Literatura este ca nisipul ce îţi fuge de sub picioare

Chiper-nisipul

Asistăm de ani buni la o adevărată modă a romanului care împinge într-un plan secund periculos proza scurtă. Nu este vorba de o neglijare totală a genului de vreme ce ultima apariţie editorială, „Oglinda noastră. Antologie de proză scurtă moldovenească” (Ed. Milah Hodek, 2014), adună texte traduse în limba cehă semnate de un număr mare de autori cunoscuţi la noi, precum Vladimir Beşleagă, Andrei Burac, Leo Butnaru, Nicolae Rusu, Claudia Partole, Lucreţia Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Ghenadie Postolache, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski şi Ion Buzu, ci mai degrabă de o atitudine aproape sacră faţă de roman, modelată încă de pe băncile şcolii, pe care o au atât oamenii de condei, cât şi cititorii.

Pe Grigore Chiper fie că nu-l sperie capriciile cititorului, fie nu-l animă ideea unui succes rapid, pentru că el insistă să revină în actualitate tocmai cu un volum de proză scurtă, intitulat „Nisipul de sub picioare” (Tracus Arte, 2014). Scriitorul (care a semnat şase plachete de versuri şi o carte despre poetica optzeciştilor) este la al doilea volum de acest fel, marcându-şi cariera în această direcţie mai mulţi ani în urmă cu „Violoncelul şi alte voci” (Timişoara, 2000). Noul volum distribuie textele în două secţiuni care ar trebui să facă delimitare între povestiri, schiţe mai mult sau mai puţin fictive şi „proză documentară, de jurnal”.

În virtutea particularităţilor genului, textele sunt scurte, fragmentare şi nu creează complicaţii de lectură nici printr-o arhitectură complexă, nici cu experimente radicale de limbaj. Nu înseamnă însă că autorul nu mizează pe efectele „ingineriei textuale”, pentru că asumarea poeticii optzeciste este explicită şi nu încape îndoială. Povestirile şi însemnările de jurnal ancorează în imediat, conchidem deci că o mare parte a lor au fost scrise în jurul anilor ’90. Evenimentele surprinse oglindesc realitatea acelor timpuri într-o formă echilibrată, poate şi pentru că se ţin departe de ideologii, de subiectele politice. Viaţa se desfăşoară şi în sălile universităţilor, şi în parcuri, şi la sate, nu doar în parlament sau în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Activităţile de rutină sunt la fel de capabile să stea suport pentru amintiri, reflecţii, dar şi pentru referinţe culturale şi metatextuale. Proza conţine suficiente reflexe autobiografice, confesiuni dozate, atitudini personale.

Toate naraţiunile au un story, au personaje, dar acestea nu captivează. Se redau întâmplări obişnuite din cotidianul prozastic sau se execută portrete succinte, lipsite de excepţional, luxuriant sau carnavalesc. Aglomerarea de fapte la fel de egale, monotone dislocă atenţia de pe poveste pe amalgamul de senzaţii, apoi pe limbaj şi relaţia intertextuală, ale căror efecte creează plăcerea lecturii. Dacă te laşi prins de fluxul naraţiunii, de subtilităţile expresiilor adaptate stilului minimalist şi, totodată, de comentariile ironice, pentru care Grigore Chiper are un simţ aparte, textele, la început plictisitoare, transpar, fac vizibilă o modalitate proprie de transpunere a datelor realului, demnă de atenţie. Reducţia minimalistă a imaginilor însă nu împiedică surprinderea realităţii în dimensiunea ei ontologică.

Liniile narative din prozele lui Grigore Chiper sunt precare, se exprimă „în serpentine” derutante, pentru că se produc în spaţii liminale, aflate pe muchie, între real şi fictiv, între viaţă şi text. Efectul se obţine prin notaţia neutră intelectuală, epurată de fior emoţional, dar cu accente parodice şi referinţe livreşti. Structura aparte a imaginilor de real transpun nevoia fiinţei de a-şi apropia datele lumii, pe de o parte, şi de a investiga lăuntrul abisal: „Mă apropii de bazinul din parc. Muzica se terminase. Muzicanţii au luat cu dânşii până şi scaunele. Muream de sete. Eram gata să sorb din apa stătută fără să-mi pese de cravată. M-am sinchisit de copiii care alergau peste tot şi de mămicile lor. Am părăsit parcul dezamăgit sau obosit sau plictisit. Oraşul îţi oferea în continuare anonimatul, adică şansa de a-ţi înhăma şi de a te conduce de GPS-ul tău lăuntric.” În povestea propriei identităţi intervin continuu inserturi intertextuale, cuprinse sau nu între ghilimele, ce şubrezesc, fac imposibilă relaţia nemediată cultural dintre eu şi realitate, convertindu-l în simulacre. De aceea reflecţiile despre viaţă sunt legale de cele despre literatură: „Mă aflu acum în faţa unei grave dileme. În proză, ca şi în viaţă de altfel, deseori se evită momentele când oamenii fac cunoştinţă unii cu alţii, se trece peste detalii importante, uneori delicate şi savuroase, apelându-se la eventualul apoi. E un salt spectaculos, ca o trecere de la real la fantastic, de la prietenie la erotică etc. Voi încerca să mai parcurg acea scenă omisă, pas cu pas, cu riscurile de rigoare.” (Nisipul de sub picioare)

Majoritatea prozelor adoptă un soi de complacere în narcisism – un narcisism al individului care se priveşte dintr-o parte, glisând spre unul al textului care desfăşoară speculaţii teoretice asupra actului de scriere. Repetate fiind, aceste gesturi clarifică asupra opţiunii de autentificare a propriilor experienţe autobiografice prin intermediul unei scriituri referenţiale. Iată doar un fragment care surptinde gestul de textualizare: „Mergi direct la ore. Vorbeşti fără întrerupere şi fără să te poţi privi de la o parte, ca într-o oglindă. Uneori studenţi cunoscuţi sau rude îţi transmit reacţii dintre cele mai curioase. Adevărul e că nu ştii cum eşti: bun sau mediocru. Probabil că uneori în ambele feluri la un loc, alteori în ambele pe rând.// Azi ai o temă gramaticală pe care încerci să o dezvolţi într-o improvizaţie. Uneori merge, argumentele găsite în pripă denotă profunzime, inventivitate, alteori – simţi – totul eşuează lamentabil. Nu găseşti nici măcar cuvinte potrivite…” (O zi de muncă)

Accentele tematice ale volumului se situează deci în perimetrul unei riguroase dorinţe de autenticitate. Aşa se explică discontinuităţile de subiect şi aleatoriul reflecţiilor, corespunzând realmente felului de a gândi al individului / al intelectualului / al cititorului, născut într-o lume a bibliotecii şi care e tentat să vadă în toate referinţe livreşti. Complicaţiile, revelaţiile şi impasurile cuvântului care evocă relaţia subtilă între realitate şi ficţiune, autentic şi nonautentic, referenţialitate şi autoreferenţialitate nu provoacă rupturi, nu sunt percepute în dimensiune tragică, ci dimpotrivă – ca fiind fireşti în cadrul noii paradigme postmoderniste. Autorul este un garant al autenticităţii textului literar, dar identitatea lui dispare în câmpul textualităţii infinite. Un personaj din proza care dă numele volumului surprinde într-o formulă interesantă acest proces de atomizare, de pulverizare a autenticităţii eului auctorial în literatură: „Trebuie să vă spun că mie îmi place foarte mult nisipul. Doar să priveşti cum îţi fuge printre degete sau pe sub picioare. Am vrut să plasez personajul meu în viaţă, dar au eşuat-o şi alţii. Apele calde şi-au schimbat cursul.”

275 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *