Meniul împărăteselor neiubite sau modalităţi de „refericire” cu Silvia Caloianu

narcotango

Dacă aş fi Silvia Caloianu, aş renunţa la o bună parte din textele care compun volumul narcotango, editura Vinea, 2013. Prefer arhitectonica care dă viaţă unei viziuni poetice, structura care exprimă fractalic – la nivel de titlu, fiecare poem în parte şi în totalitatea lor integratoare – o metaforă cu putere de individualizare, o stare de spirit, un cumul de sensuri profunde sau de idei, fără elemente în plus. Pentru că poeziei, chiar şi acelei ieşite din dicteu automat, nu îi strică puţină geometrie şi rigoare. Astfel că prezentarea pe care o voi face în continuare presupune un mic avans acestei oarecum (dez)ordini exterioare şi întreaga consideraţie pentru materialul poetic foarte bun, după mine, mai pe la mijlocul cărţii.

Dacă nu cumva primele treizeci şi ceva de pagini fac parte dintr-un scenariu care îmi scapă, poezia cu capturi de cotidian anost şi absurd are puterea unui avion greoi ce reuşeşte după prea mult timp să atingă altitudinea, să se poziţioneze pe culoarul zborului anunţat. După aşa un titlu spectaculos mă aşteptam să fiu prinsă îndată într-un orizont al muzicii, al dansului pasionant. Cu întârziere, dar cu destulă vigoare, poemele te atrag în lumea lor şi începi să le simţi cadenţa, să le urmezi paşii, să le vezi fantasmele. Proiecţiile reactualizează o experienţă pătimaşă din trecut cu a ei beţie a simţurilor transfigurate literar în imaginea tangoului: „ambii nu prea aveam ce să facem cu mâinile şi el cred că fuma/ auzeam un fel de fum graţios în receptor era ca şi cum/ din când în când ar fi sărutat o fata morgana/ mie îmi căuta juliet avalon picioarele mele se agitau pe sub/ masă/ ochii mei străluceau era pentru că luna se lăţea în geam ca/ un hematom” (stare de urgenţă şi poezie cuminte). Ástor Piazzolla, inventează libertango pentru a da compoziţiilor sale libertatea modernităţii, Silvia Caloianu îndrăzneşte un derivat mai excentric – narcotango – care se se vrea acea metaforă individuală a liricii ei. Mai spre mijlocul volumului, cum spuneam, sentimentele se proiectează în vertij de dans, tandreţea şi pasiunea încep să prindă contur literar, să provoace emoţie estetică. Neîncrederea este lăsată la o parte şi poezia se lansează „în spaţiu” cu libertatea dansatorului ameţit în frumuseţea corpului său în armonia muzicii: „cred că ştiu ce e dragostea/ iar acum/ recunosc/ mă deplasez prin casă abia-abia/ ca un abur/ ca o vedenie/ de parcă aş merge prin cuşca unui leu/ care nu doarme/ e doar curios/ până unde mă va duce rotiţa ceea” (alo alo regia drumuri).

O pereche imaginară – o ea care e masca eului liric şi un el  – execută mişcări de dans cu o excelentă uitare de sine pe fundaluri în succesiune rapidă: o după-amiază de august bacoviană (iubire ţi-a spus cineva), o panorama colorată a oraşului prin fereastră (o fericire), străzile Bucureştiului şi peronul Gării de nord, Chişinăul întomnat, Madridul de Crăciun, statuia Sfintei Tereza din Àvila, munţii Spaniei, o tavernă din Pedraza, oraşul Segovia etc. Universul se deformează sub presiunea afectului, pământul „se face cât o nucă de cocos” (somnifer), plouă „cu grindină cât nuca” (spre poarta consulatului ro), tace „mărul cu pielea bine întinsă peste viermii săi” (kakoy u vas krasiivii natur mort) etc.

Partenerul de dans îşi schimbă chipurile, dar îşi păstrează conţinutul arhetipal de iubit. Corp la corp cu Shostakovich, spre exemplu, renasc melodiile de epocă veche: „prea multă lumină mă uit cum privirea ta/ îşi schimbă culorile mă copleşeşte/ dar câte nuanţe ai vrea să disocieze o femeie/ mai bine închid ochii/ salut shostakovich/ mâinile tale braţele tale îmi sunt o şcoală a liniştii/ a unei superbe devieri cu papion dom’ profesor/ deşi între noi se extind fabulos cimitire/ de câteva zile îţi zic dumitru tu pentru cine porţi/ atâta muzică în trup/ şi cu cine valsezi iubitule” (Vals cu shostakovich). Ritmul poemelor îşi modifică puternic nuanţele când transpun un duel amoros cu înaintări şi retrocedări succesive în câmpul de luptă al pasiunii: „o să îţi fac în ciudă şi o să îţi spun că te-am iubit/ azi am o stare de leoaică” (atac) şi „femeia care te-a iubit/ ce se întâmplă oare cu femeia care te-a iubit/ nu mai bate cu pumnii şi cu picioarele să i se deschidă/ a murit probabil banal între coastele mele sumbre” (timbru pentru poştă cu porumbel). Mişcarea lentă în doi timpi mimează zigzagul dorinţei: „era un poem din două rânduri/ în unul îţi dam/ în altul îţi luam/ era un poem nepoem/ era cam aşa ca acesta/ în care pur şi simplu nu ştiam/ cum să îţi spun/ ca să nu îţi spun/ cât îmi e de dor de tine” (poem nepoem).

Revelaţia iubirii neîmpărtăşite curmă dansul. Incendiate, siluetele se suprapun, devin una singură: „m-am uitat la ceas era primăvară şi un sfert/ mi-am făcut un ceai verde am deschis fereastra/ mi-am rotit ochii şi m-am cambrat ca o pisică/ înainte de/ salt/ înapoi/ paşi/ doi/ doi/ salt/ paşi/ doi/tango/ provocator/ nu am rămas undeva în aer nu/ dar aşa mi s-a părut peste un timp/ când am ridicat ochii la ceas/ şi nu am crezut/ pe gresia însorită jucau nişte umbre de cireş” (narcotango II). La suprafaţă femeia începe să semene cu o „piatră în monolog”, pe interior pasiunea îi mai arde foc mistuitor (femei şi pietre), iar inima cântă ca orchestra lui Goran Bregović (baj baj dobrila). Disperărea sentimental-apocaliptică curbează universul, îi pune decoruri dezolante. Se prefigurează datele unui paradis pierdut, din cer cad îngeri goi şi păsări: „era un dezastru de fapt era ca şi cum ar fi căzuţi îngerii/ ne treceau prin stern suciţi în funii/ sfârşiţi/ nu mai ştiu/ era ca şi cum ai fi intrat în visul meu doar pentru/ cad/ îngerii/ încă mai cad/ şi de ce nu ai venit mai înainte să îmi spui neiubito/ neiubito pentru totdeauna/ au dat foc paradisului/ ne-au lăsat pe marginea drumului/ goi/ tâmpiţi/ convertibili/ cad/ îngerii” (Suciţi în funii).

Femeia care se ştie neiubită îşi simte vulnerabilitatea cu acuitate, îşi descoperă propria fragilitate în plan ontologic. „Nu suntem niciodată mai neajutoraţi şi mai nefericiţi ca atunci când pierdem dragostea”, constata Sigmund Freud. Existenţa intră sub semnul inerţiei, privirea lunecă în interior, caută transcendentul. Se instalează o eră glaciară transpusă în imagini ale gravitaţiei şi ponderabilităţii: „azi am purtat pe cap o pungă mare cu gheaţă/ atât de mare încât au început să îmi patineze fantome pe creier”; „am inima împietrită îi spuneam aş putea sparge cu ea un geam/ neblindat/ vreun ghişeu al grănicerilor”; „şi inima aceasta roşie ca o frunză de arţar îmi tot sare sinucigaşă/ sub picioare/ cât pot o evit” (note cu mere de trezit III). Apoi revolta sparge gheaţa, fricile, disperările, traumele, regretele se prind în horă exasperantă. Versul capătă sens interogativ, caută soluţii.

Dificultatea creării unor noi iluzii regeneratoare pentru depăşirea crizei fixează fondul acestei poezii: „citesc dintr-o carte să uit şi nu prea ajută” (visează-mă în culori mamă). Ciclul de poeme intitulate „dans” lasă locul unor discursuri diferite, de la litanie şi psalm la elegie şi pastel. Sunt ritmuri aplicate cu scop vindecător, ameliorări şi autoamăgiri în căutarea echilibrului: „întotdeauna când pierd ceva găsesc altceva/ se mai întâmplă şi invers/ caz în care încerc să nu mă panichez număr/ în gând/ să adorm” (dans nr.3). Sunt încercări de (re)fermecare a lumii prin abaterea atenţiei: „printre eşarfele din dulap galleta de la fortuna/ aroma suavă migdal şi vanilie” (dans nr. 7). Luciditatea incomodă încurcă iţele, strică planurile. Lamentaţia irupe însă de sub aceste grefe, durerea despărţirii nu se lasă îmblânzită: „se făcea că dansam dansam de una singură ca o blestemată/ într-o cameră somptuoasă cu pereţii oglinzi/ şi îmi era teamă să deschid ochii/ să mă văd în mulţimea uniformă în perfecţiunea aceea/ ipocrită/ a simetriilor” (dans nr. 9). Spleenul distruge zăgazurile optimismului firav: „ce mult nordic în mine îi zice ea şi în tine ce mult nordic/ oare nu de aia avem nopţile atât de lungi iar din venele noastre/ după cum spuneai/ după cum spuneam nici nu mă pot uita la bărbaţii care nu îţi/ seamănă” (dans nr. 8). Muzicalitatea monotonă a cotidianului netezeşte acuitatea narcotangoului care mai intonează în surdină mişcarea ondulată între scepticism şi încredere, sarcasm şi speranţă, suferinţă şi reverie. Cea mai eficientă modalitate de „refericire” ajunge a fi taumaturgicul dans cu tine însăţi, fericirea trăită în imaginar (dans nr. 10). Se rămâne oricum în terenul angoasei şi al obsesiei crepusculului, orice aşteptare desfăşurându-se: „în timp ce soarele străluceşte soprano ca o trompetă nou-nouţă/ din aur sau din alamă/ a tuturor sau/ a nimănui” (atât de tineri).

Poezia este pentru Silvia Caloianu un mijloc de mântuire prin trăire intensă până la epuizare şi până la o nouă renaştere. Refericirea se obţine prin zgândărirea voluptos-chinuitoare a suferinţei. Înfăşurată într-o densă atmosferă sentimentală în care pluteşte disperarea şi mâhnirea, poezia acesta perifrazează în continuu dictonul: „femeia care te-a iubit îmi frige pieptul ca o celebră otravă”.

286 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *