Micii conducători ai tranziţiei

„Se făcea că Marele Oligarh îi convocase pe toţi primarii din Moldova la Palatul Republicii. În sala mare cu lustre de cristal, se adunaseră vreo 900 de oameni, mici conducători ai tranziţiei. Marele Oligarh le spuse că, după moartea lui Denis Cartof, capitala are nevoie de un nou primar şi întrebă cine din ei se simte vrednic să conducă oraşul Chişinău. Întrebarea celui mai influent om din ţară stârni umoare şi emoţii puternice în sală. Rând pe rând primarii începură să sară de pe scaune şi să strige că sunt cei mai buni şi cei mai demni. Unii strigau cu ochii ieşiţi din orbite de mare dorinţă, alţii cădeau în genunchi înaintea Marelui Oligarh, implorându-l să fie aleşi în funcţia de edil-şef al capitalei. (…) De pe scena sălii, înconjurat de body-guarzi, Marele Oligarh îşi plimba încet privirea asupra capetelor micilor conducători care ţipau sau băteau mătănii. Marele Oligarh zâmbea şi părea foarte mulţumit de ceea ce se întâmplă.”

 

Acest fragment din finalul romanului lui Iulian Ciocan, Dama de cupă (editura Polirom, 2018) conţine o scena nucleică ce dirijează, se pare, semnificaţiile prefigurate în suita de evenimente desfăşurate pe un fundal cotidian recognoscibil şi, în acelaşi timp, fantasmagoric. Prozatorul ne-a obişnuit cu romanele sale (Înainte să moară Brejnev, Polirom 2007; Tărâmul lui Saşa Kozak, Tracus Arte 2011; Iar dimineaţa vor veni ruşii, Poirom 2015) pe tema tranziţiei moldoveneşti, fenomen bizar în sine şi deci inepuizabil în materie de subiecte, tocmai din această cauză fiind oarecum tolerat, inclusiv în varianta lui literaturizată, riscând să nu ne mai surprindă prin pregnanţă. Noul roman ne induce efectiv într-o stare de teribil în sens estetic, căci formele de expresivitate capătă de această dată proporţii urieșești-rabelasiene. Un hău cât Hadesul antic de imens înghite Chişinăul, oraş mic dacă îl raportăm geografic, şi mare pentru viaţa unui individ care îşi poartă existenţa insipidă de la un salariu (pensie, ajutor material, donaţie) la altul. Vinovaţii şi nevinovaţii, bogaţii şi săracii, inteligenţii şi neevoluaţii cad de-a valma în viscerele gigantice ale dezastruoasei gropi.

Povestea are fireşte toate indiciile pentru a fi percepută drept mincinoasă, la fel ca fabulaţiile personajului scriitorului german Rudolf Erich Raspe – Baronul de Münchhausen. Doar că celebrul personaj, în una din aventurile sale imaginate, se salvează miraculos cu de la sine putere, trăgându-se în sus de păr dintr-o mlaştină, pe când basarabenii lui Iulian Ciocan se înfundă în groapa pierzaniei de bună voie şi nesiliţi de nimeni. „Micii conducători ai tranziţiei” nu doar tolerează tratamentul machiavelic al „Marelui Oligarh”, ci se ploconesc în faţa lui pupându-i papucii, fără măcar ca acesta să folosească în privinţa lor măsuri coercitive dictatoriale ca, să zicem, un Stalin împotriva poporului său. Acesta îi întreabă şarmant, nu-i aşa, după o perfectă logică a democraţiei, dacă nu se „simt vrednici să conducă”.

Închirciţi şi degeneraţi moral, insensibili şi avari, şefuleţii deprinşi cu căpătuiri de funcţii pe linie partinică nu mai discern valorile unei societăţi şi nici nu le este frică de nici un Dumnezeu al oamenilor cu excepţia celuia care le poate asigura confortul fotoliilor administrative obţinute, ca în Evul Mediu, cu colaci auriţi, închinaţi cu smerenie la Poarta Fericirii. Fiecare din ei, devenind şef peste vreo instituţie oricât de mică va avea şansa să se simtă precum oligarhul „cu chip de cimpanzeu”, proiectându-şi superioritatea peste bieţii subalterni. Şi nu contează că fotoliul acestora cu tot cu biroul din centru oraşului se prăbuşesc fără întoarcere în prăpastia sinistră a dezumanizării şi depopulării. Banii, traiul în castele enorme şi mai ales şansa de a fi gratulaţi de Marele Oligarh cu vreo funcţie, niscaiva diplome şi cu medalii sunt singurele aspiraţii existenţiale ale acestor târâtoare. Groapa ar fi ideea cuibărită în capetele moldovenilor că viitorul şi cariera lor depinde de gradul de aservire micilor şi marilor conducători ai tranziţiei.

Nistor Polobok, un funcţionar rapace de la primăria Chişinăului, nu avea cum să înţeleagă imediat semnificaţiile transcendentale ale incidentului ce l-a avut într-o dimineaţă, pe când se întorcea de la o petrecere, în faţa porţilor masive ale curţii sale, ascunzând cu greu un palat somptuos. O crăpătură în asfalt apărută ca din senin îl scoate din starea de voie bună, căci se alege cu o entorsă la picior. Neplăcerile nu i se încheie aici, fisura începe să crească abisal, provocând averii sale tot mai mari stricăciuni şi, totodată, aceasta se proiectează în subconştient cu tot mai chinuitoare coşmaruri nocturne. Limitat intelectual la serialele TV şi la număratul enormelor chilipiruri aduse zilnic de subalternii săi, funcţionarul disperat, după încercarea zadarnică de a-şi rezolva problema cu drumarii municipali, nu găseşte altceva de cuviinţă decât să se adreseze la o prezicătoare. Aceasta îi sugerează, după modelul consacrat al acestei forme de afacere profitabilă în societatea basarabeană, drept soluţie pentru oprirea dezastrului cu care ameninţă groapa „iertarea Damei de cupă”. Urmează pocăinţa melodramatică a funcţionarului care îşi donează toţi banii celora pe care el însuşi şi alţii ca el i-a dus la sapă de lemn prin estorcări multiple. Dama de cupă este identificată, Natalia Mereacre, o altă victimă a aroganţei funcţionarului, jurnalista ziarului „Inamicul corupţiei”. Pentru a obţine de la ea iertarea de „păcatul crucial”, Nistor Polobok îi oferă nu altceva decât tot bani, consideraţi buni la toate.

Trimiţând pe o pistă greşită de interpretare, titlul romanului conţine o doză mare de sarcasm, soluţia kitschoasă a ghicitoarei funcţionează ca şi cum ai lipi un plasture de un zid pentru a-i evita surparea iminentă. Un rău absolut apasă exponenţial societatea basarabeană, dar membrii ei refuză să-l conştientizeze, urmându-şi existenţa cu preocupări înguste, închişi în sine, balansând inutil pe muchia hăului. Personajele cărţii ilustrează acest reductio ad absurdum la un fel de obişnuinţă de a trăi în rău. Funcţionarii de la primărie Denis Cartof şi Adrian Coteţov îşi văd mai departe de căpătuire, forţând treburile legate de comercializarea avutului municipal pândit deja de figura hâdă a gropii mistice. Invocând ani la rând justiţia divină, pensionarul Pantelimon Drumea jubilează la vederea prăbuşirii în gol a caselor bogătaşilor corupţi, starea însă îl ucide. După mai mulţi ani de corvoadă cu puzderia de acte pentru obţinerea cetăţeniei române, nenea Nicolae poate în sfârşit să se exileze în România, însă groapa hapsână îi spulberă visul. Prozatorul minimalist Iulian Iordăchescu face din acest caz extraordinar un subiect eclatant de roman, iar sergentul Jora Curechi neglijează pericolul de moarte şi se lasă cucerit de scena erotică de pe malul prăpăstiei. Pe măsură ce creşte hăul, se îngroaşă nebunia socială, ies la suprafaţă strâmbătăţile. Reflectând subiectul gropii, ziarele şi televiziunile caută să obţină rating, partidele politice îşi construiesc programe electorale, iar poliţiştii îşi înmulţesc rapoartele.

Toate aceste nuclee narative sunt relatate de autor într-un discurs aproape egal cu sine, arareori sunt forţate în vreun fel expresia sau tonalitatea, ca în pasajul cu descrierea gropii, spre exemplu, care oferă o viziune de sfârşit de lume, mai exact, o parodie la textele pe tema apocalipsei: „Brusc, i se păru că aude nişte sunete sacadate şi dese, venind din măruntaiele pământului. Îşi ciuli urechile vreo două-trei minute. Da, bezna gropii slobozea sunetele acelea slabe. Iar intensitatea lor crescu apoi din ce în ce mai mult, până când Nistor Polobok auzi foarte clar răpăitul ameninţător al unor mitraliere. Şi nişte tunuri duduiau parcă. Se chirci de spaimă, închizând ochii. Ar fi vrut să fugă, dar, dincolo de teamă, un soi de curiozitate bolnăvicioasă îl opri. Poate avea halucinaţii? Deschise ochii şi se uită adânc în prăpastia în care începură să clocotească dintr-odată mai multe glasuri, strigăte, urlete şi plânsete. În bezna din groapă se înlănţuiau fantasmagoric sute de mii de voci, având toate ca fundal răpăitul mitralierelor şi dangătul răscolitor al unor clopote. Iar noianul de glasuri-sunete-zgomote avea o  putere copleşitoare. Nistor Polobok simţi cum noianul acesta îi ciuruieşte creierii, cum îi provoacă o disperare devoratoare şi cum corpul începe să i se convulsioneze pe marginea gropii, de parcă ar fi fost epileptic. Era ca şi cum toată suferinţa din lume se abătuse într-o clipită asupra lui şi sufletul i se rupea de mila suferinzilor”.

Mai adesea, efectul de hiperbolă şi grotesc, sentimentul apocaliptic se obţin din context. Se putea renunţa chiar şi la scenele pornografice, lipsa lor nu ar fi adus viziunii romaneşti vreun prejudiciu. O receptare aparte vor avea cei care recunosc prototipurile reale ale personajelor. Vor fi desigur în minoritate, căci auditoriul larg va interpreta actorii romanului ca fiind manifestări umane tipologice.

Uzitând de alte mijloace literare, declarat minimaliste, cu decupaje din cotidianul banal, Iulian Ciocan obţine se pare un efect artistic asemănător romanului Ciuma de Camus, adică de parabolă vizând condiţia umană şi socială. Dacă personajele camusiene, „revoltate metafizic”, se salvează luptând cu efort comun împotriva molimei, cele ale prozatorului de la Chişinău parcurg tranziţia ameninţătoare cu ochelari de cal. În orice caz, nimic nu-i poate abate pe „micii conducători ai tranziţiei” de la scopul lor suprem de înavuţire personală, aceştia reluând mereu de la capăt, pentru ei înşişi dar şi pentru ceilalţi călători din ambarcaţiunea Republica Moldova, acelaşi drum spre moarte. Poate doar ironia autorului. O viziune sumbră, pesimistă. Cu toate acestea, „Marele Oligarh zâmbea şi părea foarte mulţumit de ceea ce se întâmplă”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *