Magda Isanos: „între minutu-acesta care bate/ şi celălalt…”

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea Magdei Isanos, talentata poetă care şi-a început cariera literară în Bararabia interbelică. Mulţi ani la rând, s-a spus despre ea că este cea mai profundă poetă a literaturii române. Exegeţii au considerat-o printre cele mai înzestrate vlăstare, pasionată a luminii şi dragostei de oameni, cucerind cititorul prin creaţia autentică şi originală, prin profunzimea sensibilităţii şi înălţimea idealurilor umaniste. În puţinul timp pe care destinul i l-a dat, plecând în nefiinţă la numai 29 de ani, Magda Isanos a scris poezie, proză, teatru şi publicistică.

În timpul vieţii sale, Magda Isanos a cunoscut două momente de glorie literară. Primele ecouri ale celebrităţii i-au parvenit la douăzeci de ani, după ce Mihai Codreanu a prezentat-o în cadrul unei şedinţe a „Însemnărilor ieşene” ca pe „o poetă de o mare sensibilitate” şi „de o reală profunzime”. Avându-l ca mentor pe Mihail Sadoveanu, cercul cunoscutei reviste cuprindea elita culturii ieşene, iar aprobările acesteia i-au asigurat tinerei un fulminant succes la public. Este adevărat că poemele Magdei au apărut şi până atunci pe paginile celei mai importante publicaţii de cultură a interbelicului basarabean, „Viaţa Basarabiei”, însă prezenţa la „Însemnări ieşene” de-a lungul anilor 1936 şi 1938 cu un număr însemnat de texte, precum şi la „Jurnalul literar” în 1939, condus pe atunci de G. Călinescu, i-a oferit avantajul de a face parte din categoria de tineri poeţi citiţi şi citaţi. În primăvara anului 1937, în timp ce lua prânzul la o pensiune, avu surpriza să audă la masa alăturată o discuţie între doi domni care îi lăudau poeziile. În acelaşi an, este invitată la vila „Sonet” a lui Mihai Codreanu, iar Constantin I. Parhon îi recită poemul Murim… ca mâine în faţa unui auditoriu select din Aula Universităţii. Frecventează cu regularitate întrunirile „Însemnărilor ieşene”, participă la şedinţa inaugurală a cenaclului „Noua Junime”, fiind stimulată să scrie. Într-un mesaj adresat părinţilor, Magda comentează evenimentul în felul următor: „eu am citit o poezie care n-a fost cu totul pe placul lui G. Călinescu, totuşi i-au plăcut unele lucruri, m-a invitat data viitoare cu mai mute bucăţi”. După toate semnele, tânăra poetă îşi anticipa recunoaşterea, de vreme ce, doar cu un an înainte, îşi asigura mai în glumă mătuşa că aceea avea o şansă reală de a intra în istoria literaturii române din simplul motiv că, peste ani, pe casa ei va fi instalată o placă pe care va sta scris: „Aici a locuit, marea poetă Magda Isanos, la mătuşa ei Călinescu Olga”.

Al doilea moment de graţie în cariera poetei s-a produs în 1943 cu ocazia editării singurului volum antum Poezii, apărut la aceeaşi editură „Brawo” la care se tipărea şi „Însemnări ieşene”. Cartea s-a bucurat de prezentările unor critici literari notorii, remarcabilele publicaţii „Revista Fundaţiilor Regale”, „Timpul”, „România tânără”, „Universul literar”, „Adevărul literar şi artistic” găzduind comentariile lui Pompiliu Constantinescu, George Bezviconi, Şerban Cioculescu, dar şi ale tinerilor pe atunci Ion Caraion şi Virgil Ierunca.

Judecând după numărul mare de cronici la cărţile postume Cântarea munţilor, 1945, Ţara luminii (Imnuri pentru pământ), 1946, Poezii, 1947 şi încă câteva, în deceniile următoare, Magda Isanos beneficiază de o atenţie constantă, fapt menţionat de Constantin Ciopraga în prefaţă la volumul Cântarea munţilor (1988): „Ea, cea atât de concret implantată în istoria curentă, trece – postum – într-un timp al mitului (…) În posteritate poezia Magdei Isanos cunoaşte o audienţă remarcabilă, pe măsura celei care a fost o personalitate de excepţie” [1, p. 5, 25]. Creaţia ei este semnalată admirabil de Ion Caraion, Şerban Cioculescu, Garabet Ibrăileanu, Baltazar Camil, George Ivaşcu, Alexandru Piru, Alexandru Jebeleanu, Geo Bogza, Laurenţiu Fulga, Marin Bucur, Ion Rotaru, Victor Felea, Horia Bădescu şi mulţi alţii. Chiar şi mai scepticul Geo Bogza semnează despre Magda în cheie superlativă: „A scris versuri în care se simte tălăzuirea oceanului când se pregăteşte furtuna, versuri uriaşe, poate cele mai dintâi versuri uriaşe pe care le-a scris o fiică a poporului nostru” [1, p. 25]. La rândul lui, criticul Nicolae Manolescu şi-a adus contribuţia, consemnând în prefaţa la antologia Poezia modernă de la G. Bacovia la Emil Botta prezenţa unei poezii „excepţionale, cu mare influenţă asupra întregii poezii feminine de după război…” [2, p. ]. La distanţa de mai puţin de zece ani de la afirmaţia lui Constantin Ciopraga, Alex Ştefănescu ajunge la o concluzie mai temperată în ceea ce priveşte solicitarea acestei poezii: „Din Magda Isanos rămâne o legendă, din ce în ce mai ceţoasă” [3]. Totuşi, poeta îşi menţine un anumit public în continuare, pentru care s-a creat o pagină web[4], s-a editat o revistă intitulată „Ferestre” şi s-a organizat un Festival Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos” [5].

În Basarabia, promovarea Magdei Isanos parcurge o cale anevoioasă, fiind afectată de sincopa extinsă între anii 1940 şi 1989. Cum bine se ştie, climatul literar din perioada interbelică a fost prielnic pentru afirmarea energiilor creatoare ale tinerei poete. După un debut cu versuri în revistele şcolare din Chişinău „Licurici” (1932), „Ghiocei” (1933) şi „Crai nou” (1934), eleva de liceu deveni aproape imediat un autor de la „Viaţa Basarabiei”, alături de Pan Halippa, Şt. Ciobanu, N. Costenco, T. Inculeţ, S. Cujbă, Gh. V. Madan, I. Buzdugan, Al. Boldur, A. Luţcan şi Vl. Cavarnali, ceea ce însemna o recunoaştere a valorii literare. Un reportaj despre „Serata artistică-literară a revistei «Viaţa Basarabiei»” ne stă mărturie a faptului că tânăra a avut aici un mediu deschis şi receptiv la talentul ei: „Din iniţiativa revistei s-a organizat la teatrul «Orpheum» o serată literară, urmată de bal în ziua de 5 decembrie a.c. (…) Au citit din operele sale domnişoara Magda Isanos şi domnul Gheorghe V. Madan” (nr. 11-12, 1935, p. 91). În numărul 9 (1936) al revistei, Nicolae Costenco o trece pe lista membrilor „Societăţii Scriitorilor din Basarabia” care urma să se instituie la scurt timp. Într-adevăr, în 1939, numele ei apare alături de fondatorii Pan Halipa, N. Costenco, I. Buzdugan, O. Cruşevan-Florecu, B. Istru, T. Nencev şi V. Luţcan.

Actorul şi prozatorul Dominte Timonu ne oferă amănunte despre primele apariţii publice ale Magdei Isanos: „Cu Magda Isanos am fost colegi de cenaclu. Şedinţele cenaclului aveau loc în fiecare sâmbătă seara în sala de festivităţi a primăriei şi începeau de obicei cu un referat, în care se ridica o problemă mai spinoasă, ca despre stil, valoarea artistică a unei opere, sau chiar despre însăşi noţiunea de artă. (…) Magda Isanos, fiica unui medic, cam smoliţică, cu ochii mari şi vii, tăcută, rece, distantă, părea de o gravă seriozitate. Cei câţiva tineri de vârsta ei nu-­i prea dădeau târcoale, aşa cum se întâmplă de obicei de când e lumea lume, tocmai pentru răceala pe care o afişa. (…) Dacă Magda Isanos a izbutit să se înalţe până la măiestria literară unde se găseşte astăzi, loc bine definit în lirica românească, desigur că meritul îi aparţine ei în primul rând. Fără îndoială, că o contribuţie au constituit-­o şi discuţiile purtate pe vremea aceea în cadrul cenaclului de atunci, cât şi a paginilor revistelor literare, şi mai ales a «Itinerarului» de sub direcţia lui Iorgu Tudor.”  [6, p. 196­-198].

Redactorii de la „Viaţa Basarabiei”, „Cuget Moldovenesc”, „Pagini Basarabene” o considerau pe  Magda ca făcând  parte importantă din acel „fond spiritual basarabean” pe care ei şi-l doreau explorat, fortificat şi promovat. Oferind prioritate băştinaşilor (imperativ promovat cu insistenţă mai ales de Nicolae Costenco), cei de la „Viaţa Basarabiei” îi publicau versurile chiar şi după ce poeta a plecat la Iaşi pentru studiile universitare. Numărul  2-3 (1939) al revistei conţine o referinţă amicală la adresa ei: „Pentru noi e o plăcere deosebită de a constata, printre colaboratorii acestei foi, prezenţa unei Basarabence, Magda Isanos. Reproducem poezia Dimineaţă, din nr. 2 al Jurnalului literar, pentru a împrospăta în memoria cititorilor noştri numele unei vechi colaboratoare a revistei noastre, dar care, pare-se, a uitat de existenţa noastră.” La fel procedau şi celelalte reviste, tratând-o cu un aer de familie şi considerând-o portavoce a Basarabiei româneşti.

Interzicerea autorilor indezirabili noului regim după anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică se răsfrânge şi asupra memoriei Magdei Isanos. Pentru noile generaţii consumatoare de literatură „moldovenească” de la Est de Prut poeta este practic o necunoscută. Numele îi iese la lumină doar după 1989, graţie unui serial de articole semnate de Vasile Badiu în revistele de cultură locale. Cercetătorul îşi împărtăşeşte revelaţia unei moşteniri preţioase, vestind o poetă „de sensibilitate rară şi de o gândire artistică profundă”, în a cărei poezie se aud „ecouri ale meleagurilor basarabene” şi se susţin pledoarii întru „dreptatea pentru oameni”. Tot în 1989, editura „Literatura artistică” scoate de sub tipar, în grafie latină, volumul de versuri, schiţe şi cronici Magda Isanos. Confesiuni lirice.

Atitudinea criticului faţă de poeta, a cărui destin s-a împletit cu o întreagă generaţie de basarabeni eminenţi, ieşiţi ca o binecuvântare de sub norii denşi ai uitării, este susţinută de Nicolae Corlăteanu, Mihai Cimpoi, Veronica Bâtcă şi alţi istorici literari care o reintegrează în istoria literară a locului. Alexandru Burlacu şi Alina Ciobanu o includ pe Magda Isanos în antologia  Scriitori de la „Viaţa Basarabiei”, iar Mihai Cimpoi îi acordă spaţiu considerabil în a sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. La un moment dat, gesturile criticilor de la Chişinău trezesc suspiciuni pe motiv că ar fi resuscitat ideologia regionalismului cultural [7]. Are poezia Magdei Isanos un „specific basarabean” sau nu rămâne de văzut, se cere însă situarea ei în contextul în care şi-a început activitatea şi în poetica timpului deopotrivă. Cert e că la 1938, într-un articol intitulat Tânăra lirică basarabeană, Laurenţiu Fulga trece numele Magdei Isanos pe o listă compunând „elita spiritualităţii basarabene” [8, p. 7].

În reconstituirile sale, Elisabeta Isanos probează faptul că Magda a păstrat „dorul de provincia ireversibilă. Cei plecaţi evocă mereu atmosfera locului de baştină: un parfum indescifrabil, o ţinută care-i defineşte ca o hieroglifă. Copil, ghiceam imediat în casa cui intrasem. Recunoşteam încă din uşă o odaie de basarabeni: câteva obiecte ciudate, nelipsitul samovar, pe care  nicio luptă şi niciun pact politic n-au reuşit săl disloce, mirosul de ceai şi plante medicinale, de unde ideea că ierborizau cu toţii uscându-se, dar şi altceva, greu de spus, poate o anumită lentoare serioasă, un ritm al vieţii zilnice” [9, p. 160]. Mihai Cimpoi trece drept „marcă basarabeană” un anume „vizionarism social” al poeziei „de început de secol cu fâlfâiri agitate de drapele şi aprinderi de sfeşnice, cu strigăte de groază şi sunete chemătoare la goarne, cu mâini întinse peste ruini şi morminte, cu încendieri de zări, cu galopări tropotitoare şi cu suliţi ridicate în ceruri, cu oameni porniţi după pilda şuvoaielor revărsate” [10, p. 128]. Relieful particular al poeziei Magdei Isanos are drept corolar inclusiv aceste date particulare care îi completează formaţia scriitoricească, dar în nici un caz nu o circumscriu doar spaţiului basarabean. Predispoziţia cercetătorilor de a o considera o „poetă a noastră” ne-a determinat, în 2004, să-i acordăm spaţiul considerabil în teza de doctorat cu tema Lirica feminină din Basarabia. Anii ’20-’30. Faptul că Magda Isanos este o poetă a literaturii române nu intra în contradicţie cu cel de a prezenta cu relevanţă lirica feminină din Basarabia interbelică.

În continuare, ne propunem să oferim informaţii amănunţite referitoare la viaţa şi activitatea Magdei Isanos, despre care, până nu demult, se ştia foarte puţin. Aceste date se datorează, în mare parte, Elisabetei Isanos, fiica poetei, care a scos la iveală mai multe momente din viaţa mamei sale în cele două cărţi cu amintiri: În căutarea Magdei Isanos (Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2003) şi Cosânzenii (Timişoara, Editura Artpress, 2005). Portretul de faţă a fost posibil şi datorită mai multor memorii scrise de câteva personalităţi ale timpului, care au cunoscut-o pe poetă.

Mărturiile pe care fiica Elisabeta Isanos le adună de la bunica şi mătuşile sale vorbesc despre obârşia grecească a familiei Isanos. Potrivit acestora, pe la 1750, bunicul matern Teofil Papadopol împreună cu soţia sa Ecaterina, şi ea originară din insula Samos, se stabileşte la Galaţi. La 26 aprilie 1851, în localitatea Tartaul-Moldoveni, jud. Cahul, se naşte Vasile, fiul Anei şi al lui Petru Balan, cioban venit de prin părţile Sibiului. Ion Şanta, meseriaş român, fierar din zona Sibiului, în 1852, trece munţii împreună cu soţia sa Carolina şi se stabileşte la Focşani. La 26 februarie 1855, în comuna Mileşti (Basarabia), se naşte Elisaveta, fiica iereului Constantin şi a Ecaterinei Gândea din Căpriana (Lăpuşna), născută Stihie, fiică de diacon. Vasile Balan absolvă Seminarul din Ismail şi se căsătoreşte cu Elisaveta Gândea la 2 iunie 1872 în comuna Congaz.

Cel care a purtat dintâi numele „Isanos”, ardeleanul Iosif Şanta, era de meserie mecanic agricol şi muncea pe diverse moşii din raza oraşului Galaţi. Înainte de a se căsători cu fiica lui Papadopol, Hrisopia, acesta a pretins să i se schimbe numele în „Isano”, dorind astfel să devină „egalul grecilor”, „egalul celor mai sus plasaţi” („Isano” e compus din două adverbe, „isa” – în mod egal şi „ano” – sus). Astfel se întemeiază familia care era să nască peste o generaţie pe Magda Isanos.

La 4 octombrie 1886, în Comuna Rogojeni, judeţul Covurlui se naşte Mihai Isanos, fiul lui Iosif Şanta-Isanos şi al Hrisopiei Papadopol. La 9 martie 1889, în comuna Roşu, jud. Ismail se naşte Elisabeta Balan, penultima dintre cele şase fiice ale preotului Vasile Balan şi ale Lisavetei Gândea. În 1908, Mihai Isanos şi Elisabeta Balan se întâlnesc la Iaşi, unde studiază medicina. În 1912 Elisabeta Balan şi Mihai Isanos îşi încep cariera ca medici psihiatri la Spitalul Socola, la marginea Iaşului, lucrând cu profesorul C. I. Parhon. La 14 iulie 1915, la Casa Primăriei ieşene, domnul Mihail Isanos, de profesie medic, domiciliat în Iaşi, str. I. C. Brătianu, fiu al dlui Iosef Isanos, de profesie mecanic şi al dnei Peiţa, născută Papadopol, de profesie casnică, se căsătoreşte cu Elisabeta Bălan, în vârstă de 26 de ani, de profesie doctorandă, domiciliată în Iaşi, str. Sărăriei.

Magda Isanos se naşte la 17 aprilie 1916, ora 3 după amiază, de Duminica Tomii, cu puţin timp înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, în locuinţa părinţilor săi din incinta spitalului Sf. Spiridon. În toamna aceluiaşi an „Bucureştiul a căzut în mâinile lui Falkenhein. Exodul spre Iaşi devenise demenţial: un aflux de sute de mii de refugiaţi, militari şi civili, români şi de alte neamuri. De pomină aveau să rămână soldaţii ruşi, în iarnă, când jucau de frig pe vagoane, spărgând acoperişurile şi căzându-le în cap celor dinăuntru. Să-ţi cadă în cap un rus degerat nu era însă cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla. Iaşul era flămând, secătuit de lipsuri; doar corbii din turnurile Mitropoliei se înmulţiseră peste măsură, revărsându-se ca un văl funerar peste oraş.” (Elisabeta Isanos)

La vârsta de un an si şase luni Magda se îmbolnăveşte de poliomielită, molipsindu-se de la un copil din vecini. Se salvează datorită grijii deosebite a mamei sale, despre care poeta spunea mai târziu: „Mama m-a născut a doua oară”.  Sechelele bolii sunt reduse la minimum, rămân însă sănătatea firavă şi o dificultatea la mers.

În 1918, Mihai Isanos este numit medic psihiatru la spitalul de boli nervoase din Costiujeni, o localitate din apropierea Chişinăului. Familia Isanos se transferă la Costiujeni. Aici se mai nasc patru surori: Silvia, Veronica, Elisaveta şi Ana. Despre casa în care locuia familia Isanos Elisabeta scrie următoarele: „Grădina Casei din Vale poate fi descrisă, ca orice alt loc de pe lume. Ceea ce scapă descrierii este partea ei de paradis, existând, irepetabil, numai în vise şi în amintire. Geografic vorbind, locul arăta astfel: cum veneai cu trăsura sau pe jos, era o alee de salcâmi, apoi intrai în curte pe o parte de lemn. În dreapta vedeai grădina, din stânga curtea străjuită de brazi. În prelungirea curţii cu păsări, erau straturile de legume. Tot în dreapta se afla şi balconul, spre care urcai trei trepte din curte şi coborai treisprezece până la rondurile de flori. Aveai puţin de urcat şi mult de coborât, ceea ce-i dădea casei, văzută dinspre grădină, aerul unei cetăţi. Erau două alei de nuci, două de peri, câţiva meri, din care unul pădureţ făcea nişte mere mici, dulci-acrişoare, jumătate roşii, jumătate galbene, cu care fetele organizau bătălii. Era şi un vişin înalt, şi arţari, şi duzi. Sub nuci, toamna, se făcea un pat foşnitor de frunze galbene, iar arţarii crescuseră aşa de groşi, încât copilele se tolăneau ca şerpii pe crengi.”

La 1 septembrie 1923, Magda intră la şcoala primară din incinta spitalului, unde existau cele necesare, inclusiv grădiniţa şi şcoala primară. Anii petrecuţi în localitatea basarabeană în Casa din Vale şi grădina de pe lângă spital rămân în amintirile Magdei Isanos şi ale celorlalţi membri ca fiind cei mai frumoşi din viaţă. Copilăria Magdei decurge în spaţiul prielnic dintre şcoală, grădina din faţă şi biblioteca tatălui, care era un cititor pasionat şi avea colecţii din scriitori clasici ruşi, români şi francezi: Eminescu, Arghezi, Rilke, Flaubert Oscar Wilde. Serile Mihai citea cu voce tare din aceste cărţi, provocând adunarea de prieteni la dezbateri pe marginea lor. La aceste discuţii se ridica şi vocea Magdei, pe care Mihai, deşi o alunga la culcare, o admira pentru uşurinţa de exprimare, pentru calităţile ei retorice nebănuite. „Cu surorile mai mici, discuta foarte serios, ca între egali, dar cu tinerii de seama ei sau mai mari era ironică şi, uneori, chiar tăioasă. Iar faptul că nu citise o carte, despre care ea credea că trebuie citită, îl descalifica în ochii ei pe participant. Avea replica frumoasă şi promptă, era mai sprintenă la minte decât normalul vârstei ei” (Elisabeta Isanos).

În 1929, Magda devine elevă la Liceul Eparhial de fete din Chişinău  (în clasa a VI-a). Pe atunci liceul avea ca director pe renumita Elena Alistar, sora Elizei Isanos şi mătuşa Magdei, deputat în Sfatul Ţării din partea Uniunii femeilor moldovene. „Muntele Athos”, aşa cum ara supranumit Liceul Eparhial de fete din Chişinău („Aşezământul Eparhial Regina mamă Elena”), se afla nu departe de gară „pe o sprânceană de deal, deasupra unei crâşme”. Clădirea liceului i se părea fetei cea mai neprietenoasă din oraş, severă şi rece ca o puşcărie, în pofida faptului că era condusă de mătuşa ei de pe mamă, Elena Alistar. Un timp Magda locuieşte la internatul de pe lângă liceu, care emana pe atunci un miros de „Rusie veche”, împreună cu locuinţa directoarei ce „trăsnea a revoluţie ca Siberia de albă”. Îşi alină dorul de gradină Casei din Vale în veselia pe care o întreţinea prin farse, glume şi păcăleli. Însufleţea prin prezenţa-i orice adunare şi era adorată pentru firea ei îndrăzneaţă. Drept mărturie stă o întâmplare la care Magda apărea pentru prima dată în postură de avocat. Într-o zi ea luă apărare unor colege mai mari care erau ameninţate de directoarea-mătuşă cu eliminarea din liceu. Fetele nu puteau fi excluse pe motiv că, potrivit micuţei avocate, de ele depindea soarta familiilor lor şi că, potrivit bisericii, orice pedeapsă trebuie să urmărească nu nimicirea persoanei, ci îndreptarea ei. La cuvintele Magdei inima Elenei Alistar se înmoaie şi fetele rămân să înveţe în continuare. În schimb Magda este pedepsită cu o săptămână de eliminare. În semn de protest, liceencele au declarat greva foamei, pe care au „ţinut-o” zile în şir, nopţile fiind alimentate pe ascuns cu pâine, dulceţuri, fructe, prăjituri aduse de la Costiujeni de mama Magdei, „feministă înfocată, gata oricând să apere cauza unor fete nedreptăţite”.

Nici casa cumpărată de părinţii ei în Chişinău nu are grădina care i-ar da senzaţia mirifică de la Costiujeni. Locuinţa pe care o împărţea cu sora sa Silvia, devenită de curând elevă, era o fostă cârciumă cu trei camere plasate pe o pivniţă imensă lângă târgul de vite, în colţul unde se uneau străzile Tighina (fosta Benderskaia) şi Mihail Kogălniceanu (fosta Reni). Surorile locuiau acolo cât ţinea şcoala, supravegheate de o bătrână menajeră. Şi această perioadă înregistrează un moment serios-ilar legat de Magda. Cum de jur-împrejurul târgului erau numai hanuri cu şoproane pentru vite şi cârciumi afumate, unde se vindea „rachiu moldovenesc pentru aldămaşuri”, s-a întâmplat ca noaptea să bată-n uşă un beţiv întârziat. Magda, ridicată de la masa de scris, stătea gata să-l întâmpine, având în mână un presse-papier de metal masiv.

Începe a scrie versuri pe la treisprezece ani. Tatăl primeşte vestea cu sfială şi nelinişte, „ca o găină care a clocit un pui de raţă şi se uită apoi de pe mal cum înoată” (Elisabeta Isanos). Primele caiete de poezii le rupe sau le arde, păstrându-se din ele doar câteva versuri memorate de surori. Una din acestea e închinată mezinei cu ocazia împlinirii a trei ani: „În ochii tăi,/ Deschişi, miraţi şi-ncrezători asupra lumii,/ În ochii tăi miraculos de clari,/ O să se-ncuibe vipera minciunii,/ Şi-n colţul minusculei tale guri,/ Atât de dulce şi surâzătoare,/ Se vor săpa cu vremea zbârcituri,/ Mereu mai adâncite, mai amare.// Azi crezi în basme, însă mâine/ Vei învăţa adesea să te-ndoieşti/ Şi-n lupta ne-ndurată pentru pâine,/ Tu vei uita, desigur, să zâmbeşti”. Au mai rămas şi nişte epigrame, compuse de Magda într-un duel poetic cu băiatul din vecinătate, care la un moment dat a pomenit defectul ei fizic, asemănând versurile cu stăpâna lor. Răspunsul: „Regret c-am răscolit o răutate/ Pe care nici n-o bănuisem în trecut,/ Dar văd din rimele-ţi cu trudă închegate/ Că versurile-mi «şchioape» te-au durut…// Citeşte-ţi epigrama încă-o dată:/ Deşi nu eşti deloc un Cincinat/ Vei observa că trebuie reparată/Şi-un pic de spirit nu i-ar fi stricat.// Şchiop fu şi Byron, mi se pare,/ Şi-avea mai mult talent ca tine,/ De-ar sta talentul în picioare,/ Ar scrie toţi măgarii bine”.

Debutează în 1932, în revista „Licurici” (an. I, nr.2, 28 mai) a Liceului de băieţi „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chişinău cu poeziile Aş vrea un basm şi Primăvara. La Chişinău apare primul număr al revistei Viaţa Basarabiei, al cărui program sună: „… vom căuta să desţelenim păragina trecutului de robia în care a trâit Basarabia noastră, mai bine de un veac sub stăpânire rusească; … vom căuta să înfăţişăm sufletul românesc basarabean în ceaţa vremurilor apuse şi în splendoarea luminii româneşti de astăzi; să cultivăm legăturile de convieţuire paşnică şi rodnică între locuitorii Basarabiei, fără de deosebire de naţionalitate şi religie;… să ţinem în curent pe cititorul de pe meleagurile basarabene cu literatura noastră românească şi cu problemele de cultură generală”. În 1933, în revista „Licurici”, an. II, nr. 2 din 1 aprilie apare poezia Gelozie. Participă şi joacă un rol determinant la crearea Societăţii culturale „Iulia Haşdeu”, de pe lângă Liceul Eparhial de fete din Chişinău. Obţine premiul II la un concurs al Societăţii „Tinerimea română” de la Bucureşti, pentru un eseu cu tema Drepturile femeii. La solemnitatea înmânării premiilor, preşedintele societăţii, profesorul Nae Dumitrescu, declară: „De dumneata sunt convins că am să mai aud! Ai mari posibilităţi!”

La Burnas, face cunoştinţă cu Leon Panteleev din Chişinău, absolvent de filologie clasică, aflat atunci în faza îndeplinirii serviciului militar. Spre „dezamăgirea surorilor, cel dintâi «prieten» al Magdei era cu opt ani mai în vârstă ca ea, purta favoriţi şi semăna cu un personaj, taciturn şi moale, din literatura lui Cehov” (E. Is.). Peste puţin timp Leon avea să-i devină primul ei soţ. Publică în „Viaţa Basarabiei”, anul III, nr. 3, martie 1934, poezia Ploaie. Revista a legat­-o pe Magda Isanos de istoria literaturii basarabene. În revista „Crai nou” (an. I, nr. 3 din 31 martie) îi apare poezia Toporaşi. Contribuie la apariţia revistei „Ghiocei”, organul Societăţii culturale a şcolii, la care eleva clasei a VII-a devine redactor. În acelaşi an publică aici („Ghiocei”, an. I, nr. 2, aprilie) schiţa Creionări, câteva recenzii asupra revistei „Crai nou”, iar în nr. 3 poezia Macii şi schiţa Inseparabilele. Ţine o conferinţă cu tema Femeia în literatura noastră.

În toamna aceluiaşi an este admisă concomitent la două facultăţi: Litere şi Filozofie (la care, din motive pecuniare, renunţă după trei ani) şi Drept a Universităţii Mihăileni din Iaşi. Cum arăta Magda în toamna anului 1934? Traian N. Gheorghiu de la „Însemnări ieşene” o vedea: „o fiinţă de o rară delicateţe sufletească şi trupească, având o sănătate şubredă, dar şi o mare dorinţă de a trăi”. Dorel Elefterescu îşi amintea despre o fată „înaltă şi voinică, cu cozi negre şi groase, lăsate pe spate, cu faţa albă şi plină – ce strălucea de sănătate”. Într-o schiţă intitulată Studenta, privindu-se dintr-o parte, Magda îşi va face autoportretul acelei perioade: „are un taior nou şi o servietă la fel, îşi întoarce faţa la dreapta şi la stânga, şi, cu mândrie şi entuziasm, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă! (…) în neprimitoarea cameră mobilată stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îşi aminteşte de grădina de-acasă (…) La Universitate, a doua zi totul e copleşitor… larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor colegi. (…) Desigur, i se face curte, chiar dacă nu-i frumoasă, e tânără. Studenţii îi fac loc lângă dânşii şi se întâmplă să o privească lung câte un profesor. (…) ea priveşte drept la oameni ca şi cum le-ar spune: Eu am să înving” (E. Is.).

Corpul profesoral este alcătuit din nume de somităţi. La Filozofie, Ion Petrovici predă „Istoria filosofiei moderne” şi „Logica”, iar Al. Claudian îşi ţine cursul de „Introducere în filosofie”. La Sociologie predă renumitul profesor Petre Andrei. Mai sunt şi tinerii Dan Bădăreu, Mihai D. Ralea. La Drept, îşi ţin cursurile Traian Ionaşcu, Ion Coroi, Nicolai Buzea, toţi cu doctorate făcute la Paris. Publică prozele Despre iubirile mari, Îngerii, Magistrata, Studenta, Oraşul cu minuni (Domnişoara Vanda), Omul cu cizme roşii. În 1935, locuieşte la o mătuşă din partea tatălui, Olga Călinescu, pe strada Aleea Principesa Maria, nr. 10, lângă grădina Copou. Îşi petrece timpul liber în parcul Copou de unde se întoarce noaptea târziu. Convinsă că oferea un exemplu negativ fiicelor ei, mătuşa o admonesta şi se grăbea să raporteze părinţilor. Drept replică, Magda încerca s-o împace, spunându-i că are o şansă reală să intre în istoria literaturii române, căci, peste ani, pe casa ei va fi pusă o placă pe care va sta scris: „Aici a locuit, marea poetă…, la mătuşa ei Călinescu Olga”.

Pe 18 septembrie 1935, la Chişinău, are loc ceremonia de înregistrare a căsătoriei Magdei Isanos cu Lev Panteleev, pentru ca, doar la un an, această „alianţă bizară a două temperamente opuse” sa dea o fisură. Leon Panteleev îşi va schimba ulterior numele Grama după a doua soţie. Publică poezia Rochia în „Viaţa Basarabiei”, an IV, nr. 11—12 nov.-dec. La 31 ianuarie 1936, căsătoria lor s-a desfăcut prin consens. „Lumea din jur îşi dezvelise o faţă pe care nu i-o bănuise: statutul de femeie divorţată o împinsese, oarecum, la marginea societăţii aşa-zis burgheze, se pomenise obiectul predilect al bârfelor, spaima familiilor şi ţinta atacurilor, mai mult sau mai puţi delicate, ale bărbaţilor, în timp ce femeile o evitau, dată fiind «cronica scandaloasă»” (E. Is.).

Este recomandată de poetul Mihail Codreanu în cadrul unei şedinţe a „Însemnărilor ieşene”, al cărei mentor era Mihail Sadoveanu, ca fiind „o poetă de o mare sensibilitate şi, ceea ce-i mai rar pentru o femeie, de o reală profunzime”. Începe colaborarea cu această revistă, publicând poemul Dragostea mea. Apoi  publică cunoscutul său poem Murim… ca mâine. Cunoaşte o perioadă de glorie literară: „Era confirmarea pe care o aştepta. Şedinţele „Însemnărilor ieşene” se ţineau în sala «Rockefeller» a Institutului de Anatomie, altfel spus, la Morgă, deoarece profesorul dr. Gr. T. Popa care conducea instituţia era şi animatorul principal al revistei. Vara, pe căldurile cele mari, se stătea pe nişte ziare aşternute pe scara răcoroasă de la intrarea din stânga clădirii” (E.Is.). Cercul „Însemnărilor…” cuprindea «crema» culturii ieşene, astfel că, după ce numele i-a apărut în revistă, Magdei au început să-i parvină primele ecouri ale celebrităţii.” În primăvara anului 1937 lua prânzul la pensiunea Menaj şi a avut surpriza să audă cum la masa alăturată doi domni îi comentau laudativ poeziile, fără să-şi închipuie că vecina lor e autoarea. Profesorul C.I. Parhon a citat din poezia ei Murim… ca mâine în faţa unui auditoriu select din Aula Universităţii. Continuă să publice în „Viaţa Basarabiei”, devine colaboratoare a revistei „Însemnări ieşene”, unde publică cu regularitate până la sfârşitul anului când revista va fi suprimată. Paralel publică în „Cuget moldovenesc”, „Viaţa Basarabiei” şi „Pagini basarabene”, poezii ca Dorinţa, GrădinărieAtavismToamnăCaisulCuvântul EveiJucărie şi altele. Paralel publică în Cuget moldovenesc, Pagini basarabene poezii ca Dorinţa, Grădinărie, Atavism, Toamnă, Caisul, Cuvântul Evei, Jucărie ş.a.

În toamna aceluiaşi an, la „Însemnări ieşene”, face cunoştinţă cu Eusebiu Camilar. „El îi aducea flori, îi văcsuia pantofii. (…) Nu l-a întrebat nimic, nici despre numele său ciudat, asemănător cu un pseudonim: Eusebius Camilar, cu care îşi semna poeziile, nici alte lucruri legate de condiţia lui socială”. Fiind întrebată de mamă ce studii are noul său prieten, Magda răspunse: „Îl iubesc! Cum era să-l întreb ce studii are?” (E. Is.). Locuieşte împreună cu sora sa Silvia, studentă la medicină, într-o vilă pe strada Dimitrie Greuceanu nr. 5, azi strada Pinului. În această perioadă se apropie de studenţii cu concepţii democratice, integrându-se în „Frontul Democrat Studenţesc”.

În 1937, publică în „Însemnări ieşene”, aproape număr de număr, poezii ca ÎnvrăjbiriLa marginea cimitiruluiBlestemLacul, Calul de la birja de noapteUltimul sărutDupă scripturăLogodnă de primăvarăRisipireGreşeala de tiparVis vegetalCapriciiMurimRomanţă. Ziarul „Lumea” îi publică poezia Cântarea păstoriţei, prezentând-o ca fiind o „descoperire preţioasă a „Însemnărilor ieşene”. În decembrie acelaşi ziar o anunţă „un nou talent în ascensiune, poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate în versuri de o temeritate care depăşeşte feminismul”.

Pe 31 martie 1938, la primăria Iaşi, se căsătoreşte cu Eusebiu Camilar, martori fiindu-le Nicu Călinescu, unchiul Magdei, şi George Lesnea. „Erau un cuplu unic, ironizat de invidioşi drept «mariajul dintre poezie şi proză»” (E. Is.) Se mută într-un apartament pe strada Sărăriei la madam Rabinschi, colţ cu Ralet, în apropierea casei care a fost ultima locuinţă a lui George Topârceanu. În mai, la ziarul „Iaşul” publică prozele Despre iubirile mari, Îngerii, Magistrata, Studenta, dar şi recenzii despre Enigma Otiliei de G. Călinescu, Temple în flăcări, poeme de Victor Măgură şi la povestirea pentru copii Ivan Turbincă. În vara anului 1938 Magda Isanos participă la conferinţe şi la strângerea de fonduri pentru ajutorarea poporului spaniol. Merge în satul natal al lui Eusebiu Camilar, Oadeci, comuna Udeşti.

Toamna îşi ia licenţa în Drept. La scurt timp, Hitler invadase Polonia, Eusebiu Camilar a fost chemat pe front. Fondează împreună cu Ion FrunzettiLaurenţiu FulgaGeorge Petcu şi alţii „Gruparea scriitorilor tineri”. Participă la şedinţele Societăţii „Noua Junime”, înfiinţată din iniţiativa lui  Călinescu, unde citeşte din poeziile ei. În 1939, Mihai Isanos, numit recent director al spitalului Costiujeni, suferă un accident vascular cerebral, din fericire fără urmări. La 13 ianuarie Magda Isanos se înscrie în Baroul de Iaşi ca avocat stagiar în cadrul biroului de avocatură a lui Nicolae Apotecher. Colaborează la „Jurnalul literar”, an. I, nr. 1 din 1 ianuarie, cu recenzia la Moldovenii de Georgeta Mircea Cancicov, în nr. 2 din 8 ianuarie, cu recenzia la Vulpea de Mary Webb şi poezia Dimineaţa, reprodusă în „Viaţa Basarabiei”, an VIII, nr. 2—3 (februarie-martie). În „Jurnalul literar”, nr. 17 din 12 februarie, publică recenzia la Cartea cu amintiri de Marcu Beza. Ulterior, în aceeaşi revistă, semnează versuri intitulate Poem (Florile şi fiecare sens luminos al lumii)RugăciuneZiua mea netrăităNoapteÎn cimitir şi Amurg.

În acelaşi an are un succes răsunător în avocatură. Fondează, alături de Pan Halippa, N. Costenco, I. Buzdugan, O. Cruşevan-Florescu, B. Istru, T. Nencev, V. Luţcan, „Societatea Scriitorilor din Basarabia”. În 1940, publică în „Însemnări ieşene” (an V, nr. 4 din 1 aprilie) poezia Flori adevărate, în „Iaşul” – poeziile Săracii şi Flori (aceasta din urmă, reprodusă în „Revista Fundaţiilor” (1 iulie acelaşi an) şi Elegie (datată 2 iulie 1940).

În iunie 1940, armata şi funcţionarii din Basarabia primesc ordin să părăsească teritoriul, în urma ultimatumului guvernului sovietic. Devenit de curând directorul spitalului, Mihai Isanos este nevoit sa-şi lase casa şi bibliotecă şi să se retragă împreună cu familia la Iaşi. Imaginea Chişinăului abandonat, reconstituită din cuvintele medicului, este dezolantă: Şi în Chişinău era haos, străzile răsunau de huruitul tunurilor şi de tancuri, în gară se pregătea ultimul tren spre România. Ruşii intraseră de-acum în oraş, zâmbetul lor i-a uluit şi i-a înşelat pe mulţi: nu Armata Roşie se deda la atrocităţi şi jafuri, ci avangarda ei locală şi bandiţii eliberaţi din puşcăria Chişinăului de un grup de comando paraşutat în zori. Ruşii cumpărau tot ce găseau, mai ales ceasuri de buzunar, folosind din plin puterea crescută a rublei. Locuinţele celor plecaţi, devastate întâi de localnici, au fost apoi luate în primire de ei, iar lucrurile, duse cu trenul spre răsărit. După ce bătuseră în dungă toată ziua de 28, clopotele Basarabiei tăceau; în schimb, pe 2 iulie, la capătul termenului de evacuare, au vuit în tot restul ţării, unde s-a ţinut un moment de reculegere.” (E. Is.). În Europa începuse marele măcel, civilizaţia ei cădea sub zodia urii: oraşe bombardate, populaţii înfometate, evacuări şi refugii, siluiri, prădăciuni şi cruzimi. Soţii Isanos trec cu traiul în Iaşi, iar peste aproximativ o lună la Bucureşti pe strada Popa Nan nr. 49.

Susţine apariţia ziarului „Avântul” de la Iaşi, făcând parte din personalul redacţional alături de George Ivaşcu, Alexandru Pini, Eusebiu Camilar. Suspectată de cenzură, gazeta nu mai apare. În octombrie, soţii Camilar se mută pe strada Mihai Săulescu nr. 19, unde au locuit până în primăvara anului 1944, când vor pleca în refugiu. Magda reuşeşte să deschidă aici un birou avocăţesc şi chiar asistă câteva cazuri din oficiu „înainte pierdute”, rămânând, potrivit colegilor ei, o „avocată fără arginţi”. La 11 noiembrie un cutremur puternic şubrezeşte locuinţa Magdei din Iaşi. La Iaşi se întâmplă lucruri îngrozitoare: profesorul Petre Andei îşi pune capăt zilelor, iar peste câteva zile sunt ucişi Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Hotărăsc împreună cu Eusebiu Camilar, venit acasă într-un concediu medical, să deschidă un nou ziar – „Voinţa”, în care îşi investesc toţi banii. Primul număr apare la 2 aprilie 1941 apare primul număr. Finanţele avute la dispoziţie nu sunt suficiente pentru a se impune pe piaţa presei, în plus au intrat cu un articol într-un scandal ce a grăbit decesul ziarului. Sosind  la Iaşi, Eliza s-a înspăimântat: Magda însărcinată, îngrozitor de palidă şi slăbită voia să continue editarea „Voinţei”. Mama insistă cu tărie şi reuşeşte să-şi convingă fiică să plece cu ea la Bucureşti.

Pe 8 iulie 1941 la spitalul Brâncovenesc din Bucureşti Magda a născut o fetiţă, dându-i numele Elisabeta. Îi vor mai zice drăgăstos Zuţa, sau Zozoanca.

La 25 iulie, Mihai Isanos revine la Costiujeni, în calitate de director. Localitatea Cosânzeni nu a existat niciodată pe harta Basarabiei. Istoria n-a avut răbdare pentru ca acest toponim de basm să se oficializeze prin efortul lui Mihai Isanos care pregăteşte documentele necesare pentru a le da această denumire atât spitalului din Costiujeni, cât şi localităţii din preajma acestuia. Momentul era oportun, căci lucra pe atunci o comisie de schimbare a toponimelor cu intenţia de a înlocui denumirile ruseşti sau rusificate. Acest nume inexistent în nomenclatoare a rămas totuşi în câteva acte de căsătorie, naştere şi botez (certificatul Elisabetei, eliberat de preotul de la biserica din spital, indică drept locul ei de naştere localitatea Cosânzeni). Pentru a da sens existenţei familiei sale „Mihai Isanos a făcut dintr-un balamuc o Utopie”, o utopie a vieţii liniştite într-un cadru patriarhal, departe de clocotul istoriei. „Costiujenii era o lume aparte şi regele ei era doctorul Isanos”.

În toamnă, la Bucureşti, boala Magdei se agravează. În luna decembrie, Bariul di Iaşi înregistrează cererea sa din 28.11.1941, prin care ea înaintează un certificat medical, dând delegaţie pentru amânarea proceselor ei domnişoarei Veronica Zosin „din motive independente de voinţa mea sunt ţinută să nu activez”. După numai o lună, din dorinţă arzătoare de a-şi menţine independenţa financiară, Magda se angajează în calitate de funcţionară la Institutul de Statistică. Are un program de şase ore de muncă cu o pauză în care îşi alăptează copilul adus acolo de sora Veronica. Nu a renunţat la slujbă decât după multe insistenţe din partea familiei, când a fost convinsă că efortul era peste puterile ei. În acelaşi an Eusebiu Camilar este retrimis pe front, ajunge până în pragul Odesei.

În februarie 1942 Magda cu copilul, însoţit de Zebi şi de una din surori, pleacă la Costiujeni. Au rămas acolo până în aprilie, după botezul fetei. Aflarea îndelungată a lui Camilar pe front o exasperează pe Magda. Pentru a-i purta de grijă soţului ei pleacă la Iaşi, lăsând fetiţa la Costiujeni în grija bunicilor. Într-o scrisoare adresată mamei sale, Magda îi cere acesteia să-l convingă pe Mihai să intervină cu autoritatea lui pentru a-l rechema pe Eusebiu de pe front: „Războiul şi naşterea copilului ne-au luat toate puterile, el nu mai poate şi e hotărât să se sinucidă şi eu de asemeni, am ajuns la o limită pe care nu o putem depăşi, putem renunţa la viaţă, dar nu o putem reîncepe; te rog să mă crezi că, nu-i o ameninţare, este sentimentul intim şi exact la care am ajuns la momentul de faţă când ne vedem puşi în situaţia de a lua de la capăt calvarul nostru de anul trecut. Eu, dragă mamă, voi considera indiferenţa lui tata faţă de rugămintea ce i-o fac, drept o aprobare tacită a morţii mele, nu vorbesc de moartea lui Zebi care vă este indiferentă, atâta doar ar trebui să ştiţi şi v-o spun, că moartea lui este şi moartea mea. Nu cred să vă gândiţi că fetiţa va fi pentru mine un sprijin şi un motiv de a supravieţui, am sacrificat prea mult pentru familia mea, ca să mă mulţumesc cu nişte rămăşiţe, dacă copilul poate rămânea în concepţia voastră, fără tată, poate rămânea şi fără mamă, cel puţin eu judec aşa; n-am să trăiesc decât o zi după moartea lui Zebi!” Pe front Eusebiu Camilar s-a îmbolnăvit de o congestie pulmonară şi a fost trimis la un spital din Chişinăul tocmai eliberat, apoi la partea sedentară.

Lipsurile financiare se fac simţite ca niciodată. În aprilie 1942, sosind pe neaşteptate la Iaşi, una din surorile ei a găsit-o dormind pe podea: dormea aşa de două săptămâni, căci paturile fusese vândute. Drept consecinţă Magdei i-au apărut durerile în încheieturi, i s-au umflat genunchii şi doctorul i-a descoperit „un suflu la inimă”. A urmat un tratament cu salicilat, singurul existent pe atunci în cazul reumatismului. „Moartea, o simplă ipoteză în versurile din tinereţea basarabeană şi ieşeană, deveniseră o teribilă prezenţă reală, şi astfel, cu primul volum de poezii, profilul ei poetic.

În toamna anului 1942 era iar la Costiujeni, dar nici acolo liniştită, ştiindu-şi soţul singur, de curând angajat ca recenzor literar la Rado Iaşi şi ca secretar de redacţie la ziarul „Cetatea Moldovei”. Familia se reuneşte pentru un scurt timp la Iaşi, însă foarte curând se desparte pentru că starea sănătăţii Magdei se înrăutăţeşte. „Crizele erau dramatice, atât pentru cea care le suferea, cât şi pentru cei din jur: senzaţie de sufocare, puls mărit, respiraţie precipitată, o greutate pe inimă, însoţite de o stare de panică.” Pleacă la Bucureşti şi se internează la o clinică în grija surorii sale Silvia şi a doctorului C. Dimitriu. La recomandarea acestuia face organigrama inimii şi a aortei, care indică o deformare îngrijorătoare a inimii: „Avem graţie acestui procedeu, o imagine a inimii ei: în momentul acela, de formă alungită, mai bombată în partea de jos, ca şi cum acolo s-ar fi deplasat greutatea unei picături gata să cadă”. I se administrează salicilat în continuare şi, ca prin minune, medicamentul are efect, starea i se ameliorează într-un chip extraordinar. Convinsă că se făcu cu ea o miracol, Magda avea să le poarte o profundă cunoştinţă Silviei şi doctorului Dimitriu, căruia îi va dedica primul ei volum de poezii, apărut anul următor. Volumul conţine 38 de poeme, ultimele nouă reunite într-un ciclu intitulat Spital.

În primăvara lui 1943, Magda plantează pomi în curtea casei din str. Mihai Săulescu. Publică în „Cetatea Moldovei”, „Vremea”, „Revista Fundaţilor”, „Cuget moldovenesc” poezii, precum SpitalAuzPoemul femeii care iubea primăvaraCând cel iubit…, PăsărileSolii ceruluiZeiiFata bătrânăBărbatulMai sunt câteva veri şi altele. Se produce debutul editorial cu volumul intitulat Poezii,apărut la Iaşi, la Editura Institutul de arte grafice „Brawo”, sub îngrijirea lui Eusebiu Camilar. În luna martie, depune la Baroul Iaşi o cerere şu un certificat medical „din care se vede că sufăr de o boală de inimă ce m-a împiedicat un timp nedeterminat să depun vreo activitate profesională”.

Începutul anului 1944 venea cu semne rele: „De Anul Nou 1944, la Costiujeni, Magda era costumată în ţigancă, în «Carmen» care iubea libertatea şi ghicea viitorul: fustă creaţă, bani găuriţi împletiţi în părul care-i zornăia la fiecare mişcare. Le ghicea viitorul surorilor în cărţi, sfătuindu-le să nu să se mărite, ca ea, pe timp de război. Sfatul, cel puţin pentru Silvia, venea cam târziu: tocmai îşi sărbătorea logodna. Fetele erau în crinoline albe, confecţionate din valuri de tifon, material care amintea că petrecerea era doar o iluzie, că se aflau într-un spital cu sute de răniţi. Pentru că începea un an, pe care toată lumea îl considera decisiv, Lena Alistar a desemnat prin câte o culoare «marile naţiuni» adversare în război şi a pornit să aşeze cărţile, ca să afle care va fi soarta României. Rezultatul a surprins: ţării noastre «îi cădeau ruşii la aşternut». Unii au râs, considerând că predicţia nu era decât o glumă” (E. Is.).

La câteva zile după Revelion, tăişul bolii a fulgerat-o din nou, crizele reapăruse şi Magda se internă la spitalul C.F.R. din Bucureşti. I s-au făcut iarăşi analize, cea a sângelui dovedea o creştere a globulelor albe, ceea ce, împreună cu febra, semnala un focar infecţios. În lipsa penicilinei, i se administra tonice cardiace, obişnuite pe atunci. Tratamentul nu mai dă aceleaşi rezultate spectaculoase. După o mică ameliorare pleacă la Iaşi, de unde primeşte primele semne că previziunile de revelion încep să se adeverească. În martie Mihai Isanos primeşte ordinul de evacuare urgentă a spitalului din Costiujeni. „Vremea”, „Revista Fundaţiilor”, „Victoria”, „Orizont” şi „Tribuna poporului” publică sub semnătura Magdei Isanos poeziile BunavestireOglinziOameniiToamnă, Duhurile pământuluiAm văzut şi eu oameni plecândAştept anul unuDoamne, n-am ajuns până la tineMunţii lumii pe inima meaOspăţAceste mâini ş.a. În martie, Eliza soseşte cu unul din ultimele trenuri de la Iaşi ca să o ia pe Magda la Bucureşti. Zebi, fiind concentrat nu putea părăsi oraşul, de aceea Eliza, Magda şi fetiţa pleacă spre capitală fără nicio protecţie. S-au urcat cu greu în trenul supraaglomerat, plin până la refuz de bagaje şi oameni surescitaţi, înnebuniţi de panică. La un moment dat Magda este înşfăcată de un zdrahon care se repede să o arunce peste fereastră, dar este salvată de către doi soldaţi ruşi, din fericire aflaţi prin apropiere, cărora Magda le cere ajutor în ruseşte.

La Bucureşti, în strada Popa Nan, nr. 49 unde locuiau din bunăvoinţa doamnei Zamfirescu, pericolul nu i-a înconjurat. Bombardamentul american din 4 aprilie 1944 a prelungit seria necazurilor în familia Isanos şi în viaţa Magdei. Destinul o mâna implacabil către sfârşit. Cerul s-a umplut de avioane: „Pe acoperiş de casă aterizase un vagon de tramvai, peste tot morţi înşiraţi pe străzi, mai ales copii, acoperiţi cu ziare. Aşa arăta centrul Bucureştiului după bombardamentul american de la 4 aprilie 1944”. Magda cu fetiţa şi cu două din surori, Veronica şi Zica, au părăsit oraşul, strecurându-se pe străzile blocate de dărâmături în maşina unui prieten de familie. Se îndreptau spre satul Costeşti din Argeş, unde Magdei i se dăduse drept de a locui ca refugiată din Iaşi, în ciuda celor două certificate, legalizate de Prefectura Poliţiei Capitalei, prin care doctorul Dumitriu recomanda şederea ei într-o staţiune de altitudine moderată, Câmpulung Muscel sau Pucioasa.

Gazda din Costeşti, o localitate situată într-o zonă de dealuri joase, le-a dat „camera mare”, friguroasă, căci nu fusese încălzită toată iarna. Când s-a făcut foc, a ieşit fum şi a trebuit să fie deschisă fereastra. Pe deasupra Coteştiului treceau valuri de avioane în drum spre Bucureşti, care aruncau la întoarcere butoaie goale cu benzină. Spaima era aproape la fel ca în oraş, iar singurul adăpost era şopronul din curte, rece şi acesta. Camera mare găzduia cinci persoane, patru adulţi şi un copil. Ca să mai respire, Magda se plimba prin curte. Abia prin iunie s-au îndreptat cu toţii spre Drăganu, Argeş, unde au găsit o casă cu o grădină în spate care i-a dat Magdei ultimele senzaţii de linişte şi împăcare. Aici îşi scrie versurile-premoniţii: „Mă bate în faţă răcoarea morţii,/ S-au fost deschis canaturile porţii,/ Văd întunericul./ Vâsleşte, vâsleşte puternicul/ Charon, aud lopeţile,/ În urma mea rămân dimineţile.”

La 23 august, Basarabia era definitiv pierdută. Magda, având în ea dorul de provincia ireversibilă, plângea împreună cu surorile, fără să-şi poată spune păsul. În vremea aceasta avangărzile sovietice intrau în Bucureşti şi înaintau spre Piaţa Victoriei. „După părerea unui reporter, toţi erau blonzi, cu chivăre uşoare de bumbac, cu haine ascunse în franjure de camuflaje, cu automatele pe spate, ca nişte arcuri legendare, iar lumea, de la moara lui Assan, de la fabrica Gogel ori din sanatoriu, ieşea să-i vadă trecând pe tancurile amfibii, care stârneau stolurile de porumbei, iar uralele nu mai conteneau. Portretul pe care articolul de ziar i-l face ostaşului sovietic, vânjos, senin şi tânăr, răspunzând cu simplitate ovaţiilor şi impresionând privitorii prin ţinuta lui înţeleaptă, fără nimic sfidător sau de prisos, semn al cuprinzătoarei educaţii umane şi militare prin care trecuse în patria lui socialistă, exprimă, poate, o iluzie d moment, dar şi bucuria neprefăcută a speranţei: copii aceia puri veneau să elibereze popoarele de sub teroarea întunericului, aşternut de un sfert de veac asupra Europei. Imaginea de jurnal cinematografic avea să se degradeze însă pe măsură ce trupele înaintau spre vest. Copiii blonzi se pierduseră pe drum şi în locul lor treceau şiruri nesfârşite, mohorâte şi, de aproape, se puteau desluşi chipuri mongoloide, înlemnite sub măştile de praf” (E. Is.).

În noaptea de 5 spre 6 iunie un bombardament de aviaţie distruge toate manuscrisele Magdei şi ale lui Camilar din locuinţa lor din Iaşi. A rămas doar un caiet, cu patru povestiri inedite, păstrat de d-na Gorgos, prietena Magdei, care l-a descoperit în grădina casei. În septembrie puhoiul oştii sovietice ajunse şi la Drăganu în drumul lor spre Vest. Familia a hotărât să plece spre casa din Bucureşti, care, din fericire, nu era atinsă de bombe. Pe Magda au dus-o mai întâi în cârcă, apoi cu maşina trimisă de Mihai Isanos de la spitalul din Jimboldia, care le-a fost însă după puţin timp rechiziţionată. Mergeau pe drumuri ocolite, căci se zvoniseră că sovieticii unde descopereau basarabeni îi împuşcau ca trădători. Au tocmit două care cu boi – unul pentru lucruri şi al doilea pentru Eliza, Magda şi fetiţă, care să-i ducă până la calea ferată. Celelalte fete mergeau pe jos, una înainte luminând calea cu felinarul. Pe drum i-a apucat o ploaie măruntă şi rece. Apa ploii de toamnă a trecut prin coviltirul improvizat şi au udat-o pe Magda. În trenul în care au urcat cu greu, ea a stat lângă un geam spart, căci suferea de dispnee, care îi provoca crize de sufocare. Orele în şir lângă geamul rece cu ploaie, imposibilitatea de a-i administra injecţiile cu strofantină au înrăutăţit starea sănătăţii ei, încât la Bucureşti, la 11 sau 12 septembrie,de la staţia de tramvai până acasă, distanţă de cel mult de 400 de metri, au mers aproape o oră: „Văzut de departe, grupul trebuie să fi părut vesel: fetele râdeau, Magda era aceea care le întreţinea veselia, glumind pe seama ei şi a încetinelii cu care se mişcau. Un trecător ar fi putut crede că se opreau din doi în doi metri, aşezându-se când pe o bordură, când pe o treaptă, ca să poate râde mai bine. Aşa au trecut de intersecţia cu Mecet, apoi de curtea bisericii, e şcoală. Ajunseseră acasă.

La Bucureşti, deşi se simţea tot mai rău, a transcris şi a grupat poeziile în vederea unui volum – Imnuri pentru pământ, pe care l-a predat Editurii Fundaţiilor Regale pe 9 sau pe 10 noiembrie. Unul din poeme se intitula Ţara luminii, amintind astfel de «svetuciaia Basarabia», cum o numeau ruşii de la «svet», lumină: «Luminoasa Basarabie»”. Lucrează împreună cu Eusebiu Camilar la drama Focurile despre răscoala lui Horia. Citea gazetele, scria articole, crezând cu naivitatea celui curat că lumea era însetată de adevăr şi dreptate. N-a fost comunistă, ci a crezut în nişte idei care, întâmplător sau nu, coincideau cu cele ale mişcării de stânga, pe atunci antifascistă şi antitotalitară: umanism, democraţie, dreptate şi adevăr. „Magda căuta să nu ne îngrijoreze şi spunea că stând în pat, căci i se recomandase odihnă multă şi lipsă de efort, ea tot poate face multă treabă şi se apucase să tricoteze ciorapi de lână pentru toţi bărbaţii familiei – şi lucra cu râvnă şi se bucura când mai înzestra încă pe un cumnat cu o pereche de ciorapi.” (Veronica Isanos-Luscalu, Memorii)

Când începea să se sufoce şi să-i fie rău, i se făceau ochii mari. Slăbise foarte tare şi îi rămăsese ochii măriţi, cu sprâncenele ridicate. Avea dureri în regiunea inimii, edeme la mâni şi picioare, dispnee şi nu mai putea să stea culcată, ci numai aşezată în fotoliu. În special nopţile erau grele, căci nu mai putea adormi. „Din endocardită reumatismală, boala evoluase în pancardită, toată inima era prinsă, şi cele două învelişuri, şi muşchiul cardiac”. Profesorul Dimitriu a venit de mai multe ori s-o vadă acasă şi la una din vizite le-a spus surorilor ei că nu mai era nimic de făcut. Singurul medicament care ar fi putut-o salva era penicilina, dar aceasta, deşi se producea deja în SUA, nu era accesibilă la Bucureşti.

În dimineaţa de 16 noiembrie, profesorul Dimitriu a fost să o vadă. A stat puţin apoi a plecat, zicând „La revedere”. Magda îi răspunse: „La revedere, doctore, pe lumea cealaltă”. În pofida destinului, „era înconjurată de o aură de umor: făcea parte di frumuseţea ei, din farmecul inteligenţei”. Noaptea i se făcuse foarte rău şi au chemat doctorul, care nu a putut veni, fiind prins la spital. Zebi a plecat îndată la farmacie pentru a procura, la indicaţia doctorului, baloane de oxigen, iar Eliza, Silvia şi Veronica au rămas lângă ea. La un moment Magda strigă: „Doamna Ailoaiei, doamna Ailoaiei, mor!”. Ailoaiei, o doamnă care se afla la ei, i-a dat în maină o cruce şi a aprins o lumânare trecând cu ea în spate ca sa nu fie văzută. „Spuneţi Tatăl Nostru” a zis Magda. Nici una însă nu a putut spune rugăciunea până la sfârşit: „Magda le privea cu ochi mari, plin de chinul prin care trecea; apoi a făcut o mimică mirată, de parcă ar fi spus «A, asta a fost?» Şi pe faţă i s-a aşternut o linişte desăvârşită: calmul pe care, vie, nu-l avusese niciodată. Era aproape şase dimineaţa, în ziua de vineri 17 noiembrie 1944”. Când s-a întors Zebi de la farmacie, a găsit-o întinsă jos, pe o placă de marmură. A căzut lângă ea în genunchi. Chiar şi în lumina lumânărilor faţa ei părea însufleţită: i se mişca pe obraz umbra genelor.

A fost înmormântată duminică, pe 19 noiembrie, la cimitirul „Reînvierea”, în cavoul doamnei Zamfirescu (ulterior va fi reînhumată în parcela scriitorilor de la Bellu). Pe placa de marmură stau săpate versurile: „Oamenilor voiam să le las/ sufletul meu drept pâine de popas,/ drept livadă şi cer./ Tuturor acelora care nu mă cer/ şi nu mă cunosc, am venit să le fiu/ o candelă pentru mai târziu”. Epitaful este compus din versurile uşor modificate ale poemului Doamne, n-am isprăvit! „Murea aşa de tânără pentru a-i trezi pe ceilalţi la realitate”, avea să conchidă mai târziu fiica ei Elisabeta

În 1945, la Editura Fundaţiilor Regale apare volumul postum Cântarea munţilor şi drama în patru acte, Focurile (o dramatizare a romanului Crăişorul de Liviu Rebreanu), scrisă în împreună cu Eusebiu Camilar, în colecţia Operele premiate ale scriitorilor tineri româniFundaţia pentru literatură şi artă. Peste un an, la Editura Fundaţiilor Regale, apare volumul Ţara luminii. În 1947, editura Casa Şcoalelor editează Poezii cu prefaţă de Camil Baltazar. În 1955, La Editura de stat pentru literatură şi artă apare Versuri, cu un cuvânt introductiv de Veronica Porumbacu. În 1947, la editura Minerva apare o  antologie a poemelor Magdei Isanos, Poezii. Reţinem din postfaţa acestei cărţi, semnată de Magda Ursache: „În puţinii ani care i s-au dat nu vom descoperi evenimente neobişnuite, spectaculoase, ci o serie de mici întâmplări destinate să provoace în conştiinţa autoarei ecouri extrem de adânci, trecute, în ultimă instanţă, în forma patetică a poemelor. În locul biografiei propriu-zise există poezia, există legenda unei fete care a iubit copacii, frunzele, bostanii, culoarea, lumina, cu un anume narcisism, ca şi cum ar fi fost ea însăşi risipită prin livadă ori câmpie, luând chipuri dintre cele mai felurite” (p. 192) În 1989, la Editura Literatura artistică din Chişinău apare în grafie latină Confesiuni lirice, ediţie îngrijită de Vasile Badiu. În 1996, apare ediţia bilingvă română-franceză Poezii/Poésies, traducere de Elisabeta Isanos. Versurile Magdei Isanos au mai fost traduse în engleză, germană, maghiară, rusă ş.a.

Acesta este traseul uneia dintre cele mai talentate poete a culturii române. Dintr-o existenţă încarcerată într-o fiziologie dureroasă şi tragică, Magda Isanos a ştiut să edifice o literatură optimistă, reconfortantă, cu note dominant luminoase. Va rămâne fixată în istoria literaturii ca un poet solar, care, sub presiunea sfârşitului subit, a cântat viaţa colectivă în solemnităţi de odă şi frenezii imnice, în erupţii patetice şi elanuri confesive.

 

Referinţe bibliografice:

  1. Constantin Ciopraga, prefaţă la Cântarea munţilor. Versuri, proză şi publicistică, ediţie şi tabel cronologic de Margareta Husar, BPT, Bucureşti, Minerva, 1988.
  2. Nicolae Manolescu, Prefaţă la Poezia modernă de la G. Bacovia la Emil Botta. Vol. I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968.
  3. Alex Ştefănescu, La o nouă lectură: Magda Isanos, în „România literară”, Nr. 42, 1994.
  4. Adresa siteului: http://www.isanos.ro
  5. Festivalul se desfăşoară anual în satul de baştină al lui Eusebiu Camilar, Udeşti, jud. Suceava.
  6. Dominte Timonu, Scara din umbră şi lumină, ­ Chişinău, 2008.
  7. Vezi Dan Mănucă, Literatură, identitate şi regionalism, Iaşi, Princeps Edit, 2012.
  8. Laurenţiu Fulga, Tânăra lirică basarabeană, în „Jurnalul literar”, nr. 23, 1938.
  9. Elisabeta Isanos, Cosânzenii, Timişoara, Augusta/Artpress, 2005.
  10. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, Arc, 1996.

4,965 total views, 3 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *