„Mă bucur de toate felurile de fericiri, de toate”

Interviu cu Aurora Cornu realizat de Aliona Grati, Radmila Popovici şi Nicolae Tzone

N. Tz. Suntem la Aurora Cornu, acasă, la Paris, Cognacq-Jay, numărul 5, la etajul al doilea. O încăpere care respiră intimitate, bucuria de a trăi…

A. C. Fel de fel…

N. Tz. … fel de fel de tablouri, autori diverşi.

A. C. Nu, doar trei…

N. Tz. Acolo undeva am senzaţia că este un tablou al lui Perahim. Dar ne aflăm aici să facem pentru revista Metaliteratură de la Chişinău un dialog.

A. C. Da, e tabloul lui Perahim. Şi aici este un tablou al lui Horia Damian.

N. Tz. Poate vom vorbi şi despre tablouri. Hai să începem abrupt. Suntem în anii ’60, la Bucureşti, şi Aurora Cornu, o tânără speranţă a literaturii române, soţia unui prozator deja în vogă, Marin Preda, divorţează de Marin Preda. Cum de ai avut curajul să divorţezi de Marin?

A. C. Pentru că o frază mi-a venit în cap, eu fiind megalomană de sat, care e o altă categorie decât megalomanul de oraş. Megalomanul de oraş e modest, megalomanul de sat nu are între el şi Dumnezeu pe nimeni, nici popă, nimic. Bun, zice asta cineva care a făcut o mănăstire… Aşadar mi-a ieşit în cap, deodată: „eu n-am venit pe lume să fiu nevasta lui Marin Preda!” E o blasfemie, că eu îl iubeam pe Marin şi îl iubesc şi acuma mort, aşa că… Nu te pui cu megalomanii de sat. Eu vroiam să nu mor până nu văd Parisul, nu aveam altă pretenţie. Eram foarte indignată că un sistem îşi permite să mă oprească pe mine să văd Parisul. Deci, am luat măsuri. De fapt, pe mine şi pe Marin ne-au despărţit visurile: el visa să-şi împartă soarta poporului, şi s-a şi exprimat aşa, iar eu visam să văd Parisul. Vise ! Culmea e că el a înţeles. Singurul bărbat al meu care a înţeles vreodată ce vreau eu. L-am lăsat pe Marin cu consimţământul lui.

N. Tz. Dar n-a fost şocat când i-ai spus că-l părăseşti?

A. C. Ba da. A intrat în spital, că el era astenic, şi intra în spital dintr-una în alta. Acolo a venit o tânără copilă care îi gusta mâncarea, îi citea jurnalul, şi în jurnalul lui, tot despre despărţirea mea cu el vorbea… Nu ai citit niciodată jurnalul lui de spital?

N. Tz. Nu. N-am citit.

A.C. Formidabil. E o descriere a suferinţelor lui de atunci, cu acest mic amănunt că femeia cu care pe urmă s-a însurat şi a stat zece ani cu ea, nu i-a făcut nici un rău lui Marin, că rău nu se poate numit că i-a gustat mâncarea să nu-l otrăvească cineva.

N. Tz. Din fericire, ai păstrat cu grijă scrisorile lui către tine din acei ani.

A. C. Scrisorile lui Marin sunt mici nuvele, întâlniri, amor… Dar bucuria mea cea mai mare este legată de Moromeţii. Din fericire, eu v-am salvat Moromeţii, că altfel el pleca în alte cărţi.

A. G. Moromeţii, prima parte?

A. C. Da, sigur. Eram fascinată de literatura lui. I-am găsit notele, amintirile lui din copilărie, pe care nici nu vroia să le publice, de altfel. El pusese diverse întâmplări legate de copilăria lui prin diverse alte romane pe care le avea în şantier. Era de Anul Nou, primul An Nou după ce ne cunoscusem. El s-a dus să găsească ceva de mâncare, că aveam nimic în camera la care şedeam la, Madame Papadache… Era traducătoare. Şi era în Cotroceni. Şi deci el s-a dus să caute ceva de mâncare într-un restaurant, ceva de băut şi eu am scotocit din biroul lui şi am dat de amintirile lui din copilărie şi am început să citesc. Şi el a venit cu nu ştiu ce, dar eu nu m-am lăsat până nu am terminat. Era fascinat şi fericit, că citeam. Nu erau în atenţia lui să publice astea, dar era foarte interesat de reacţia mea. Aşa că găsind aceste amintiri, şi citindu-le, eu i-am zis: „Nu, nu, pe acestea să le scrii neapărat!” Şi aceste amintiri despre copilăria lui au devenit Moromeţii.

N. Tz. Să rămânem încă puţin aici, la despărţirea voastră. Ai premeditat-o, ai gândit-o, ai făcut o strategie anume sau te-ai hotărât să-i spui dintr-o dată că vrei să pleci. Cum a fost, cum s-a întâmplat această discuţie?

A. C. A fost un pic mai complicat. Înainte de a mă lua cu Marin, am vorbit cu el: „Marine, eu am venit dintr-o experienţă cu unul care mă prefera moartă decât să-l las.” Şi i-am mai spus: „Mă mărit cu tine, dar dacă spun Marine, vreau să plec, tu să nu mă opreşti!” Şi aşa a fost. Când i-am spus că plec, nu m-a oprit! De altfel, în scrisorile lui Marin, chestia asta e foarte clară. Mi-a zis că nu credea că am să-l părăsesc, fiindcă ştia că îl iubesc şi că eram fascinată de literatura lui. Nu, nu credea, nu ştia că a luat-o pe nebună. Nu a avut noroc de femei, ca să zic aşa. Foarte straniu. Şi, de altfel, vreau să spun: în afară de mine, erau trei basarabence. El avea o cheie cu basarabencele.

A. G. Asta vroiam, de fapt, să vă întreb eu.

A. C. Da, da. Prima lui amantă, care este Matilda în romanul Cel mai iubit dintre pământeni – toată lumea crede că eu sunt nebuna Matilda, dar nu! – era Doamna Strugaru şi era basarabeancă. Şi femeia lui Marin, de după despărţirea noastră, care era prietena Ninei Cassian şi a mea pe vremea aia, Eta Wexler, era evreică din Basarabia. Eu între timp am găsit un logodnic, tot evreu, Tudor Ganea, mare matematician, care s-a bucurat de recunoaşterea valorii sale la americani. Am aflat prin Mioara Cremene, la Paris, că şi Eta Wexler, şi Tudor Ganea erau într-un fel rude. Şi Marin, şi eu, eram, iată, doi ţărani care s-au repezit pe doi evrei! Foarte stranie toată povestea asta! Dar Eta Wexler era nepoata Nadiei Cantacuzino, o celebră basarabeancă care până la urmă a ajuns în America şi a fost prima femeie care a făcut streaptese în Dolce Vita. E adevărat că avea un maiou pe ea, nu era chiar streaptese, cum este acuma. Iar această Nadia Cantacuzino fusese întâi măritată cu Herescu, unchiul lui Tudor Ganea.

Coincidenţele au fost întotdeauna foarte importante în viaţa mea. Deci Eta Wexler, cum ziceam, era nepoata Nadiei Cantacuzino, ce nu-i de ici-de colo. A plecat şi aia de la Marin, dar tot cu consimţământul lui. Marin, iată că nu se opunea la fericirea femeilor lui. El avea o amantă: literatura, dacă nu îi serveai literatură, călca pe tine. Culmea e că am călcat şi eu pe el, tot din aceleaşi motive. Mi se părea că fără el aş scrie mai bine, ori cele mai bune poeme ale mele sunt din timpul pe care l-am petrecut cu Marin Preda. Apoi, în timp, ne-am înţeles bine, şi am rămas prieteni până la urmă. A şi murit cu fotografia mea la Mogoşoaia. Nu mai avea aici fotografia nimănui, decât pe a mea.

Sunt mândră de Marin, cum sunt şi de Ana Novac, pe care am publicat-o în România şi în Franţa, sunt mândră de Rohmer, autorul filmului Genunchii Clarei, care era seminecunoscut când ne-am împrietenit noi. Era o prietenie pur şi simplu, însă am petrecut vreo cinci ani discutând de romanele mele, care până la urmă au devenit, din patru, unul singur. Legat de filmele lui Rohmer, dacă le citeai scriptul, credeai că e debil mintal. Şi nu înţeleg nici în ziua de azi, deşi am petrecut cinci ani bând ceai cu el sâmbăta, la „Flore”, în miezul Parisului, cum izbutea el să facă un suspens dintr-un script. Malvina Urşianu, o foarte bună regizoare, chiar aşa mi-a zis despre Rohmer: „Ăsta e prietenul tău, un debil mintal?”.

N. Tz. Scrisorile lui Preda, în privinţa Moromeţilor, confirmă ce ne-ai povestit…

A. C. Din fericire, în scrisorile lui el povestea de toată tărăşenia cu Moromeţii, că altfel lumea nu m-ar fi crezut. Eu sunt ţărancă şi nu sunt învăţată ca lumea să se îndoiască de ce spun. Eu am grijă, probabil mint şi eu dacă e vorba de viaţă şi de moarte, ca toată lumea nu, dar nu sunt învăţată ca lumea să se îndoiască de ce spun eu. De ce s-ar îndoi?

A. G. De ce nu vroia să le publice aceste amintiri din copilărie, care era cauza ?

A. C. I se părea prea intim totul. I se părea prea mare suferinţa lui de copil. El a suferit enorm în copilăria lui, în plus era şi miop, el nu vedea bine. Într-un sat chestia asta poate fi foarte crudă.

A. G. Şi era şi conştient că are alt tip de proză decât cel care se scria în obsedantul deceniu?

A. C. Scumpa mea, nici un scriitor care se respectă, dacă nu crede că el e Ăla, nu pune mâna pe creion. Marin nu era tipul ăla de scriitor care să nu-şi ştie valoarea. El nici nu a scris foarte multe cărţi, totuşi a trăit până la 57 de ani.

A venit la Paris, ne-am întâlnit, îi era frică de nevestele lui, nu vroia să le supere. Eu când am ajuns la Bucureşti, l-am dus la soacră-mea, mama lui Aurel Cornea, căreia îi lipsea fiu-său şi deci tot amorul l-a vărsat pe Marin, au devenit foarte amici. Aici, la soacră-mea, covorul din birou era cel pe care-l luasem eu când plecasem de la el. Şi se ducea Marin şi-şi pieptăna părul la oglindă şi zicea: „Ăsta-i covorul meu?” Se simţea la el acasă. Şi a venit Aurel Cornea de la Paris cu Giscard d’Éstaing, că a făcut un reportaj, şi soacra mea l-a chemat pe Marin şi Marin era foarte stânjenit să-l întâlnească. Şi pe o parte a mesei era soacra mea cu Marin, şi pe o parte fiul său, care era „străinul”. Soacra mea simţea că Marin are nevoie de un sprijin al ei, era o femeie genială şi ea de felul ei. A fost foarte amuzantă întâlnirea până la urmă dintre cei doi bărbaţi ai mei.

Îmi amintesc că Aurel a venit la Paris cu o cutiuţă de la Marin Preda în care era o piesă dintr-un ceas. Vroia el, Marin, să îi găsim noi o piesă anume din acel ceas, numai că acesta era efectiv zdrobit. Aproape că nu se mai vedea nimic întreg în el. Şi am zis: „Dar ce s-a întâmplat, cine a dat cu ciocanul în ceasul ăsta?” Că e clar că cineva îl pisase cu ciocanul, poate nevasta lui, poate cine ştie… Ei, ce i se întâmpla lui Marin cu femeile era formidabil.

Legat de întâlnirea lui cu Aurel Cornea, îmi mai amintesc ceva. Aurel, care era şi el un straniu tip, i-a spus cam aşa: „Marine, uite ce e. Toţi bărbaţii din viaţa Aurorei sunt parte din mine.” Nu i-a plăcut lui Marin ideea cu „toţi bărbaţii”, asta i s-a părut cam excesiv, dar după aia s-au înţeles perfect. Şi trebuia să vină în mai, la Paris. Şi tocmai atunci a murit.

A. G. V-a spus ceva vreodată, un punct de vedere, o atitudine despre Basarabia, dincolo de faptul că a avut soţii basarabence?

A. C. Nu, nu. Ciudat, totuşi, ca Madame Strungaru şi Eta Wexler, să fie basarabence. Şi ultima nevastă, tot basarabeancă. Singura nebasarabeancă eram eu.

A. G. În Cel mai iubit dintre pământeni Preda vorbeşte de izgonirea lui Blaga de la catedră. Se cunoşteau personal?

A. C. Nu, nu cred, n-aveau cum, deşi el a făcut o parte din şcoala normală undeva prin Transilvania. Dar nu, nu, sigur că nu. Blaga nu venea la Bucureşti şi pe urmă a şi intrat într-o zonă de interdicţie. Şi Marin era cu naturalismul lui, au fost trei-patru ani în care toată lumea îl învăţa ca naturalist la şcoală.

N. Tz. Spuneţi-mi de câte ori v-aţi văzut cu Marin la Paris, de câte ori a venit după ce eraţi deja la Paris?

A.C. Ne-am întâlnit la Paris. Povesteşte Crohmălniceanu cum a ajuns Marin la Paris. Cum a venit, a lăsat valiza, şi mi-a telefonat mie. Iar eu m-am prezentat îndată. Îl ador pe Marin, îl ador şi acuma. Şi prima dată când noi ne-am despărţit a fost o despărţire tot aşa de sublimă ca întâlnirea noastră. Eu plângeam, am plâns un an până l-am lăsat. El plângea, s-a supărat pe mine că mi-e frică, că mi-e ruşine de lacrimile lui. Că la Sinaia veneau nişte scriitori către noi şi l-am tras într-un tufiş să nu-l vadă colegii plângând. „Ţi-e ruşine de lacrimile mele?”, a întrebat el. Intenţiile mele cădeau alăturea. Ei, asta a fost, noi doi ne-am despărţit sublim, sublim, sublim, plângând, îmbrăţişându-ne, plângând, iar plângând. El a înţeles că eu vreau să văd Parisul, deşi probabil eu nu m-am exprimat prea exact.
La un moment dat când a venit la Paris, am petrecut o lună certându-ne unde ne duceam. Ne invita Mămăligă la masă, la un mare restaurant. Mămăligă avea un mare cenaclu de scriitori la Paris…

N. Tz. Da, ştiu. Am vorbit şi eu odată cu el la telefon, dar nu m-a sprijinit în niciun fel…

A. C. … şi l-a invitat pe Marin Preda la „Tour d’Argent” să mâncăm o raţă, care erau numerotate. Mămăligă era cunoscut că făcea mare tapaj cu chelneri, cu nu ştiu ce chemări… De data asta nu a mai apucat, săracul, că eu cu Marin am început să ne certăm. Marin gustând stridiile, zice: „Seamănă cu scrumbia de Dunăre!” Am mai povestit asta. „Marine, stridia nu seamănă cu scrumbia!” „Atunci cu ce seamănă? ” „Cum spune Spinoza, pe care mi l-ai dat să-l citesc…” „Ţi l-am dat să-l citeşti, ca să mi-l dai tu mie acuma în cap!” Şi săracul Mămăligă n-a apucat să spună o vorbă toată masa. Am mers la Ion Vlad, ne-am certat toată seara, la care Marin zicea rău de Franţa: că ce Parisul, ce Franţa, că limba franceză a pierdut. Vlad zice: „Marine, zice, nu-ţi mai place Franţa că e Aurora în ea sau cum?” Şi la un moment dat a dat Dumnezeu şi am avut eu o gripă şi am rămas şi eu o săptămână acasă şi el la hotel, şi când ne-am întâlnit, iar am luat-o cu cearta. Şi în cele din urmă mi-am zis: „Măi, i-am stricat omului sejurul la Paris. Se poate să-i fac aşa ceva?” şi mă pregăteam să-i cer un fel de iertare. Numai că el îmi zice, lăsându-mă fără grai, înainte de plecare: „De data asta mi-a plăcut Parisul foarte mult! O să mai vin! ” Aşa că eu nu i-am mai zis nimic.

A. G. Aţi colaborat la Europa Liberă. Marin Preda a ajuns la Europa Liberă? A vorbit?

A. C. Nu, n-a vrut probabil. Marin era foarte prudent. Marin nu lua riscuri. Riscurile lui erau cărţile. Şi cărţile lui când le-am citit mai târziu, am îngheţat. Cum de n-a avut el mai multe probleme decât ar fi trebuit să aibă?

A. G. Probabil că i se reproşa colaborarea dumneavoastră la Europa Liberă, nu?

A. C. Mi-a spus Eugen Simion că a recuperat un teanc de dosare de la securitate, din care reiese că l-au chinuit pe Marin, în general, nu numai legat de mine. Se vor publica aceste documente în viitorul foarte apropiat.

A. G. Îşi făceau şi ei munca, aveau salariu pentru asta.

A. C. Da, bine dacă au înregistrat discuţii, erau foarte interesante discuţiile cu Marin, dacă ar mai exista, ar fi bine, nu?

A. G. Probabil că nu înţelegeau nuanţele, sunt înregistrări neutre.

A. C. Nu cred eu că erau aşa proşti. Erau toţi cei mai buni studenţi din facultăţi, că aşa şi-au rupt gâtul securitatea de fapt, şi în Rusia la fel…

A. G. Am scris un studiu despre poezia feminină, despre Magda Isanos, despre poetele din perioada interbelică, despre Magda Isanos, Lotis Dolënga, care a stat la Paris, Olga Vrabie şi alte câteva basarabence.

A. C. Basarabence?

A. G. Basarabence. Magda Isanos s-a născut la Iaşi, dar a crescut, s-a format la Chişinău.

A. C. Vreau să spun o chestie care mie mi se pare aşa de evidentă. România avea forma rotundă de pâine. Acuma lasă că formele perfecte au tendinţa să revină, aşa e legea. Acuma România are o formă de peşte. Vezi, şi pâinea şi peştele au conotaţii christice, stranie soarta României totuşi…

A. G. Dar eu îmi continui întrebarea: credeţi dumneavoastră că poezia scrisă de o femeie are un specific ? Consideraţi poezia dumneavoastră feminină?

A. C. Da.

A. G. Şi în ce constă acest specific?

A. C. Despărţiri, tragedii, minciuni, exagerări. Şi foarte straniu: poezia mea are 50 de ani, dacă a rezistat 50 de ani…

A. G. Aveţi poezii dedicate lui Marin Preda?

A. C. Da. Suita Lirică îi era dedicată, dar el a tăiat dedicaţiile, nu era una dedicată, ci Suita Lirică. Eu încă n-am început să scriu despre Marin.

N. Tz. De ce nu scrii? Dar ai răspuns la foarte multe interviuri. Cartea cu Eugen Simion e gândită cumva a ţine loc de amintiri?

A. C. Eugen Simion a mai adăugat şi teoriile lui despre ţărănime şi multe altele după ce am terminat noi cu discuţia. Însă să scriu efectiv despre Marin nu ştiu dacă voi mai avea puterea…

A. G. În interviul cu Eugen Simion vorbiţi de nişte scrisori pe care dumneavoastră le scriaţi ca răspuns la scrisorile de dragoste ale lui Marin Preda. Le-aţi recuperat, le aveţi?

A. C. Nu. Le-a ars Eta Wexler. Erau la Crohmălniceanu, care i le-a dat înapoi, şi Eta le-a ars, mai bine.

A. G. E mai bine?

A. C. Eu eram tânără şi proastă. El era în plină recunoaştere… Ştiu eu dacă tot ce bâiguiam acolo era foarte important? Eu mă cred genială, dar cred că la vârsta aia, între scrisorile lui şi ale mele era un decalaj de calitate. Mai bine că le-a ars! Aşa povestea rămâne clară, frumoasă, e o nuvelă, cu despărţire, cu lacrimi.

N. Tz. Bun, ajungeţi la Paris în ce an, în 1964 sau în care?

A. C. În 1965. Un român, bănuiesc că un român, căutând pe Google, a confundat venitul meu la Paris cu anul naşterii mele. Deci eu aş avea acum vreo 47 de ani.

A. G. E bine! Mulţi ani înainte!

N. Tz. Şi nu a fost greu să ajungi la Paris? Te-au lăsat uşor autorităţile de atunci?

A. C. Am plecat în Belgia la un festival de poezie şi am mutat către Paris. Şi am rămas pur şi simplu.

N. Tz. Deci ştiai de acasă când ai plecat că rămâi sau…

A. G. Cui să spun aşa ceva?

N. Tz. Ţie să-ţi spui!

A. C. A da, păi eram sigură! De aia l-am lăsat pe Marin în România ca să nu asociez fuga mea cu el. Eu sunt foarte serioasă şi cumsecade de felul meu… Orice fac mă gândesc şi la celălalt care poate să suporte consecinţele.

N. Tz. Şi în momentul când ai plecat Marin a avut neplăceri, a fost întrebat, a fost…

A. C. Nu, nu, pentru că trecuseră patru ani de la despărţirea noastră. Eu între timp îl avusesem un an pe Tudor Ganea, care o întinsese şi el din România, că îl cumpăraseră americanii. Pe urmă l-am întâlnit cu Aurel Cornea, ce voia să fugă la Paris, că el a fost născut la Paris.
Eu credeam că eu şi Marin fusesem disociaţi pentru poliţia română. În plus, mai trebuia să am grijă şi de familie, că la mama mea bună s-a ascuns frate-său, care era generalul Mosoiu. Unsprezece ani a stat ascuns în satul Proviţa şi n-a spus nimeni nimic. Formidabil! Ştiţi, toată lumea crede că România e plină de delatori. Nu, Franţa e plină de delatori. Mi s-a povestit că în timpul războiului, la comandatura germană se lipise o hârtie pe care scria: „Vă rugăm să nu mai trimiteţi scrisori de denunţ, că nu mai facem faţă!”

Ei bine, în comuna Proviţa n-a spus nimeni unsprezece ani nimic. Generalul Moşoiu ieşea noaptea, pe ascuns, la plimbare pe deal. Dar nimeni nu l-a denunţat. Era copilul lor, adică al satului. Dar e totuşi remarcabil că nimeni n-a spus, că dacă era cumva la Cornu, acest general era rapid prins, că eram a treia zi cu toţii în puşcărie. Alt sat, altă etnie, nu ştiu ce se întâmplă, stranie lumea românească.

A. G. E o coincidenţă de nume sau sunteţi rude: Paul Cornea, criticul literar şi…

A. C. Nici una.

A.G. N-au nici o filiaţie…

A. C. De fapt, pe Cornea îl chema Ţurcanu-Cornea, erau din Moldova. Aurel Cornea, care era mai năzdrăvan, se servea de numele lui ca să intre la toate teatrele, la toate concertele, da un telefon şi zicea: „Aici este tovarăşul Cornea, preparaţi trei bilete astă seară.” Era năzdrăvan Aurel, nu era un om normal în nici un caz. Asta cu teatrele mi-a povestit-o Mirela Roznoveanu, care i-a fost elevă lui Paul Cornea.

Dar nevasta lui Paul Cornea avea despre mine nişte amintiri care-s false amintiri, cum că într-o rochie de seară, cu mănuşi până la cot, eu şedeam întinsă în poala unui bărbat. Seamănă cu mine aşa ceva? Ferească Dumnezeu, că tot satul m-ar fi lovit cu pietre şi degeaba a zis Mirela: „Nu cred că era ea! A nu, nu, nu, sunt sigură!”

Altcineva, un pictor cunoscut, mi-a spus mie de faţă cu o iubită de-a lui, explicându-i ce frumoasă eram eu pe vremuri, că eu dansând cu Cristea Avram la cafeneaua Riegler, la Sinaia, e cea mai frumoasă amintire din viaţa lui. N-am vrut să-i stric cea mai frumoasă amintire din viaţa lui, dar eu nu-l cunoşteam pe Cristea Avram, l-am cunoscut 20 de ani după aia, în Italia. Deci, false amintiri sunt peste tot, aşa că…

A. G. Am dat de un interviu în care vorbiţi şi despre nişte neînţelegeri cu Nina Cassian.

A. C. A, Nina. Nina e foarte stranie.

N. Tz. De Eli Lotar, de fiul lui Arghezi, ce poţi povesti?

A. C. L-am cunoscut la Bucureşti. A venit să-l vadă pe taică-său. Şi ne-am legat de prietenie, iar eu i-am scris în fiecare zi o scrisoare de la Bucureşti la Paris, cu intenţia să am o carte la Paris, numai că el le-a uitat într-o casă în care şedea, că n-avea casa lui. Era un fel de pasăre sublimă, de altfel.

N. Tz. Scrisori de dragoste?

A. C. Nu, cu aceste scrisori, care erau scrise şi în franceză, aveam intenţia să am o carte la Paris. Se adunaseră un caiet întreg, aici în caiet păstram copiile lor, dar l-am pierdut şi pe acesta. Eli Lotar a fost un mare fotograf în anii ’30, când se părea că o fotografie de-a lui era cât un Picasso. Că nici Picasso nu era cunoscut pe atunci, probabil. După care beţia i-a luat capul ca la mulţi autori francezi. Eli Lotar, la 63 de ani, era ca o statuie din epoca decadentă a Romei. Era superb, cu trăsăturile duse, avea aerul să aibă 80, nu 60. Doctorii i-au spus că o să moară în doi ani, dacă continuă să bea, şi a şi murit în doi ani, însă nu înainte ca să vin şi eu la Paris. Eu contam pe ajutorul lui şi pe ajutorul altora. Niciodată niciunul din cei pe care am contat nu m-a putut ajuta.

N. Tz. Şi cum te-ai descurcat aici, la Paris?

A. C. Am venit la acel congres de poeţi, erau vreo 500 din toată lumea. Tradusesem pe Guillevic, un poet comunist francez, care pe urmă n-a mai fost comunist, nu ştiu, cred că românii l-au stricat.

N. Tz. L-aţi cunoscut la Bucureşti?

A. C. La Bucureşti. A venit la un congres dedicat lui Eminescu. El m-a tradus aici şi eu l-am tradus acolo, între timp el tot mă invita. Guillevic era comunist şi însurat cu o franţuzoaică foarte feroce comunistă. Colomba, fosta soţie a lui Voronca, a stat cu el vreo zece ani. După care a luat-o pe una, care era feroce, feroce, mi-era şi frică de ea. Şi am venit la Guillevic, care m-a găzduit pe mine, pe Nina şi pe un poet ungur. Pe urmă am început să caut cum să rămân în Franţa, dar să păstrez şi România.

A. G. Şi?

A. C. Până la urmă am găsit pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, şi pe nişte francezi la o seară la Ionel Jianu. Şi zic: Nu este nici un săgetător printre voi? Nu era nici un săgetător. Monica spune: Eu sunt scorpioană. Bărbat-său, Ierunca, era leu. Virgil Ierunca scrisese un articol despre literatura română în Pléyade, care avea 14 pagini despre România – toate ţările aveau câte 10-14 pagini –, în care erau opt poeţi şi prozatori tineri, din care cred că am mai rămas trei acuma în viaţă. Eu, Blandiana şi Manolescu, ceilalţi au pierit cu toţii. Deci aveam un fel de carte de vizită de poetă tânără privind către Occident. Pierre Emmanuel, care era şeful acestei adunări atunci de la Knokke-le-Zoute, mi-a dat o bursă. Dar după şase luni nu mai putea să îmi dea mie această bursă, aşa că m-a vărsat la nevastă-sa, care avea o istorie foarte interesantă. Taică-său era anticar de anticărie chinezească, avea pagoda de la Louis de Courcel, superbă. Pierre Emmanuel, venit şi el din provincie, când a fost aici prima dată a crezut că e o casă de curve. Nu, nu era, era o minunată anticăria chinezească. M-a ajutat atunci şi o elveţiancă, Jeanine, care mi-a plătit trei ani chiria, infimă chirie, dar chirie, şi a mai băgat şi bani în filmul meu, mă rog, a murit acum doi ani, aşa că… Bref. Am fost ajutată cu plata chiriei, pe urmă am început să lucrez la Monica Lovinescu, şi asta a durat doi ani, timp în care am realizat 60 de medalioane cu poeţi francezi.

N. Tz. Când spui Monica Lovinescu, spui Europa Liberă.

A. C. Europa Liberă, secţia culturală. Aveam zece minute de prezentat un portret de poet francez.

N. Tz. Deci era ca o meserie, ca o slujbă, primeai bani pentru asta?

A. C. Da, sigur, sigur.

N. Tz. Deci erai angajată la Europa Liberă?

A. C. Nu angajată, există cum se spune, o plată la bucată, pe articol.

A. G. Poeţi contemporani sau…?

A. C. Da, toţi. I-am făcut pe toţi francezii, ceea ce ar fi fost bine.

A. G. Să înţeleg că aţi şi tipărit un volum cu prezentările astea sau nu. Le-aţi lăsat aşa…

A. C. Nu, nu, şi astea s-au pierdut…

A. G. Înregistrările…

A. C. Nu erau înregistrări, că eu le scriam.

N. Tz. Şi le şi citeai?

A. C. Da, dar nu era în fiecare săptămână. Era o dată la două săptămâni. Trăgeam mult de trei lei de-acolo, ştii…

N. Tz. Şi de ce numai doi ani a durat sau…

A. C. Am plecat. A venit Aurel Cornea şi am plecat la Londra. Pentru televiziunea franceză el a luat o slujbă.

N. Tz. A fost oricum grea supravieţuirea la Paris până la venirea lui Aurel…

A. C. Eram tânără, aveam norocul că nu mănânc mult. Puteam cu o banană şi cu un pahar de lapte şi cu o bucată de pâine să fiu mulţumită. Pe urmă când eşti tânăr la Paris, şi femeie tânără şi frumoasă, se pare, toată lumea te invita la masă. Mănânci cât poţi. Plus că şedeam la nişte sublimi ruşi albi, care aveau şi un foarte băiat intelectual, că el se scula la 11, eu mă sculam la 11. Găseam un bol, ea lucra la Parimage şi pleca dimineaţa şi ne lăsa un bol cu griş cu lapte şi un borcan cu dulceaţă şi ceai şi noi vorbeam până… Pe urmă eu ieşeam în Paris şi făceam pe nebuna în Paris, unde făcusem deja pe nebuna plătită de Giacometti, prietenul lui Eli Lotar. Când am venit eu la Paris, Eli care era un fotograf celebru, m-a dus sa-l cunosc pe Giacometti, care Giacometti începea statui normale, desene normale, care ajungeau până la urmă o sârmă.

Colindam noaptea întreagă cu Eli şi un prieten de-al lui, Şerban Sideriu, un scriitor destul de steril, dar un fel de muschetar aşa. Giacometti trecea după noi şi plătea barurile de noapte. Tot Saint-Germain-ul era plin de amici de-a lui Eli, care îmi păzea onoarea. Da, Giacometti sărea pe femei frumoase şi Eli îmi păzea onoarea mea. Aşa că n-am văzut niciodată atelierul lui Giacometti. Când l-am întâlnit prima dată, eram şi timorată, şi în loc să zic: Vreau să văd şi eu atelierul!, sau ceva normal, l-am întrebat într-o doară: Ce faceţi? Zice: Îl sculptez pe Eli în chip de Dumnezeu!

Ce perioadă nebună a fost aceea. Era un tip sublim, era un fel de pasăre măiastră, Eli. Toată lumea era îndrăgostită de el, femeile erau geloase… Şi lui, săracul, din anii 30 nu-i mai trebuia nicio femeie, nu ştiu ce, nu ştiu. A murit când eu eram plecată nu ştiu unde, pe malul mării undeva. Când m-am întors, el era mort. Murise la un cuplu de fotografi americani, nişte tineri care l-au invitat la masă şi când să aducă cafeaua el era mort în fotoliu. Ăştia au umblat prin tot Saint-Germain-ul, bre, parcă au fost aleşi, aşa cum păsările care se găinăţează în capul tău… Ziceau peste tot: Eli a murit la noi! Şi m-am dus cu Şerban Sideriu să căutăm mormântul, că a fost înmormântat de primăria Parisului. Deci am aflat cimitirul, am luat metroul sau autobuzul, ne-am dus până acolo, că nu era în Paris, era alăturea. L-am căutat pe Eli, l-am găsit, am mers pe parcela oraşului Paris de sărăntoci. Găsim un rând de morminte toate pline, o jumătate de rând de morminte toate pline, cu Eli în al doilea rând plin de flori, toţi şi-au amintit ce mare fotograf a fost el…

N. Tz. Cum ai ajuns să faci film? Cum s-a întâmplat? Pur şi simplu sau norocul, destinul.

A. C. Nu, nu, nu. Eu am ajuns să fac film fiind foarte vicleană şi căzând în Paris fără să ştiu pe ce calc. De altfel, cu Eli Lotar am fost odată de un An Nou la nişte irlandezi să sărbătorim Anul Nou şi ăia urlau contra englezilor. Eu am crezut că-s glume ca la Bucureşti. Nu, serios! Nici vorbă, erau serioşi irlandezii. După ani de zile îmi dădusem seama în ce călcasem. Nu spuneam unora cine sunt ăilalţi. Învăţasem viclenia asta aşa ca să… că şi pe aicea sunt certuri printre ei, toate grupurile. Deci eu aveam un grup de francezi pe care i-am trimis la Bucureşti să-i plimbe Aurel Cornea şi să le dea mă-sa sarmale, cu speranţa că poate îl aduc pe Aurel, dar nu s-a întâmplat aşa. La un moment dat, Pârvulescu, care era un caz ultra interesant…

N. Tz. E un prieten de-al tău…

A. C. Poet. Tot raftul ăla e Pârvulescu. Deci Pârvulescu mi l-a prezentat pe Rohmer la „Flore”, că acolo, atunci cum şi acuma, veneau, de pretutindeni, toate talentele şi geniile lumii. Rohmer era un tip foarte timid. A murit şi el acum un an, doi, nu mai ştiu când. Într-un an mi-au murit toţi – 11: Ana Novac, Rohmer, Jacques Săndulescu în America, Pârvulescu… Într-un an toţi 11! plus sor-mea, nepotul meu… Acum doi ani au murit trei prietene şi o inamică: Mioara Cremene, Vera Lazăr la Roma, una care era tot rivala Ninei, i se părea Ninei că bărbaţii ei au lăsat-o pentru altele. Marin a lăsat-o pentru mine.

Deci îl cunosc pe Rohmer şi ne reîntâlnim, pe un peron de metrou, a doua sau a treia zi. Rohmer nu intra niciodată în metrou, că el, între studiul lui şi acasă, unde locuia, alerga mai repede ca metroul. Eu nu intram în metrou că sunt claustrofobă şi nu îmi place să intru în metrou. Ce-am căutat noi acolo, nu ştiu… Şi s-a închegat o prietenie între noi, care a durat. Ajunsesem să ne vedem foarte des „la Flore”, să luăm aici ceaiul în fiecare săptămână, în zilele de sâmbătă.

N. Tz. Când ţi-a propus să joci în filmul lui, Genunchiul Clarei?

A. C. Dragă, l-am cunoscut în 1965 şi am făcut filmul în 1969. Deci am avut timp patru ani să tot discutăm filmele lui. El vroia să fac Collectionneuse, primul film foarte bun de-al lui, de altfel încă unul care rămâne… Vreau să spun că Genunchiul Clarei e un clasic american peste tot în lume.

N. Tz. Ai avut fler întotdeauna la oamenii deosebiţi…

A. C. Poţi spune şi aşa. M-am înşelat la Marin? La Ana Novac? M-am înşelat la Rohmer? Nu m-am înşelat niciodată ! Am ajuns, cum mie nu-mi place rolul de mamă şi nici de amantă bătrână sau ceva de genul ăsta, la concluzia că sunt sage-femme, moaşă, ca mama lui Socrate. Deci eu sunt pe post de mama lui Socrate, moşesc talente şi sunt fericită de chestia asta. Odată la Ana Novac, care e o femeie extraordinară, îi public în România piesele de teatru, face o carieră de dramaturg nemaipomenită, îi public Jurnalul de Auschwitz de la Paris… Nu m-am publicat pe mine, pe ea am publicat-o…

N. Tz. Hai să încercăm şi alt gen de întrebări. În ce aţi crezut foarte mult în toată viaţa?

A. C. Măi, eu am avut un vis mistic, de atunci cred în Dumnezeu.

N. Tz. Şi care e visul acesta?

A. C. Aveam o prietenă ultra, cea mai inteligentă femeie care am cunoscut-o vreodată şi am cunoscut o groază de geniale, nu numai inteligente, şi asta era credincioasă. Fusese bărbatu-său diplomat, umblase prin lume, era prietenă cu toţi filozofii lumii. Credincioasă, şedea toată noaptea şi se ruga. Şi avea şi o limbă rea, ceva nemaipomenit. Pentru mine credinţa era opiumul poporului, eu mă duceam la biserică să nu-i fac neplăcere mamei.

Deci mă întrebam: Ce face prietena asta ultra a mea, cum poate să creadă ea, aşa cum cred copii şi nici o problemă pentru ea. Şi visul de care vorbesc, era un vis de postură, cum mi se întâmpla înainte vreme, când nu mâncam. Câte un an eram anorexică, spunând lumii că: „Dacă nu mă lăsaţi să plec, mor pe voi!” Le-am făcut asta părinţilor mei de la Cornu, lui Marin i-am făcut-o, lui Dumitraşcu, care trecea drept primul meu soţ, dar nu era. Şi când nu mănânci, ai nişte vise absolut splendide şi mistice, şi deci eu aveam diverse vise de postură, omoram lume, eram omorâtă. Am visat odată că eram un copil foarte bogat, care a pierdut tot şi mă aflam într-o stare teribilă în faţa universului, ce nu ştiam ce o să fie, o spaimă.

Şi într-o zi visez un vis de ăsta, tot întrebându-mă ce-o fi cu nebuna aia genială, care îmi era prietenă. Eu şedeam la Leonida, alături de Leonida, la primul etaj. După ce l-am lăsat pe Marin, mi-au dat o garsonieră acolo. Mă rog, la etajul unu mirosea a prăjeală de chiftele, da, acolo am vrut, acolo am avut. Şi în faţă erau tramvaie, care în visul meu erau trenuri, într-o ceaţă oribilă, aşa, iar eu mă aflam pe acolo, printre trenuri în pericol de moarte. Şi singura soluţie ar fi fost să mă agăţ de un tren, dar numai că toate erau pline de ciorchini de oameni, toate scările. Dar la un moment dat, un fel de ucenic, de muncitor de ăsta de căi ferate, un băiat urâţel, şi-a tras un picior după scară şi m-a lăsat pe mine să pun piciorul. Şi eu, cum eram arivistă, învăţată cu coatele, am tras cu coatele, am nimerit urmată de omuleţul ăsta pe coridorul trenului. Şi acolo, foarte relaxată şi veselă, şi copilul ăsta după mine. Zice el: „Mirosiţi foarte frumos!” Eu aveam atunci – asta în realitate – parfumul Joy Patou, care avea ca slogan „Cel mai scump parfum din lume”. Aşa că, foarte cochetă aşa mă uit la el, răspunzându-i „Sigur că miros frumos, e cel mai scump parfum din lume!” Şi omuleţul a făcut un fel de „tttt”, chiar aşa, şi a dispărut. Să spun însă că, în realitate, pe acest băiat urâţel eu cu Marin l-am văzut la Lavra, la mănăstire, cântând într-un cor şi avea aşa o elevaţie pe el că şi eu şi Marin ne-am uitat bine la el.

Acuma vine altă parte a visului. El a dispărut, dar mie nu-mi păsa, mi-a lăsat o bucurie atât de formidabilă cum n-am simţit niciodată şi strigam după el: „Cristache! Cristache!” dar nu-mi păsa dacă vine. La ministerele din Bucureşti, de Paşte, ca lumea să nu zică „Hristos a înviat!”, funcţionarii aveau o chestie, ziceau: „Cristache care a venit!” Da, zău. Un cod secret care circula şi deci Cristache al meu era clar, Cristache.

Şi mă scol eu, ce mai e şi asta? M-am trezit pe visul ăsta cu acea bucurie şi zic : Cum creierul meu poate să conceapă chestia asta? Eu sunt foarte dotată şi pentru nenorociri şi pentru fericiri, pe mine nu mă surprinde nimic şi dacă e nenorocire, o analizez s-o scriu, dacă e fericire, mă bucur. Mă bucur de toate felurile de fericiri, de toate. Nu semăna cu nimic visul meu, cum se scrie la carte: bucuria mistică. În Franţa era un poet, Max Jacob, care era un evreu care a trecut la catolicism şi era ce se chemă „les petits fous de Dieu”, adică se trântea în genunchi la biserică, în faţa icoanei Maicii Domnului şi discuta cu ea şi Maica Domnului îi zicea: „Ce urât eşti, dragă Max.” Şi el zicea: „Nu sunt aşa urât, sfântă fecioară!” Toată lumea îl ştia mare poet pe Max Jacob.

Şi, după acest vis cu „Cristache care a venit”, mi-am zis că dacă mai am încă unul asemenea, ajung ca Max Jacob!

R. P. Aţi simţit în acel vis, în acel personaj, pe Hristos…

A. C. Da, da, sigur. Niciun dubiu, de atunci ştiu. De atunci nu mă mai convinge nimeni de altceva. Marxism-leninismul trecuse şi peste mine când eram copil, nu?

Amica mea Famine, mi-a zis: „Nici nu ştii ce face visul ăsta din tine!” N-a făcut nimic special, decât că eu de atunci nu mai am nicio îndoială. Mi-a salvat viaţa… Deci, în afară de faptul că eu cred în Dumnezeu, restul am făcut tot ce se poate, astrologie, eaching, taroturi, cărţi, ghicit în toate părţile, lecturi, de toate… Asta în partea de jos, dar şi partea de sus: budiştii, taoiştii, toată lumea. Am avut şansa că în România citisem Proust şi Joyce, şi încă sunt foarte mulţi autori… Şi sunt cărţi încă pe care trebuie să le citesc şi sper ca Dumnezeu să îmi ţină încă ochii, că e marea mea bucurie pe lume să citesc. Fără ochi nu mi-ar fi bine…

Ştiţi că abia am făcut o mănăstire…

N. Tz. Da, la Cornu…

R. P. Aţi spus că în afară de Dumnezeu, aţi trecut prin toate…

A. C. Prin toate, da, prin Eliade, chiar şi prin Coelho… În filmul pe care l-am făcut la Londra o persoană în două locuri deodată, cu martori. A făcut-o Byron, a făcut-o toţi sfinţii, Milarepa, Papa Clément.

R. P. Aţi scris scenariul?

A. C. Filmul l-am produs, l-am scris, l-am jucat şi a ieşit un top cu cei mai mari tehnicieni.

A. G. Spuneţi subiectul pe scurt.

A. C. Nimic, o persoană în două locuri deodată. De pildă, Byron era la Patras, bolnav pe un pat şi deci cu un martor care îl îngrijea şi era şi la Londra, unde semna cu semnătura lui o chestie la palat.

A. G. Fizic?

R. P. Da, da, cu martori.

A. G. Deci este o dedublare sau ce e?

A. C. O ambiguitate, dar de fapt este o bilocaţie: doar în două locuri. Milarepa se pare că era în mai multe, da. Englezii sunt mari specialişti la astea. După Rohmer, toată lumea are impresia că poate să facă filme, totul e aşa simplu la el.

A. G. Tot ce e simplu, e genial!

A. C. E foarte greu, de fapt.

A. G. Sau tot ce e genial, e simplu.

A. C. Aşa că am făcut şi eu filmul, am înhămat tehnicienii cei mai mari din Europa, Kolpin era monteur, Rohmer a citit textul, Walter Lazzari, care a făcut Electra, Zorba, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, a fost alături de mine, fiind unul dintre cei mai mari cameramani din lume.

N. Tz. De ce nu ai continuat ca actriţă?

A. C. Nenorocirile altui corp de meserii? Tu ştii ce e nenorocirea unei actriţe? Până mai prinde un rol bun i se propun şapte tâmpenii, stă nemâncată câţiva ani, asta la cele mai mari. Or eu care eram Aurora, scriitoare română, în filmul lui Rohmer. Rohmer mi-a făcut un monument de care nu mi-am dat seama, mi s-a atras şi mie atenţia mai pe urmă. Măi, adevărul este că eu cred că sunt o fată de la ţară destul de naivă şi de modestă în megalomania mea, înţelegi? De ce te uiţi la mine?

N. Tz. Da, o fată de la ţară care trăieşte în mijlocul Parisului, care jumătate de an locuieşte la New York. Din ce ţară sunteţi?

A. C. Măi, eu când am plecat din România am considerat că de acuma pot să mor de foame sub Sena. Cum să m-arunc ca omul tău în Sena, Ghérasim Luca, sau ca Celan. Ei doi s-au aruncat în Sena.

N. Tz. La 24 de ani unul după altul, da.

A. C. Şi se mai aruncă poeţii unul după altul, nu am înţeles ce au ei cu Sena. Mă rog, e bine, sunt alăturea, pot să sar dacă vreau, dar nu aveam nici o intenţie să mor. Puteam oricum să mor de boală, de accident, de foame, de nu ştiu ce. Am văzut Parisul, mi-am făcut damblaua, ce mai urmează?

N. Tz. Ţi-a trecut vreodată prin minte să te întorci în ţară?

A. C. Nu.

N. Tz. De ce?

A. C. Că nu mă întorc!

N. Tz. Că dacă eşti de la ţară, ţara…

R. P. Dacă plecaţi, nu vă întoarceţi.

A. C. Ţara mea e cu mine, ce dracu! Patru romane în care-s 24 de ani din România, vă rog să mă citiţi şi, de altfel…

N. Tz. Excepţional romanul, l-am citit.

A. C. Nu mă vrea nimeni, am şi eu experimentele mele şi de fapt…

N. Tz. Eu am avut o revelaţie, citindu-l.

A. G. Îl vreau şi eu.

A. C. Cred că mai am un exemplar în română aici, în casă.

N. Tz. Ţi-l aduc eu înapoi când ne vedem la Bucureşti.

A. C. Bine. Cred că mai am unul… Vă dau volumul, de tot suntem toţi sunteţi de-acelaşi neam.

A. C. Vă mulţumim mult, am aflat atâtea poveşti, atâtea nume noi pentru mine.

N. Tz. Şi de ce n-ai mai făcut nici film?

A. C. Că era să mor de boală, după ce mi-am dat seama că am mâncat banii unor oameni, că producătorii nu fac filme cu banii lor…

N. Tz. Şi cum ai găsit bani pentru filmul ăsta.

A. C. Au venit singuri. Măi, lac să fie că broaştele s-adună. Cunoşti, slavă Domnului, foarte bine chestia. Broaştele s-au adunat, numai că eu fiind ţărancă, aveam şi ideea că să le dau banii înapoi, că erau toţi şi au lucrat toţi fără nici un ban. Numai ăia mici, săracii, ajutorii de monteur, ajutorii de cameramani, au fost plătiţi, ăilalţi, marii tipi, au lucrat toţi pe gratis. Au mai şi găzduit la Londra pe cei veniţi de la Paris, mă rog.

N. Tz. Ne apropiem de finalul dialogului sau chiar îl închidem. Iată, a fost Salonul cărţii, ai avut aici o carte de versuri.

A. C. Măi, cum zic francezii, este carte „datată”, adică e veche, învechită.

N. Tz. Nu, că văd că e destul de nouă.
A. C. Am fost foarte flatată că tu ai refăcut asta, pentru că eu n-am distribuit deloc volumul anterior. Am vrut să fie publicat, dar nu m-am ocupat să distribui, nu e meseria mea asta. Eu mi-am făcut datoria în scris. Sunt scriitori care au puterea de a dura, şi alţii, majoritatea, care nu au puterea de a dura. Păi de aia avem la o sută de ani zece autori, nu? Toţi ăilalţi facem gunoiul pentru acele ciuperci care or să iasă pe noi. Dacă poemele de aici au ţinut 50 de ani, poate mai ţin 50 şi poate am dat lovitura.

N. Tz. E ceva sigur pe lumea asta?

A. C. Da, poezia! E sigură, dacă e poezie.

N. Tz. Şi de unde ştim dacă e sau nu poezie?

A. C. Păi se află după 100 de ani.

A. G. După 50…

A. C. Nu, după 50 nu e destul!

A. G. Cred că e destul…

A. C. Dar ăştia ai tăi, suprarealiştii francezi, au suta. Dar dacă nu-i scoteai tu, nu-şi mai amintea nimeni de unui dintre ei. Faci servicii enorme.

N. Tz. Au făcut şi fac şi alţii. Ce sfaturi ai da unui tânăr care se află la început de drum în literatură?

A. C. E o galeră literatura. Dacă le-aş da un sfat : să se lase repede de chestia asta. Câte o mamă, pe vremuri, aflase ea că la comunişti se dădea bani pentru literatură. Şi vine aşa şi zice: „Şi fata mea scrie poezii!” Eu zic: „Aveţi bani?” Ea se uită la mine scrântit şi zice: „Cum să avem, de ce să avem bani?” „Păi să ţineţi poeta! Că n-o mai ţine nimeni!”
Păi cât am stat în ţară, nouă ne dădea bani să nu scriem, nu ne dădea fiindcă scriam. Deci, dacă nu poţi să nu scrii, scrie, ce vrei să faci ? Suntem totuşi cazuri-limită: scriitorii, editorii. Vai de voi, aţi ajuns mai rău ca scriitorii, ştii…

A. G. Că scriitorul nu investeşte bani.

A. C. Un creion, o hârtie, timpul. Mă rog, timpul e preţios, dar trebuie o energie enormă ca să serveşti pe alţii.

N. Tz. E cunoscută această dorinţă a ta de a ajuta tinerii scriitori…

A. C. Nu e dorinţa mea, eu mă bucur de ei şi deci mi se pare natural să fac ce trebuie, dar nu, eu n-o fac din sacrificiu. N-am făcut niciodată nimic din sacrificiu!

N. Tz. Am văzut că l-ai susţinut foarte tare pe Radu Albulescu.

A. C. Îmi place Radu ! E un scriitor Radu! Breban a avut o mare şansă că l-a cunoscut pe Fammarion, care l-a recunoscut ca autor. După care Flammarion a murit, şi editura lui a rămas pe mâna unor critici, fel de fel de tineri ieşiţi din facultate. A avut un mare ghinion că a publicat Bunavestire la Flammarion, care e totuşi capodopera lui. Marii editori au murit. Eu am avut unul care a publicat cartea mea în franţuzeşte, care semăna cu Rohmer, dar a dat faliment şi acuma el lucrează pentru alt editor.

N. Tz. Ţi-a fost frică teribil de ceva vreodată?

A. C. De puşcărie, ca toată lumea în România, nu? Mai ales că se ascundea unchiu-meu, generalul, la mama şi puteam cu toţii să intrăm a doua zi în puşcărie. Da, aşteptam să intrăm în puşcărie toată familia, deşi eu eram apărată de faptul că eu stăteam în alt sat, în altă familie, a lui fratele tatălui meu. Puşcăria e mama noastră care stă pe capetele noastre şi ferească Dumnezeu să-ţi fie frică de ea c-o faci! Ştii, Aurel avea două frici: să nu aibă un accident de maşină şi să îşi piardă picioarele, prefera să moară cu avionul. Deci nu îi era frică de moarte. Era un tip foarte extraordinar Aurel şi se aştepta mereu să intre în puşcărie, cum era născut la Paris şi părinţii săi se reîntorseseră în ţară. Cum el tot încerca să ajungă la Paris, era o posibilitate de a scăpa de obsesia puşcăriei. Şi în Liban, când a fost luat prizonier, era legat de picioare cu lanţuri de calorifer. Adică de ce i-a fost frică, n-a scăpat. Când ai o frică, elimin-o! Că te pândeşte, stă pe nas până când te ajunge şi în cele mai stranii… Deci, nicio frică. Nu, mie nu-mi mai e frică de nimic. Mi-e ruşine că am ajuns grasă şi că sunt oloagă când mă scol de pe scaun, dar după zece metri îmi trece ologeala. Toată lumea se scoală greu după 50 de ani, dar ei se scoală greu, pe când eu sunt oloagă, eu de-abia mă mişc când mă scol de pe scaun.

N. Tz. Cum e o zi din viaţa ta?

A. C. Lectură, gândire.

N. Tz. Gândire?
A. C. Da, reflecţie.

N. Tz. La ce te-ai gândit astăzi, să zicem.

A. C. Astăzi m-am gândit ce-o să vă aştept eu pe voi, românii, încă o oră, să ajungeţi de la Salonul de carte aici. Dacă făcea asta un francez, nu mai călca în casa mea niciodată, aşa! Ce-am mai făcut? Am văzut o emisiune de religie dimineaţa, cu budişti. Eu nu sunt budistă, îi cunosc, dar nu… eu sunt cu Christos.

N. Tz. Aliona, o ultimă întrebare şi gata.

A. C. Sincer vorbind, eu, astrologic, în luna martie ar fi trebuit să fiu moartă. Era una din posibilităţi. Aşa că să nu aruncaţi înregistrarea asta pentru că s-ar putea să fie ultima.

N. Tz. Vei veni, sigur, la Bucureşti în curând. Vrei să mergi şi la Chişinău?

A. G. Ce ştiţi despre Basarabia?

A. C. Nimic.

A. G. Nici noi nu ştiam, până la facultate, aproape nimic nici despre Marin Preda, nici de alţi scriitori. Eu l-am citit pentru prima dată la facultate, când eram deja mare. Deci până la destrămarea Uniunii Sovietice, nu aveam nicio carte în română, în grafie latină. Nu am cunoscut niciun autor român. Cei care erau un pic mai în vârstă decât noi aveau posibilitatea să meargă la Moscova şi să cumpere acolo carte românească.

Astăzi e duminică, joi am cursuri cu studenţi din ultimul an, a IV-lea. Ce să le transmit?

A. C. Că odată şi odată probabil că formele perfecte redevin la ce au fost. România era ca o pâine şi chiar dacă e frumoasă şi cu forma de peşte, totuşi forma ei iniţială era rotundă. Dar vezi să nu ne belească Putin pe amânpatru… Avantajul scriitorului e să supravieţuiască, nu să moară erou.

297 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *