Moldovenii în ochii occidentalilor. Exerciţiu imagologic (II)

Abstract

Those who wrote about their trips to Moldova, the Englishman Tony Hawks, the Italian journalist Nicola Baldassare and the Canadian writer Stephen Heninghan, literature is a sensible way of knowledge and representation. This kind of literature fits inters – and transdisciplinary approach, therefore, it takes advantage of new theoretical openings. We tried to put in question the most important concepts which are being operated by the promoters of Cultural studies such as representation of ethnic otherness, identity and globalization. That is why we do not lay great emphasis on aesthetics, but we will analyze texts in the context of mentality external factors. Our interest is focused mainly on images which make up the portrait of Moldovan society members, a portrait seen from the outside and it includes temporal sequence of the last 20 years.

Keywords: imagology, otherness, foreign writers, ethnographic portrait, image of Moldovans, identity, globalization.

 

„Pentru a-l înţelege pe Celălalt, nu trebuie să-l anexezi, ci să-i fii gazdă”

Louis Massignon

 

Optica acestui studiu imagologic nu este una confortabil-măgulitoare pentru noi, cetăţenii statului de pe Nistru şi Prut, pentru că ne-am pomenit a fi un Celălalt, „străinul” plasat în obiectivul unor observatori şi scriitori nuanţaţi. În calitate de cultură observată ne vedem obiectul unor apropieri sau respingeri, a unor agreabile recunoaşteri, dar şi a unor acerbe critici. Codul deontologic le dictează celora care vor să ne cunoască o atitudine tolerantă şi respect pentru diferenţa noastră. În acelaşi timp, trebuie să admitem că aceştia devin necruţători şi sarcastici atunci când semnalează în habitus-ul nostru semne de imaturitate şi derapaje grave de la modelul de civilizaţie contemporană. E adevărat, oricât ar fi de obiectivi, reprezentanţii culturii de origine (cultura cunoscătoare) ne vor percepe şi prin prisma unor clişee formate în epoca tensiunilor şi confruntărilor politice dintre cele două mari puteri – Uniunea Sovietică şi Occidentul capitalist. Cu toate acestea, sprijinul imagologic al occidentalilor, punctat cu reprezentări literare, interogaţii, mărturii artistice şi importante teme de meditaţie, este de neignorat şi trebuie perceput ca jucând un rol important în crearea unei viziuni despuiate de iluzii asupra fizionomiei noastre social-culturale. O operă artistică poate adeseori să spună mai mult în ceea ce ne priveşte decât rafturi întregi de scrieri ştiinţifice.

Studiul de faţă continuă cercetarea imaginilor şi simbolurilor reprezentând moldovenii, pe care scriitorii străini le proiectează în texte lor literare la scurt timp după vizita lor în Republica Moldova. În prima parte (vezi Metaliteratură, nr. 3-4, 2012) am comentat ansamblul de impresii şi observaţii, transfigurate de englezul Tony Hawks într-un roman Tenis cu moldoveni (2003, în română) şi de italianul Nicola Baldassare în două cărţi cu veleităţi literare, Îţi explic eu cei asta Moldova (2008) şi Un an în Moldova. Jurnalul semiserios al aflării mele în ţara dulcilor coline (2011). Al treilea autor vizat este scriitorul canadian Stephen Heininghan care, în anul 1994, munceşte timp de câteva luni la Chişinău în calitate de profesor de engleză, iar mai târziu are ideea de a-şi înregistra scurta sa coexistenţă cu moldovenii într-un roman-eseu intitulat Provincia pierdută. Aventuri întro familie moldovenească (2005, în română).

Ne-am fi dorit totuşi să nu ignorăm atitudinile altor intelectuali străini care s-au expus în presă pe marginea călătoriei lor pe meleagurile noastre. De aceea ne grăbim să valorificăm ocazia fericită de a avea la îndemână un material semnificativ în acest sens al unui jurnalist german. În noiembrie 2002 ediţia internaţională a ziarul german „Zeitbilder” publică un reportaj semnat de jurnalista Irena Brežná, intitulat „Abgesägter obstgarten. Eine Reportage aus Moldawien und Transnisrien von Irena Brežná und Laurent Stoop (Bilder)” (Livezi tăiate. Un reportaj despre Moldova şi Transnistria realizat de Irena Brežná şi Laurent Stoop (fotografii)) [p. 61]. Articulat metaforic, titlul se justifică ca o reacţie la stereotipul „Solnecinaia Moldavia”, trecut de autoare în fraza introductivă, pentru că peisajul descris în continuare e mai mult decât dezolant, contrazicând magica formulă de sorginte sovietică. În scurt timp, acest spaţiu geografic se învredniceşte de o altă emblemă – de cel mai sărac stat din Europa.

Tema sărăciei constant ignorate ce îşi face loc în proximitatea Uniunii Europene structurează demersul Irenei Brežná. Metafora „Livezi tăiate” emerge din spaţiul unor meditaţii istorice, sociale, culturale, economice legate de situaţia Republicii Moldova de după zece ani de independenţă şi este cât se poate de expresivă. Întâmplător sau nu, aceasta consună cu titlul romanului lui Vladimir Beşleagă – Zbor frânt, pentru a confirma fractura socială şi geografică care se ţine fatalmente de acest pământ revendicat periodic de vreo putere a timpului, a cărui locuitori s-au împăcat cu inexorabila ocluziune a tuturor proiectelor existenţiale, sociale sau politice, care ar promite o realizare în beneficiul lor. În urma unei investigaţii, Irena Brežná găseşte că această stare de lucruri se datorează în mare parte inactivităţii moldovenilor înşişi şi ancorării lor definitive într-o mentalitate orientală, generatoare de resemnare fatalistă. Spre exemplu, pe un pământ fertil, negru la doi metri adâncime, roada agricultorilor depinde totalmente de capriciile meteorologice. Cu fântâni având apă la doar 8 metri adâncime, ţăranii ajung neputincioşi în faţa secetei, singura reacţie fiindu-le repetarea formulei eliberatoare de responsabilitate: „Dumnezeu ne pedepseşte şi nu ne trimite ploaie de două luni”. Şi asta în pofida faptului că „La fiecare intrare în sat este ridicat câte un Dumnezeu cu mâinile în sus, având barba şi părul împrăştiat, care îşi priveşte fiul răstignit şi părăsit”. Un eroism de neînţeles demonstrează femeile care, deşi trăiesc în case cu aspect deplorabil, au părul bine aranjat şi figură serioasă atunci când merg la serviciu, de unde vor ridica „salarii care îşi bat joc de ele”. Şi asta pentru ca, ajungând la bătrâneţe, să-şi aştepte „pensia de 10 dolari” ca „Acei bătrâni, cărora le este ruşine de sărăcia lor, se ascund şi mor ca nişte animale”.

Întrebaţi despre cauzele nivelului scăzut al vieţii, câţiva intelectuali dau vina pe nedorinţa moldovenilor de a se solidariza în momentele-cheie ale istoriei. Astfel au rămas în zona unor incertitudini insurmontabile aspecte importante pentru coagularea unei comunităţi ca identitatea, limba naţională, strategiile economice şi politice etc. Pe de o parte, „profesorii cer pătimaş limba română în stradă, împotrivindu-se cu vehemenţă ruşilor”, iar pe de altă parte, stă o lume indiferentă „surdă şi trădătoare, care de două ori deja şi-a dat votul comuniştilor”. Într-un oraş în care domină minoritatea, o mână de intelectuali se ambiţionează să ţină reviste, concepându-le ca pe nişte citadele ale culturii româneşti. Intervievat fiind referitor la identitatea sa, Grigore Chiper răspunde categoric: «Limba mea este română». El adoră bogata literatură de dincolo de Prut, în special pe cea semnată de Mircea Cărtărescu”.

În acest stat firav unii visează integrarea rapidă în comunitatea occidentală („Cuprins de scârbă, redactorul-şef (al revistei „Contrafort”) se întreabă retoric: «Dacă ne-ar vedea preşedintele Bush, ne-ar elibera de comunişti?!»”), alţii speră să supravieţuiască timpurilor („Ţăranii îngheaţă iarna şi sunt nevoiţi să taie merii, iar trunchiurile rămase arată ca mormintele într-un cimitir de soldaţi. «Aceasta este democraţia, susţine cu ironie un pădurar, se salvează cine poate de acest experiment»”. Incertitudinea alimentează nostalgii naive: „«Pe timpul sovietelor totul era bine: colhoz, siguranţă, ordine», se tânguiesc câteva femei istovite cu sapa pe umăr”. Copii acestora însă, studenţi la Chişinău şi Bălţi, în fiecare sâmbăta şi duminica îşi pun tricolorul în spate şi, în loc să meargă la discotecă, pornesc pe străzile principale pentru a cere păstrarea limbii române ca unica limbă de stat şi integrarea în Europa.

Nuanţele ironice ale jurnalistei nu ne scapă atunci când aceasta ajunge să creeze portretul celor doi reprezentanţi ai opoziţiei Vlad Cubreacov şi Iurie Roşca. În legătură cu primul, nemţoaica relatează celebra poveste cu răpitul: „a stat patru zile fără mâncare, iar după patru zile i s-a dat în sfârşit de mâncare şi, pentru iluminare, Biblia. Din punct de vedere politic, acest bărbat a atins cele mai înalte trepte, a strălucit şi a devenit un adevărat Democrat, un om împlinit de o valoare rară. Totuşi ceea ce a făcut l-a dus la pierzanie”. Comportamentul democratului pare să urmeze îndemnurile cântecului său preferat, ascultat cu insistenţă, în care interpretul se roagă de iubita sa „să-l calce în picioare, să-l facă una cu pământul, să-l sfâşie, dar să nu-i ia niciodată dragostea”. Carismaticul şef de partid Iurie Roşca „a împletit rugăciunea şi crucea cu politica, creştinismul cu naţionalismul şi a adăugat la acestea o emoţionantă emblemă a partidului – o inimă albastră cu 12 steluţe europene”. Liderul opozant îndeamnă tinerii să ia Europa drept model ideal de viaţă:

„Imatură din punct de vedere politic, nefiind în stare a fi stăpână pe sine, această ţară se vrea integrată în UE”. Fragmentul următor are toate calităţile şarjei: „Pe panoul publicitar al partidului stă imprimată o imagine cu o studentă frumoasă privind spre îndepărtata Europă. O panglică în culori naţionale îi înfăşoară fruntea frumoasă. Aceste fete sunt căutate în Occident atât pentru inimile, cât şi pentru rinichii lor sănătoşi, organe solicitate pe piaţa de transplant. Singura bogăţie a ţării este corpul femeilor tinere. Priveliştea fetelor mă bucură pe străzile Chişinăului sau ale Tiraspolului, dar mă întristează gândul că în Balcani două treimi din sclavele sexului îşi au originea în Moldova şi Transnistria. La fel, bărbaţii din Cosovo preferă această apropiere Estică.” Referitor la femei, Irena Brežná mai adaugă faptul că adevărata lor frumuseţe constă în demnitatea de a-şi purta sărăcia cu stoicism, adoptând o mască serioasă, în acelaşi timp, trădând disperarea care le face să-şi ia lumea în cap şi să plece peste hotare unde vor schimba o sclavie cu alta. Jurnalista constată cu amărăciune că hainele înguste ale femeilor au valoare de simbol, indicând spre puternicele constrângeri şi privaţiuni („de parcă sunt înhămate la stat”) la care ele sunt supuse în familie şi în această societate „ştampilată”.

Plus la toate, în 1990 Moldovei i s-a „amputat” un braţ. În scurt timp această fâşie de pământ a devenit o scenă pe care „hoţi mari şi mici dansează într-o veselie”. La o zvârlitură de băţ, în Tiraspol nu găseşti nici un panou de publicitate sau vreun alt însemn al capitalismului ce a luat cu asalt Chişinăul. În schimb, rămân neatinse lozincile comuniste şi monumentele lui Lenin sau Karl Marx. Nerecunoscută nicăieri în lume, cu o economie ca şi inexistentă, teritoriul de dincolo de Nistru i se arată jurnalistei ca o fantomă a fostului stat unional: „Transnistria e un fel de uniune sovietică cu vamă şi valută proprie care e rubla rusească cu capul lui Suvorov imprimată pe ea”. Deşi în calitate de oficiale apar şi limbile „moldovenească” şi ucraineană, limba rusă domină toate sferele. Este limba în care se aruncă praf în ochi. Pe un fundal în care rata de şomaj ajunge la o cifră înspăimântătoare, un profesor de economie din Tiraspol îşi prezintă în limba rusă cartea „Economia Pridnestroviei în perioada de tranziţie”, editată de firma Sheriff care e proprietatea preşedintelui Smirnov şi a clanului său mafiot.

Reprezentările furnizate de Irena Brežná completează imagologia moldoveanului sărac, hărţuit de indecizie într-o lume semiorientală, semieuropeană, oscilând într-o cultură supusă tuturor influenţelor. Liminalitatea şi sărăcia moldovenilor îmbracă cele mai multe metafore în textele vizitatorilor străini.

Scriitorul canadian Stephen Henighan ajunge în Republica Moldova întâmplător, programându-şi de fapt un stagiu în România. Pentru că fosta republică a URSS, pe atunci intrând în al patrulea an de „desprindere aparentă”, se afla în afara perimetrului său imaginar, scriitorul a căutat să se informeze în prealabil cu privire la istoria şi cultura populaţiei pe care urma să o viziteze. Cartea Provincia pierdută. Aventuri întro familie moldovenească (Editura Arc, 2005) se deschide cu o excursiune concentrată, dar elocventă în sensul ca autorul avea destule cunoştinţe pentru a judeca adecvat situaţia istorică şi culturală a moldovenilor. De-a lungul a câtorva pagini Henighan îşi exprimă convingerile că „Moldova reprezintă doar o fâşie dintr-o entitate mai mare. Ea făcea parte din Moldova, una dintre cele trei regiuni constituente ale României, celelalte două fiind Ţara Românească şi Transilvania”. Istoria perioadei interbelice este relatată până la amănunte statistice, care vorbesc despre politica de deznaţionalizare a ruşilor, despre anexări, despre lupta de recuperare a teritoriului basarabean dusă de generalul Antonescu: „Din 1941 până în 1944, Basarabia s-a întors între graniţele României, creându-le moldovenilor de astăzi sentimentul paradoxal de a fi una din puţinele comunităţi ale lumii ce se consideră eliberată de un fascist”.

Scriitorul surprinde prin observaţii subtile legate de cultura, în special de literatura română a moldovenilor: „Cu excepţia spiritualului dramaturg I. L. Caragiale, precursor al literaturii absurdului, născut în Ţara Românească, pilonii literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea – clasicii ţării – erau cu toţii moldoveni: Vasile Alecsandri, poetul romantic din perioada timpurie, extrem de important în dezvoltarea unei tradiţii autohtone a teatrului românesc, poetul Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, romancierul de tip balzacian, cu o energie gargantescă, ale cărui zeci de volume sunt inspirate din istoria, limba şi natura atât de bogată a Moldovei, Ion Creangă, povestitorul ţăran care a transformat în mit viaţa românească tradiţională”. Este citat Mircea Eliade şi disidentul român Paul Goma care e considerat una din personalităţile eminente pe care le-a dat Basarabia. De acum încolo nimic însă nu-i va mai crea canadianului ambianţă prielnică exaltării intelectuale.

Heninghan calcă pământul moldav cu certitudinea că va descoperi aici „o republică mică şi compactă, ca o fâşie de pământ strecurată între Ucraina şi România, ce-şi recuperează cu curaj specificitatea culturală după mai mult de cincizeci de ani de ocupaţie sovietică”, specificitate necesară pentru a se reintegra prin diferenţă în cultura Europei Centrale (Mitteleuropa), căreia îi aparţine geografic. Nu a găsit însă ceea ce căuta, mai exact, a constatat cu mirare că cele mai izbitoare diferenţe ale acestei comunităţi rămâneau a fi „obedienţa faţă de normele birocratice sovietice pe care Moscova nu mai avea puterea să le impună, şi sărăcia”. Spre deosebire de Polonia (pe care a traversat-o înainte de a intra în fostul teritoriu al imperiului), republica „nu reuşise să treacă peste zidul est-european”. Şi asta în pofida faptului că rădăcinile balcanice a făcut-o inadecvată pentru mixtura postsovietică în care a fost împinsă cu insistenţă după ce-şi recapătă speranţa apropierii de civilizaţia modernă. Canadianul a surprins imediat contrastele şi paradoxurile postsovietismului: „Abia trecusem de graniţă, când a şi apărut în faţa noastră primul dom argintiu sub formă de bulb. Drumul prost întreţinut şerpuia printre ferme mici, înconjurate de ziduri joase de piatră. Femei cu batic, copii fără cămăşi sau desculţi se vedeau prin curţi, iar praful se ridica pretutindeni în jurul lor. Numeroase biserici ortodoxe ofereau singura strălucire de eleganţă acestui peisaj dezolant”.

Caracterul puternic polarizat al reprezentărilor împărtăşite de moldoveni este identificat de scriitor atât în familia în care este plasat să locuiască, cât şi în sălile de curs (Heninghan se angajează să ţină cursuri de engleză unor profesoare de şcoală pe perioada de vară a anului 1994). Spre deosebire de Irena Brežná, scriitorul nu are ocazia să cunoască vreun alt intelectual decât elevele sale temporare, profesoare de engleză la locul lor de muncă. Periodic orele lui se transformau într-o arenă a dezbaterilor ideologice şi politice, reproducând în miniatură convulsiile lingvistice şi identitare din societatea moldavă. În mod paradoxal, perfecţionarea englezei se făcea pe fundalul unor ireconciabile confruntări lingvistice între elevele vorbitoare de limbă română şi rusă. Poziţiile antagoniste, reprezentate, pe de o parte, de „naţionalistele slavofile devotate”, ruşi, ucraineni şi evrei vorbitori de rusă, şi, pe de altă parte, de exponentele tinerei generaţii de români şcoliţi de provenienţă rurală, privind denumirea limbii pe care o vorbesc băştinaşii dinamitează rarele momente de echilibru existenţial, dându-le conotaţii politice. Totuşi învinuite de primele de intoleranţă, vorbitoarele de limbă română schimbau fără regrete limba de adresare dacă printre cei prezenţi vorbitorii în rusă erau în minoritate: „Dacă trei persoane într-un grup de cincisprezece nu înţelegeau româna, discuţiile se purtau în rusă. Chiar şi naţionaliştii români fervenţi se conformau la acest obicei”.

Reprimarea constantă a limbii majorităţii a avut efecte dezastruoase. Pentru că familia la care locuia Heninghan „nu ştia că vorbeşte româneşte”, pentru că tinerii pe care îi întâlneşte nu au o certitudine în ceea ce le priveşte identitatea, pentru că după declararea independenţei „vechile ierarhii şi figuri se implicaseră deja în conducerea ţării în aceleaşi moduri vechi, dar sub lozinci noi” etc. Cauzele trecute reies dintr-o cultură hărţuită, umilită de-a lungul a două secole, perfect interpretate de canadianul venit dintr-un spaţiu cu probleme similare: „Faptul că au fost privaţi de propria lor cultură a întărit apoi argumentul că vorbitorii limbii «moldoveneşti» fuseseră nişte sălbatici ignoranţi înainte să li se impună cultura rusă”. În doar trei luni canadianul devine nu numai un martor solidar şi simpatizant, ci şi un adevărat partizan al cauzei naţionale a basarabenilor şi a limbii române literare: „Ce anume mă făcuse să adopt cauza moldovenilor care vorbeau româneşte de parcă ar fi fost propria mea cauză? Aceste idei contraziceau multe alte credinţe ale mele”. Foarte puţini dintre jurnaliştii noştri ar fi avut atunci curajul lui Heninghan, cele afirmate de el nu prea pot fi contestate: „Cea mai revoluţionară prevedere a noilor legi lingvistice era aceea că până în 1994 toţi funcţionarii civili erau obligaţi să demonstreze capacitatea de a folosi fluent limba română. Acesta a fost un atac direct la adresa administraţiei ruse importate începând cu 1940: cea mai mare parte a serviciului civil era rusesc şi puţini ruşi puteau demonstra o astfel de capacitate de a vorbi fluent româna. În momentul sosirii mele la Chişinău termenul-limită prevăzut de legile lingvistice se apropia de ultimele sale zile. După războiul civil din vara anului 1992, când generalul Lebed’ şi-a demonstrat zelul în folosirea Armatei a 14-a sovietice în slujba naţionalismului slav, o concediere în masă a funcţionarilor civili era exclusă. Simpla menţionare a ideii ar fi adus tancurile lui Lebed’ pe bulevardul Ştefan cel Mare. Chiar şi vechea viclenie a politicienilor de a extinde termenul-limită ar fi fost considerată un act de agresiune de către funcţionarii civili ruşi şi de către susţinătorii lor de la Tiraspol şi de la Moscova. Alegerile care au avut loc sub ameninţarea atacurilor lui Lebed’ garantaseră controlul Parlamentului acelor partide ostile reunificării. Noul preşedinte al Parlamentului, Petru Lucinschi, era un etnic român care se ridicase la o înălţime ameţitoare în Partidul Comunist sovietic, având rolul de şef ideologic al Kremlinului până în 1991. El a introdus o nouă lege a limbii, renegând rolul limbii române de limbă oficială a ţării; Snegur, extrem de adaptabil, s-a supus. Noua limbă oficială a ţării urma să fie… moldoveneasca. Noua lege a limbii nu mai preciza însă că moldoveneasca şi româna erau aceeaşi limbă sau măcar erau înrudite.

Semnalul dat populaţiei ruseşti era clar: situaţia de fapt dinainte revenise; poziţia stalinistă conform căreia populaţia republicii vorbea un dialect înapoiat şi nu putea înţelege româna devenea din nou politica oficială. Legăturile cu Moscova erau din nou naturale. Relaţiile comerciale şi culturale abia renăscute cu România aveau să fie lăsate să dispară. Majoritatea românilor, locuind la ţară, au acceptat fatalist reîntoarcerea politicii sovietice; ei nu se aşteptaseră niciodată ca ceva să se schimbe. Vorbitorii de limbă română de la oraşe, de genul Nataşei, erau furioşi.” Reflectând pe marginea impunerii ideii de limbă moldovenească chiar şi după dizolvarea formală a imperiului, autorul descoperă efectele altui gen de „multiculturalism” şi „globalism”, care, acoperindu-se cu retorica susţinerii diferenţelor, a dus la înăbuşirea specificului naţional autentic, la surparea limbii române literare şi a împiedicat potenţialul de renaştere şi de integrare a moldovenilor în lumea civilizată: „Cultura globalizantă era, dincolo de orice altceva, o pârghie împotriva democratizării. (…) Impactul crucial al culturii globalizante fusese să secătuiască energiile colective necesare pentru ca indivizi de genul Nataşei sau al lui Pavel să se împace cu identităţile lor încărcate într-un context care să împrumute culturii – în orice limbă – un sentiment al valorii” (a se vedea ca într-o oglindă poziţia italianului Nicola Baldassare!).

Globalizarea postmodernă are la moldoveni culorile celor două mari puteri împăcate după căderea Cortinei de Fier: „Lidia stătea în dormitor citind Tragedia americană în rusă; Pavel, în camera de cusut, se uita la MTV, care prezenta melodii americane prin reţeaua rusă”. Plutind „în derivă pe perna electronică a planetei” moldovenii rămân a fi locuitorii unei culturi incerte. Pentru că „Pavel vorbea trei limbi, dar, spre deosebire de străbunicii săi ucraineni sau români, nu avea nicio tradiţie culturală bine definită”.

Intimidarea democraţiei prin chiar armele pe care susţinătorii acesteia le-au câştigat cu eforturi uriaşe i se pare canadianului un abuz. Manifestările procomuniste în perimetrul  între statuia lui Ştefan cel Mare şi Arcul de Triumf sfidează şi predispune la un imaginar apocaliptic, zugrăvind o lume cu alienaţi: „Marşul anual al victoriei, ce avea loc în perioada sovietică, pornea din nou cu vigoare renăscută în acest an, când populaţia slavă se bucura de retragerea legii limbii române. Românii furioşi murmurau la baza statuii lui Ştefan cel Mare. Îi huiduiau pe slavii care treceau şchiopătând: bătrâni care ridicau cu mândrie secera şi ciocanul, tineri care scuturau steaguri ruseşti şi ucrainene deasupra capetelor. Privindu-i cum trec pe lângă curbele graţioase ale Arcului de Triumf ridicat la intrarea din parcul de peste drum, am fost cuprins de sentimentul că aici se comite un abuz, temerile mele de occidental fiind resuscitate de imaginea acestei mulţimi eurasiatice mărşăluind în decorul ca de grădină realizat în jurul unuia dintre simbolurile centrale ale culturii occidentale”. La vederea acestei „privelişti” dezolante, occidentalul concluzionează: „Am simţit o mare tristeţe faţă de soarta acestei provincii pierdute şi a tuturor cetăţenilor ei îndureraţi”.

Ca şi Tony Hawks sau Irena Brežná, Heninghan merge să vadă regiunea transnistreană, pe care o botează în corespunzător – „Regatul lui Lebed’”. Potrivit scriitorului, excursia care, după toate aparenţele, promitea a fi o plimbare în Rusia, s-a dovedit a fi o călătorie în timp. Regiunea i se arată ca un mixaj absurd: o Uniune Sovietică, păstrându-şi vestigiile intacte: monumentele Lenin, pancartele roşii etc., peste care se aştern unele noutăţi cum e spre exemplu vama, moneda şi mafia proprie. Pentru cei care cunosc puţină istorie nemăsluită este evident faptul că moneda separatiştilor are ca simbol fondator o enormitate: „Transnistria îl adoptase pe Suvorov, un general rus din secolul al XVIII-lea care ucisese români cu o teribilă cruzime, ca simbol fondator. În 1790, Suvorov devastase oraşul moldovenesc Ismail, masacrându-i pe locuitori. Statuia generalului străjuia deasupra râului Nistru. Mesajul adresat Chişinăului nu putea fi mai clar de atât. Singurul echivalent imaginabil al alegerii generalului Suvorov de către transnistreni ca emblemă ar fi circulaţia unor bancnote cu chipul lui Adolf Hitler în fâşia Gaza.” Izolaţionismul fanatic al transnistrenilor devine şi mai aberant în momentul în care Garda Nistreană îi declară paşaportul ilegal doar pentru că acesta nu e redactat în limba rusă.

„Nimic nu s-a schimbat în bine în Moldova după plecarea mea. (…) Costul pierderii respectului de sine fusese foarte mare”, constată Heninghan cu amărăciune după ce iarăşi, în 2001, vizitează republica noastră. Pentru că proiectele ideologice generatoare de antipatii şi de incompatibilităţi umorale, de excluderi şi de exclusivităţi lasă deocamdată în afară civilizaţiei moderne atât „Regatul lui Lebed’”, cât şi „Provincia pierdută”.

Iată câteva feluri ale scriitorilor străini de a pune în forme impresiile legate de cultura şi existenţa moldovenilor. Chiar dacă aceste forme subordonează interesul literar pentru reprezentarea Celuilalt, este cazul să le acordăm un credit estetic pentru prezenţa metaforelor inspirate în ceea ce ne priveşte.

 

Note:

  1. Irena Brežná, Abgesägter obstgarten. Eine Reportage aus Moldawien undTransnisrien von Irena Brežná und Laurent Stoop (Bilder), în „Zeitbilder”, 16/17 november2002, nr. 267, p. 61-63.
  1. Heningham, Stephen. Provincia pierdută. Aventuri întro familie moldovenească.Traducere din franceză de Diana Stanciu, Cuvânt înainte de Constantin Cheianu. Chişinău:Arc, 2005.

355 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *