaţii are o faţă arhitecturală modernă: construcţii cu multe etaje din beton şi sticlă. Printr-o arhitectură mai tradiţională se remarcă Sediul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, situat într-un cadru natural, în parcul Ariana. O parte mare a acestui palat este pusă la dispoziţia vizitatorilor care vor să afle mai multe despre istoria mişcării Crucii Roşii. Intrăm într-o curte interioară, deasupra ei stau suspendate două bucăţi de pânză mare albă pe care sunt imprimate o cruce roşie şi o semilună roşie. Acestea sunt emblemele Mişcării Internaţionale de Cruce Roşii şi de Semilună Roşie. Crucea roşie pe fundal alb este o inversare a drapelului Elveţiei, ţară care a fost fondat mişcarea (în 1863, la Geneva), iar semiluna este echivalentul acesteia în spaţiul musulman. Tot în curte este plasat un ansamblu de statui cu figurile unor oamenii cu faţa acoperită şi mâinile legate la spate, indicând scopul mişcării de a proteja şi a apăra demnitatea victimelor războaielor. Muzeul dedicat compasiunii umane şi suferinţei este unul neobişnuit: vizitatorii au posibilitate să treacă prin nişte încăperi improvizate în care să asculte în căşti poveştile triste ale unor oameni care au beneficiat de serviciile mişcării. Nucleul acestui muzeu este locul în care se păstrează arhiva mişcării, la care se ajunge trecând printr-o ploaie de lanţuri reci. Pe rafturi nenumărate sunt adunate fişe cu informaţii despre oameni dispăruţi în cele două războaie mondiale, alcătuite de misionarii Crucii Roşii.

În acelaşi parc se află Palatul Popoarelor, unul din cele mai mari sedii ale ONU, dar şi o lume aparte a diplomaţilor de peste tot. Palatul mare din marmură albă găzduieşte în permanenţă tot felul de evenimente de nivel internaţional, legate de menţinerea păcii pe tot globul pământesc. Toate câte îl înconjoară poartă semnificaţia luptei pentru pace: scaunul uriaş cu un picior frânt (Chaisse cassée) amintind victimele războaielor, tunul care îşi îndreaptă spre palat ţeava legată nod. Devenim pentru câteva momente participanţi la o demonstraţie împotriva conflictelor din Afganistan desfăşurată gălăgios pe piaţa din faţa monumentului.

În tot acest timp cât am vizitat obiectivele turistice ale Genevei eram mereu tentaţi de munţii Alpi şi mai ales de vârful lui celebru Mont-Blanc, aflat pe teritoriul Franţei, mai exact la graniţa francezo-italiană. S-a întâmplat să mergem acolo în ziua de duminică şi, ca norocul nostru să nu pară cumva prea mic, am avut parte o zi senină. Duminica a avut deci un decor aparte, în drumul spre celebrul munte am cunoscut imaginea de matrice a elveţienilor, dar şi a francezilor sudici – satul de munte. Dacă există pe undeva un paradis pentru oameni, acesta are cu certitudine imaginea peisajului rural din această regiune. Mici dar drăgălaşe, satele lor se întind la poalele munţilor, printre livezi şi podgorii, păşuni cu vite foarte curate de culoarea cafelei cu lapte. Felul cum arată plantaţiile lor de viţă-de-vie reflectă acelaşi spirit de aparenţă naturală susţinută prin mare efort uman. Rândurile de vie sunt aşezate pe coline terasate, creând în ansamblu o privelişte de nedescris. Partea verticală a scărilor teraselor este întărită discret cu pietre şi beton; de-a lungul fiecărei trepte stau fixate firele unui sistem sofisticat de irigare. Între ele satele se leagă prin drumuri perfecte, trecând uneori prin tuneluri sau pe poduri nesfârşite, agăţate de munţi ca pânza de păiajen de perete. În localităţile mai mari există tramvai cu un sistem sofisticat de tracţiune, care le fac să se poată căţăra ca alpiniştii pe pantele munţilor.

Celebra „Doamnă albă”, aşa cum este numit vârful cel mai înalt din Europa, nu avea nimic împotriva vizitei noastre şi ne-a deschis cu eleganţă accesul, îndemnându-ne tot drumul cu vârfurile ei alb-imaculat-strălucitoare fără pic de nor pe ele. Intrarea pe Masivul Mont-Blanc se face prin localitatea Republicii Franceze Chamonix, renumită prin turismul montan. Printre exoticele căsuţe din lemn se văd crestele munţilor cu gheţari masivi, înmărmuriţi în poziţii alarmante. Plătim taxele, urcăm în teleferic şi începe aventura acomodărilor. De aici trăiesc momente halucinante, iar corpul meu nu reuşeşte să-şi analizeze senzaţiile, pentru că ele sunt mereu înghesuite de altele. Telefericul urcă cu viteză, satul se micşorează, apoi se mistuie într-un peisaj omologat pe care îl poţi vedea doar din avion. Sub noi, o pădure de conifere. Nu există nici un pericol să atingem vârfurile vreunui copac, întrucât, pentru a supravieţui, aceştia stau aplecaţi deasupra stâncilor. Prin pereţii de sticlă ai telecabinei, coastele pleşuve ale munţilor par să se mişte spre noi cu viteză ameninţătoare, prin cap îmi trec rapid scene teribile. Luminiţa crede că e momentul potrivit să ne relateze o întâmplare de acum un an: din cauza unor probleme tehnice, telefericul a stat suspendat deasupra hăului o noapte întreagă. Nervii ne sunt la limită.

Ajungem pe prima platformă (2317 m), unde se întind deja fâşii lungi de zăpadă. Dar nu le lăsăm intimidaţi de durerile în tâmple şi luăm o altă telecabină cu destinaţia Aiguille du Midi, staţia-terminus (3842 m). Călătoria în funicular ţine aproximativ 20 de minute. Ieşim la suprafaţa şi ne pomenim în imperiul îngheţului veşnic. Ostil desigur, dar îmblânzit oarecum şi adaptat în limitele platformei. Pipăim zăpada, o încercăm la gust: e totuşi luna iunie. Soarele e atât de puternic încât la temperatura de numai 4 grade Celsius noi ne simţim bine, în pofida hainelor de pe noi potrivite pentru o zi caniculară. De pe balcoane mari din lemn prinse de munte priveam lumea ca nişte zei. La picioare ni se aşterneau munţii şi norii, alături de noi zburau avioane. Mai sus era doar cosmosul şi vârful Mont-Blanc (4810 m) spre care șiroiau ca gândăceii rânduri de alpinişti roşii. Senzaţia de vis m-a stăpânit tot timpul aflării mele acolo, chiar dacă realitatea îmi dădea de ştire de undeva din zona stomacului. Facem abstracţie de ameţeală şi urcăm cu liftul şi mai sus: trebuie să ajungem acolo unde începe abisul. Le Pas dans le Vide este o cuşcă de 2,5 m cu pereţii din sticlă atârnată de vârful cel mai înalt al platformei. Intri în ea şi te laşi cucerit de adrenalină. Unii rămân aici, la Aiguille du Midi, ca să ia prânzul la restaurant sau să doarmă o noapte în hotel, noi însă sătui de senzaţii prindem rând la funicular. Peste o oră şi mai bine (a trebuit să asistăm la una din problemele tehnice, timp de o oră transportul nu a funcţionat) reuşim să ne vedem în telecabina arhiplină cu alpinişti  cu siluete uscăţive, având ochi de un albastru nedefinit şi nasuri uscate de soare şi ger. A trebuit să plătesc această rară ocazie de călătorie la limită cu vidul nu doar cu o sumă usturătoare în euro, ci şi cu o durere de cap îndelungată.

În drum spre casă trecem prin Vevey, o urbe cu o arhitectură cuceritoare, oprim şi o luăm de-a lungul falezelor lacului Leman în căutarea bustului lui Eminescu. Plasarea lui aici, în mijlocul unui peisaj magnific, care îi materializează topografia imaginarului (lucrarea este realizată de sculptoriţa Andreia Bove), a fost cea mai de preţ dovadă a aprecierii poetului. În faţa bustului lui Eminescu, cu un fundament improvizând un teanc de cărţi cu operele în diferite limbi ale acestui „ultim romantic”, se întind apele cristaline ale lacului pe care plutesc lebede. În spate se ridică stânci norme care stau „să se prăvale”, în depărtare se zăresc crestele etajate ale Alpilor. La câţiva kilometri se află vechiul castel Chillon, cel care l-a inspirat pe Lordul Byron pentru poemul Prizonierul din Chillon. Aerul are aici culoare alb-azuriu-verde şi miros de legendă.

Elveţia e atât de plină de surprize ciudate, dar agreabile (tramvaiul roz, muzeul de păpuşi, Grădina Botanică, pizzerii italiene şi localuri turceşti unde poţi mânca şaorma, dar şi altele unde poţi gusta din bucătăria naţională: foundiu sau raclette, vestitele băi termale, ciocolata, magazinele cu ceasuri şi brichete etc.), încât nu le poţi descrie dintr-o încercare. Nu aş rata însă ocazia să trec aici alte câteva experienţe mai speciale. Ştiind că ne va interesa, Luminiţa ne-a arătat locurile unde mişună vânzătorii şi consumatorii de droguri. Legea elveţiană prevede interzicerea posesiei, consumului, cultivării şi comercializării drogurilor, cu excepţia marijuanei într-o anumită cantitate, dar aceasta, am văzut cu ochii mei, nu se respectă, în special de tineri, în marea lor majoritate de culoare, ajunşi aici de pe coasta de Vest a Africii. Ei se adună în grupuri compacte în locuri anume, unde, deşi supravegheaţi de un efectiv mic de poliţişti, reuşesc să-şi rezolve necesităţile. Unul din spaţiile preferate ale lor se află nu departe de locul unde râurile Rône şi Arve se întâlnesc amestecându-şi apele, limpezi ale Rône-ului, tulburi, de munte ale Arve-ului, nu înainte să ofere priveliştea rară a liniei distincte care le desparte. Pe malul râului Rône, fete şi băieţi de culoare, albanezi şi afgani cu ochi tulburi, goliţi de vreo expresie, fac plajă şi se învăluie fericiţi în fumul, insuportabil de altfel, de bălegar ars, al marijuanei. La un moment dat, am fost martorii unei operaţii de reţinere a unui dealer de droguri, totul desfăşurându-se ca în filme: cătuşe, maşini cu girofar etc. În apropiere, un tip mai în vârstă de culoare interpretează o melodie în ritmuri africane la un ciudat instrument cu coarde. După o discuţie binevoitoare cu el, Luminiţa ne explică că omul este originar din Burkina Faso (Africa de Vest), iar instrumentul se numeşte n’doni.

Cu totul special mi s-a părut cartierul Pâquis, situat nu departe de lacul genevez. E vorba de strada unde oricine şi nestingherit de lege îşi poate lua o prostituată. Ceea ce m-a surprins, ocupându-mi gândurile şi estompându-mi  oarecum sentimentul de jenă atâta timp cât am parcurs coridorul ofertelor venite din stradă şi din vitrine, a fost aspectul estetic al realităţii. Pe lângă că erau cu mult diferite de cele normale, adică de cele cu alte ocupaţii, fetele se comportau precum caracterele unui teatru ambulant cu ecouri din commedia de’llarte. Figurine modelate, cu mişcări previzibile, în costume colorate, trase peste siluetele lor umflate în locurile cu simbolism erotic, acestea păreau că reanimă cultura populară din piețele vechilor oraşe. Reprezentaţia carnavalescă mi-a amintit involuntar piaţa de peşte din Veneţia cu tarabele ei supraîncărcate, dar bine aranjate, cu tot felul de peşti albi, negri, lucioşi ca argintul şi roşii ca para focului, cu scoici, crabi, creveţi, raci, melci, pisici şi stele de mare şi alte vietăţi gelatinoase mai mici ori de dimensiuni impunătoare.  Oferta Pâquis-ului era la fel de multiformă şi colorată. Nu am ratat şansa să trecem pe la piaţa de vechituri din Geneva. În anumite zile, Marché aux puces („Piaţa de purici”) îşi aşeza tarabele pe piaţa Planpalais. Şi aşa cum credeam cu toată sinceritatea în zădărnicia oricăror tentative de a găsi ceva care să ne atragă atenţia în mormanele de lucruri folosite, tot am cumpărat ceva.

Povestea aceasta fericită de cunoaştere a elveţienilor a fost totuşi umbrită de o scenă dezagreabilă. Într-o seara, stăteam pe iarbă la un picnic, într-un spaţiu special amenajat cu acces liber, pe malul lacului Leman. Lângă noi se aflau alte câteva familii de culoare, după toate aparenţele emigranţi săraci. Unul din copii lor de nici un anişor scâncea încetişor în pofida tentativelor disperate ale părinţiilor lui de a-l linişti. Supraveghetorul zonei, un tânăr elveţian, s-a apropiat de copil şi cu un zâmbet fals şi cinic i-a zis: „Vai ce copil drăguţ eşti! Dar tu nu ar trebui faci aici gălăgie pentru că e deja nouă seara şi liniştea trebuie păstrată.” De liniştea asta aveau nevoie locatarii unor case de lux din apropiere. Resemnaţi, părinţii şi-au strâns imediat lucrurile şi au plecat. Cu legislaţia Elveţiei nu se glumeşte, sub incidenţa restricțiilor şi amenzilor ei excesive cad chiar şi copii plângăcioşi.

299 total views, 1 views today

2 thoughts on “Lecţiile Elveţiei

  1. Covic spune:

    Frumos eseu !!!

    1. Aliona Grati spune:

      Mulțumesc, sper să fie şi util!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *