Luaţi bilet la peluzele Dianei Iepure!

La tema copilăriei au recurs poeţii care fie au căutat în spontaneitate şi candoare modalităţi de eliberare a spiritului, fie au văzut avantaje în fabulările inocente. Pentru Diana Iepure amintirile din copilărie sunt un prilej de vizitare a unei lumi în care jocul dezinvolt devine regula supremă. Volumul de versuri O sută cincizeci de mii la peluze (Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2011) este o invitaţie la un spectacol de zile mari, în măsură să scuture de pe orice suflare zgura greoaie a anilor. E suficient să dai la o parte cortina galbenă a copertei şi sunete săltăreţe de trompetă te vor predispune să vibrezi la exuberanța adolescentină a versurilor: „te iubesc/ îmi striga/ cu vocea lui piţigăiată/ o să cânt la nunţi şi’nmormântări/ o să adun mulţi bani şi o să-mi cumpăr o maşină volga/ şi mie mi se făcea milă/ când mă alerga printre bănci/ târându-şi piciorul beteag din naştere/ ai lui se spânzurau de toţi copacii satului/ arcuindu-le crengile/ din întâmplare/ am dat şi eu peste unul/ nu i-am zărit faţa/ doar costumul maro/ ca un sac/ în bătaia vântului/ sunetul trompetei/ invada valea detunatului/ borea învăţa să cânte/ cu buzele vinete/ lipite de clape/ eu mă credeam wanda jackson/ el se credea davenport” (borea trompetistul). Tocmai ai luat bilet la peluze pentru a urmări, eventual, a participa în piesa trecutului ei sovietic.

Poeta îndeamnă spre „ostrovul cu jucării” a copilăriei și adolescenței ei cu o predispoziţie ludică egală cu cea personajelor evocate. Se emoţionează ca un părinte privindu-şi odraslele fluşturatice, retrăieşte stările fetiei sale zbanghii, reîncearcă sonorităţile lexicului basarabean, se amuză pe seama maturităţii sale dopate cu teorii ştiinţifice. Toate acestea împing în plan abia sesizabil dramatismul existenţial, lăsând în desfăşurare liberă şi limpezită farmecul anilor de început, chiar dacă aceștia au avut loc într-o ţară cu un regim politic coercitiv şi aberant cum a fost cel al URSS.

Cu o deosebită îndemnare expresivă, care nu lasă şanse pentru acuzaţii de sentimentalism şi patetism de melodramă, Diana Iepure evocă scene încărcate de poezie din satul de baștină, Cosăuţi, accentuând puritatea în spatele mizeriei. Ea urmărește să reconstituie sublima inocenţă a începuturilor, când iubirea şi prietenia au forma cea mai pură, când solidaritatea umană şi bucuria de viaţă sunt intense şi trăite cu toată inima: „eu mă mândresc cu vitea/ el cu verhovina/ ridică nori cenuşii/ şi fustele fetelor/ apăsând cu putere pe «gaz»/ zboară/ înclinându-se brusc pe-o aripă/ face ture de cascador” (verhovina).

Ochiul de femeie matură este dublat de cel al fetiţei. Anume această viziune dedublată face din crâmpeiele rememorate spectacole de candori, atât de măiestrit regizate încât o simplă secvență din baia comunală descoperă ființa în formare mai abitir ca o parabolă filosofică: „în baia comunală era puţină lumină/ mult abur multe funduri înroşite/ geamurile mici aproape de tavan/ să nu se caţăre curioşii/ găuri astupate cu bureţi/ picioarele alunecau/ prin spaţiile ude/ vuiau cărbunii în cazan/ vuia sângele în obraji/ ne deplasam ca orbii/ prin izul de şampon bulgăresc krea-krea/ şi de carne străină/ sfârcurile/ ardeau în ceaţă ca beculeţele pe brad/ şi tăiau aerul/ aşteptam ieşirea afară/ la ger/ să aud scârţâind zăpada sun mine/ şi să mă simt iar eliberată/ dintr-un lagăr de concentrare/ cum văzusem în filmele ruseşti despre nemţi şi partizani” (baia). Poemul surprinde nuanțele pubertății care nu se lasă despărțită de copilărie, nisipurile ei mișcătoare, unde poveștile despre nemți și ruși, miturile sovietice despre calitatea impecabilă a produselor de peste graniță și semnalele corpului provocate de o ambianță cu tentă erotică sunt percepute la fel de tulburător. Fixarea în imagini a acestei stări de inocență pândită de pudicitatea care maturizează, îndepărtează de acel spațiu paradisiac, îi iese Dianei Iepure cel mai bine: „de la stadion la biserică/ creșteau doar aguzi/ cu fructele mustoase de la care/ ni se înnegreau dinții și limba/ și rochițele de cit/ nu mânca agute că o să-ți fie a fute/ încercam să înțeleg sensul cuvintelor strigate/ din vârful pomului/ aruncam agute coapte nimeream pe câte cineva după guler…” (să le fie a).

Nostalgia capătă la Diana Iepure o altă formă, cea a sincerităţii trecute printr-o ironie jucăușă. Această perspectivă readuce poezia în albia documentului uman afectiv, evitând sentimentalismul și artificiozitatea. Revenirea la sinceritate nu înseamnă reactualizarea unui limbaj rudimentar însă. Poetica naivităţii autentice nu contrazice efortul raţional, opţiunea lucidă, configurându-se după unui perfect metabolism cultural. Nelipsite fiind atitudinea ironică şi ludică a postmoderniştilor, abordarea lasă, în mod conştient, tot mai mult loc culorilori trandafirii care dau iluzia nemuririi: „co-lea o-mu co-lea o-mu/ stăteam ascunse într-un agud/ cu olica lui troșin/ zălude și rele/ așteptam să-l ia vântul pe sus/ și să-l ducă până-n «cuba» ori măcar/ până la stadion/ că era mărunțel și sărac/ iar dinspre gardul lui venea/ din când în când/ câte-o duhoare/ el se scutura/ uitându-se prin părți/ noi ne umflam de râs/ și cădeam din copac// pe colea nu l-a luat vântul/ ci apa/ într/o primăvară/ s-a înnecat în nistru/ cu tot cu tractor” (colea omul). Nostalgia dictează expresiilor fluiditate perfect muzicală, ironia și spiritul ludic le fac atractive pentru cititorul contemporan.

Dincolo de mizeria ideologică și de trai, a existat în trecutul sovietic al Dianei Iepure, dar și în cel al generației sale, posibilitatea de a avea preocupări firești. A fost privilegiul mai ales al copiilor anilor 70 și 80 care au crescut la sat, departe de raza de influență a discursului despre iminența războilui rece și bomba atomică: „stăm în buncăr pe stadion/ așteptăm să cadă bomba atomică/ afară plouă// olica aprinde lanterna/ o îndreaptă spre mine/ dacă moare brejnev o să fie război// după o să mergem la ea/ să mâncăm agude/ și să vorbim/ desapre băieți” (buncărul), sau al tinerilor care s-au bucurat de micile porții de artă occidentală, strecurate prin cărțile traduse în rusă sau prin muzica de discotecă. A existat în acel ocean al privațiunilor o epocă Modern Talking, a lenjeriei fine dantelate și a plimbărilor amoroase prin preajma cimitirului armenesc: „hai să ne încălzim la trei cadavre,/ să ne sufle morții în cafea –/ îmi ziceai atingându-mi mănușa/ acolo, în cafeneaua din spatele/ cimitirului armenesc/ ce nu se vroia «focușor»/ aprins din oase,/ se înfiripa ceva între noi:/ o poveste adevărată/ cu început promițător/ în care puneam cruce pe-o sesiune,/ pe-un examen la istoria p.c.u.s./ și pe unul la economia politică/ mai vie decât toți morții/ a rămas doar istoria p.c.u.s.,/ dragostea/ am avortat-o spontan/ la poarta cimitirului” (la trei cadavre).

Poezia Dianei Iepure este a generației care a trecut Prutul cu trenul „Prietenia” cu tot moștenirea culturală specifică: „ce știu mucoșii ăștia cum/ învățam eu la școală din opera poetului-academician andrei lupa/…/ toate magazinele din satul meu aveau nume rusești/ dar sătenii le ziceau cum vroiau ei/ la frăsâna, la artina, la fineta și la vasâle/ numai magazinul de cărți se chema oficial luminița/ de pe pragul lui/ urmăream camionul/ ce ducea oamenii la muncă la cariera de piatră și granit din cosăuți/ pe caroserie avea scris cu litere rusești de jumătate de metru/ LIUDI” (gaudeamus 2004). În orele de revizuire interioară anume acest trecut basarabean cu părinții, rudele, păpușile și morții lui ies în avanscenă, îi configurează structura imuabilă a ființei. Sub sunetele de fanfară funerară cortina le acoperă pe toate laolaltă cu afecțiune revitalizantă.  O carte frumoasă și o autoare foarte talentată!

402 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *