Moldovenii în ochii occidentalilor. Exercițiu imagologic

Abstract

Those who wrote about their trips to Moldova, the Englishman Tony Hawks, the Italian journalist Nicola Baldassare and the Canadian writer Stephen Heninghan, literature is a sensible way of knowledge and representation. This kind of literature fits inters – and transdisciplinary approach, therefore, it takes advantage of new theoretical openings. We tried to put in question the most important concepts which are being operated by the promoters of Cultural studies such as representation of ethnic otherness, identity and globalization. That is why we do not lay great emphasis on aesthetics, but we will analyze texts in the context of mentality external factors. Our interest is focused mainly on images which make up the portrait of Moldovan society members, a portrait seen from the outside and it includes temporal sequence of the last 20 years.

Keywords: imagology, otherness, foreign writers, ethnographic portrait, image of Moldovans, identity, globalization.

 

De la întemeierea Moldovei medievale încoace, pe distanţa cuprinsă între Ceahlău şi Cetatea Albă s-au perindat diverşi călători, soli în trecere sau în misiune, iezuiţi, misionari catolici, erudiţi în căutarea vestigiilor romane, diplomaţi aventurieri, negustori sau martori ocazionali veniţi din Vest. Am putea spune că, înregistrându-şi în scris impresiile şi mărturiile despre acest pământ situat la intersecţia sferelor de influenţă ale Ungariei, Poloniei şi Hoardei de Aur, toţi aceştia au pus începuturile unei elementare imagologii a moldoveanului. În drum spre Constantinopol sau spre alte artere importante ale regiunii, un Francois de la Pavie, Jacques Bongars sau Pierre Lescalopier (francezi), John Newberie (englez), Alessandro Guagnini (italian), Erasm Otwinowski şi Bartolomeo Paprocki (polonezi), Ivan Peresvetov sau un Trifon Korobeinikov (ruşi) vor aduna, în caiete şi jurnale de călătorie, elementele unui prim portret etnic al românilor din Vlahia minor văzuţi din exterior. La un loc cu datele cronicarilor noştri, în primul rând, cu cele adunate în Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir pentru Academia de la Berlin, acest repertoriu de imagini a crescut tulpina pe care de-a lungul anilor se vor altoi fantasme, proiecţii, investiri simbolice sau stereotipuri mentale legate de moldoveni.

Evul Mediu, presupus glorios, a fost poate singura perioadă când moldoveanul este văzut în linii mari viteaz, războinic, onest, strateg, cutezător, încrezător în sine şi tenace, căci în epocile care urmează imaginea lui lent va retrograda. Apărându-şi independenţa în faţa marilor puteri politice ale timpului, Moldova lui Bogdan şi a succesorilor săi, mai cu seamă cea a lui Ştefan cel Mare, alimentează imaginarul exaltat al artiştilor.

În secolele următoare istoria este necruţătoare cu moldovenii, impuşi să măsoare mereu cămaşa de forţă a vecinilor ostili. Această precumpănitoare stare de lucruri se răsfrânge asupra sufletului etnic, cultivându-i în timp pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie. În 1848, călătorul francez Hippolyte Desprez menţionează în articolul La MoldoValachie et le mouvement roumain următoarele:

„Ţăranul român nu este răutăcios, nici pizmaş; el n-are simţământul răzbunării şi în epocile în care ar fi fost în stare să-şi răzbune pe boierii lui – ca în 1821, el s-a mulţumit să-i ia în bătaie de joc, imitând purtarea şi portul lor, limba lor, expunând moleşirea lor pentru batjocura obştească”. Profesorul german Klaus Heitman, fin cunoscător al firii românilor, remarcă o anumită impregnare de melancolie care se exprimă şi în muzica populară, dar şi o anumită nepăsare stoică, oriental-fatalistă faţă de viaţă, care determină încrederea şi supunerea necondiţionată în faţa destinului.

Basarabenii constituie un caz reprezentativ în acest sens. În şirul de inoportunităţi istorice aceştia s-au modelat departe de avânturile înălţătoare, îndrăzneţe, pe care le vedem la alte popoare din Occident, ei neavând parte nici măcar de acele sufluri de libertate pe care Brătianu, Rosetti sau Kogălniceanu le-au importat din Franţa în celelalte regiuni populate cu români. Toate câte s-au întâmplat, începând cu anexarea din 1812 şi încheind cu opresiunea regimului totalitar din URSS, dau o culoare particulară înfăţişării moldovenilor basarabeni. Tocmai acest specific circumscris resemnării, pesimismului şi inactivităţii le sare în ochi călătorilor din Vest chiar şi după neaşteptata, şi s-ar părea definitivă pentru reabilitarea demnităţii naţionale, rupere de imperiul sovietic, soldată cu instituirea unei formaţiuni statale independente.

Poate pentru că mai întotdeauna Moldova dintre Nistru şi Prut a fost un ţinut de margine, o provincie săracă, aceasta a avut parte de mai puţini vizitatori entuziasmaţi şi de foarte puţini dintre cei care au scris despre aceste călătorii. Cele câteva nume memorabile de autori care şi-au înregistrat pe hârtie impresiile despre acest spaţiu ţin de perioada interbelică şi sunt ale unor scriitori români din Regat: Mihai Sadoveanu (Drumuri basarabene), Geo Bogza (Basarabia, ţară de pământ), Ionel Teodoreanu (La Medeleni), Gib Mihăiescu (Rusoaica). La contribuţiile acestora se adaugă, desigur, lucrările mai

puţin literare ale unor publicişti, geografi sau militari1. În perioada postbelică ar trebui să căutăm date despre «Советская Молдавия» prin notiţele unor vecini din interiorul uniunii sovietice, mai ales printre cei care au gustat din deliciile bahice ale cramelor din Cricova. Se pare că doar după destrămarea imperiului occidentalii au prins curiozitate pentru această margine a fostului spaţiu totalitar, fiind atraşi de ineditul realităţilor de aici, inaccesibile până nu demult.

În acest studiu va fi vorba de trei autori străini care, după ce au vizitat Republica Moldova, au scris despre aceasta. Englezul Tony Hawks face cunoştinţă cu proaspăta republică independentă în 1998, doi ani mai târziu îi apare romanul Tenis cu moldoveni. Nicola Baldassare, publicist italian, stă la Chişinău puţin timp prin 2007 şi apoi un an întreg în 2010. În rezultatul acestei experienţe îi apar mai multe note de călătorie, memorii, reportaje, mici povestiri, portrete etnografice, publicate de-a lungul a câtorva ani pe un site italian dedicat Moldovei dintre Prut şi Nistru. Toate aceste materiale sunt adunate în două cărţi: Îţi explic eu cei asta Moldova, 2008 şi Un an în Moldova. Jurnalul semiserios al aflării mele în ţara dulcilor coline, 2011. Al treilea autor vizat este scriitorul canadian Stephen Heininghan care, în anul 1994, munceşte timp de câteva luni la Chişinău în calitate de profesor de engleză, mai târziu înregistrându-şi impresiile într-un roman-eseu intitulat Provincia pierdută. Aventuri întro familie moldovenească, 2005.

Toţi trei scriitori adoptă un gen de literatură de frontieră, cu numeroase valenţe, de la cele literare la cele etnografice. Pentru aceşti călători erudiţi literatura este o modalitate sensibilă de cunoaştere şi reprezentare. Datele observate de ei nu sunt descrise cu detaşare şi neutralitate, autorii se implică emoţional, în felul acesta apropiind cunoaşterea alterităţii de literatură. Acestui gen de literatură i se potriveşte o abordare inter- şi transdisciplinară, de aceea profitând de noile deschideri teoretice, am încercat să punem în discuţie cele mai importante concepte cu care operează promotorii Cultural studies cum sunt reprezentarea alterităţii etnice, identitate şi globalizare. Iată de ce nu vom insista mult asupra aspectului estetic, ci vom analiza textele în contextul factorilor de mentalitate externi. În demersul nostru de investigare a situaţiilor, emoţiilor, ideilor ne va preocupa, în mod firesc, şi relevanţa literară.

Chiar dacă nu-şi propun neapărat să facă asta, scriitorii reuşesc să contureze o etnoimagine a locuitorilor R. Moldova, analizându-le, mai mult sau mai puţin, originea etnică, trăsăturile psihosomatice, vestimentaţia, arhitectura ambientului, credinţele şi obiceiurile etc. Se poate spune că aceşti scriitori străini definesc specificul local şi naţional al moldovenilor într-un exerciţiu de experimentare a alterităţii. Interesul nostru se orientează în special asupra imaginilor care alcătuiesc portretul membrilor societăţii moldoveneşti, un portret văzut din exterior ce cuprinde secvenţa temporală din ultimii 20 de ani.

 

*   *   *

Tony Hawks este primul scriitor englez care îşi propune să exploreze proaspăta republică suverană şi independentă Moldova, diagnosticând, într-un roman-relatări de călătorie intitulat Tenis cu moldoveni, înclinaţia către pesimism, lipsa de perspectivă şi pasivitatea inertă a unei covârşitoare părţi a cetăţenilor ei. Pe fundalul unei aparente euforii naţionale generale, străinul invocă reticenţa ca fiind „o caracteristică naţională” a moldovenilor. Chiar dacă călătoria englezului nu mai este determinată, ca pe timpuri, de interesul cultural sau economic, şi nici măcar de obiectivele geopoliticii contemporane, acesta nu poate să facă abstracţie de realitatea „suspendată”, în care se pomeneşte în urma unei întreprinderi excentrice, realitate ostilă atât pentru el, cât şi pentru moldovenii sortiţi, irevocabil la acel moment, să-şi ducă existenţa în cuşca noii formaţiuni politice. Impresiile de moment se dezvoltă într-o construcţie literară de sens care descoperă, dincolo de predispoziţia spre glumă anunţată de titlu, drama moldovenilor de etnie română aruncaţi mereu în tot felul de evenimente distrugătoare.

Trama romanului porneşte de la un pariu încheiat de Tony Hawks cu amicii săi prin care el îşi propune să joace şi să câştige câte o partidă de tenis cu fiecare din cei unsprezece fotbalişti moldoveni care tocmai rataseră un meci în faţa Angliei. În cazul pierderii pariului, Hawks se obligă să interpreteze, gol-puşcă, imnul naţional al Moldovei pe una din străzile centrale ale Londrei. Intenţia iniţială de a ţine un jurnal care să puncteze traseul realizării pariului recidivează, pe parcurs Hawks reuşind să configureze o anumită etnoimagine a celor cu care păţania l-a făcut să convieţuiască un număr de zile. Rezultatul a atras atenţia europenilor, orientaţi de ceva timp spre ţările din fostul spaţiu totalitar, cu atât mai mult că, în situaţia dată, curiozitatea lor era înlesnită de o naraţiune antrenantă cu caracter de roman de aventuri. Transmisă mai întâi în serial la radio, apoi apărând într-o carte în 2000, romanul a devenit îndată un bestseller, nominalizat la premiul Samuel Jonhnson pentru nonficţiune.

Apariţia romanului în variantă română în 2003, datorată editurii Cartier, nu a stârnit reacţii similare din partea moldovenilor. Contribuţia englezului nu poate fi totuşi subestimată, mai ales dacă ţii cont de faptul că este unul din foarte puţinele texte literare, semnat de un străin, despre aproximativ primii cinci ani de independenţă moldovenească (Hawks a vizitat R.M. în 1998). Imaginea creată de occidental prezintă interes şi pentru că exprimă în mentalitatea colectivă şi interesele poporului din care acesta face parte, plasându-ne în orizontul lor de interpretare. Moldoveanul se poate vedea dintr-o parte în toată splendoarea şi mizeria sa, cu diferenţele şi asemănările sale, cu ceea ce îi este intim şi distant, întrevăzând, la rândul lui, în imaginea propusă, splendoarea şi mizeria vecinului său din alte zone ale continentului european.

De menţionat că Hawks nu abordează identitatea de moldovean din perspectiva unei viziuni tradiţionale „tari”, ca un dat esenţial, absolut, dar nici nu o extrapolează în domeniul propagandei politice, ci o reconstituie la nivelul vieţii cotidiene în aspectele ei diferite, determinate contextual: modurile dominante de gândire, simţire şi comportament, obiceiurile, vestimentaţia, gastronomia, practicile religioase etc. În acelaşi timp, acesta nu face abstracţie de clişeele rămase din deceniile de confruntare politică dintre lumea capitalistă şi lagărul sovietic. De cealaltă parte, moldovenii, cu excepţia unor intelectuali, de regulă cred despre vizitatorii occidentali că sunt neapărat nişte saci plini cu bani, numai buni să dea de pomană celor oropsiţi de sărăcie sovietică şi dornici să prospere economic după modelul capitaliştilor. „«Dă-mi bani – e tot ce vreau», mi s-a părut că acesta ar putea fi imnul moldovenilor”, îşi notează Hawks. Din acest joc comparativ echilibrat al autoimaginilor şi heteroimaginilor s-ar desprinde euristic reprezentările identitare ale europeanului contemporan, dar şi reţelele posibile de interconectare a marginii la culturile care fac civilizaţia europeană în condiţiile integrării şi globalizării postmoderne.

Experimentul cunoaşterii reciproce este pe atât de interesant pe cât în momentul în care Hawks îşi propune să-şi realizeze planul năstruşnic, Republica Moldova este pentru el o adevărată terra incognita: „Nu ştiam nimic despre Moldova, despre posibilităţile de a juca tenis acolo, despre situaţia ei politică, despre cerinţele legate de obţinerea vizei, despre monedă, limbă, componenţă etnică sau dacă locuitorii săi se vor purta frumos cu un burghez decadent venit din Vest, agitând o rachetă de tenis în faţa fotbaliştilor săi”. Tot ce ştie la început Hawks despre Moldova erau „numele celor unsprezece bărbaţi notate pe coperta ziarului meu”. După o succintă documentare în bibliotecă britanicul cunoaşte mai multe informaţii credibile decât majoritatea celor vizaţi în aproape zece ani de independenţă. El află că Moldova este o „ţară înghesuită între România şi Ucraina” în care se vorbesc două limbi: româna şi rusa. Aceasta, „ca multe dintre alte părţi ale Europei de Est, se pare că a fost unul dintre acele teritorii ale căror popoare au fost uşor de subjugat de către o anumită putere dominantă a zilei. Până la constituirea sa ca Republica Moldova independentă, în 1991, controlul politic asupra acestui pământ s-a schimbat după fiecare conflict european major. Principalii jucători au fost Imperiul Otoman şi cel Rusesc. După Primul Război Mondial, teritoriul cunoscut în acea vreme drept Basarabia a votat să devină parte a României, dar a fost luată înapoi de ruşi după cel de-al Doilea Război Mondial, devenind «Republica Sovietică Socialistă Moldovenească». În această perioadă, majoritatea etnică a moldovenilor vorbitori de română a cunoscut un mare aflux de ruşi şi ucraineni, care au sosit aici pentru a industrializa oraşele, pentru a întări puterea comunismului ca mod de viaţă şi, în general, pentru a face ca totul să fie mizerabil (subl. n.)”.

Depăşind prima impresie despre moldoveni ca „monştri” birocratici care „nu mă lăsau fără o invitaţie”, cu puţine cunoştinţe de limbă română şi cu o vagă promisiune că va fi ghidat în preria societăţii moldave de cineva pe nume Corina, Hawks purcede la drum. Trece rapid peste teama firească în faţa unui viitor incert şi poate ameninţător, înarmându-se cu autoironie şi tupeu, sugerându-şi, pe deasupra, că reiterează experienţa de un secol în urmă a emigranţilor britanici în căutarea unei vieţi mai interesante în Lumea Nouă. Odată formulate aspectele filosofic şi axiologic ale experimentului ajustat la imperativele postmodernităţii de respect faţă de alteritatea celuilalt, nimic nu ar mai putea clătina încrederea „colonialistului soft”, mai rafinat culturaliceşte şi mai dezinteresat economic decât predecesorii săi să lumineze, ca „unul dintre pionierii lumii”, colţurile mai întunecate ale Europei: „Intenţia mea era să dovedesc că o atitudine pozitivă şi un aspect optimist vor da rezultate, cu condiţia ca încrederea să fie susţinută”. Însă această „ţară estică stranie” se va supune mai greu gesturilor filantropice ale occidentalului.

Primul contact cu „aborigenii” are loc chiar în aeroport şi, ca un semn rău pentru întreaga întreprindere, nu este unul agreabil. Un individ în salopetă pătată cu ulei îl admonestează pentru „cutezanţa” de a filma un avion vechi ca imperiul ţarist, aruncându-i o privire „severă”, „fioroasă”, „înfricoşătoare”, însoţită de gesturi exagerat „demonstrative”. Comportamentul taximetristului care îi solicită o taxă dublă pentru serviciul său, primirea „iritatei” de la recepţia hotelului, camera care arăta ca o „celulă” îl determină să exclame:

„Doamne! Ce mi-am luat pe cap!”. Dacă pe un moldovean imaginea Chişinăului anilor ’90 văzut de la etajul unsprezece în lumina clară a dimineţii l-ar provoca să fredoneze melodia apologetică «Мой белый город, ты цветок из камня» („Oraşul meu alb, eşti o floare din piatră” – un fragment dintr-un hit al anilor ’60-’70), pe englez cadrul urban lipsit în totalitate de pitoresc l-a lăsat… „surprinzător de optimist”. Descrierea e neîndurător de exactă: „Imediat sub mine era o piaţă, în centrul căreia se afla statuia unui soldat eroic într-o poză triumfală: maxilare pătrate şi un pumn gata de luptă, un simbol anacronic al puterii disciplinate. Troleibuze supraaglomerate şi maşini Lada, prost echipate din punct de vedere mecanic, se chinuiau să înainteze cu zgomot. Pe latura îndepărtată a pieţei era o clădire guvernamentală sau vreun sediu de învăţământ, în spatele căruia se ridica un dom azuriu al unei biserici ortodoxe. Crucea de aur şi vârful făceau să-ţi muţi privirea de la panorama gri alcătuită din blocuri de apartamente neînsufleţite şi monotone, răspândite dedesubtul ei”. În altă parte: „un oraş cu o arhitectură amestecată, eclectică. Clădiri minunate cu două etaje din secolele XIX-XX, înfrumuseţate cu porticuri ornate, flancate de structuri din anii ’60, asemănătoare unor cutii”. Vestigiile socialismului anacronic se fac vizibile oriunde, fie în proiectarea clădirilor social-culturale („Opera, manifestare stupidă a arhitecturii sovietice a anilor ’60”; „Filarmonica era un alt exemplu de arhitectură sovietică austeră. (…) Singura concesie estetică erau candelabrul imens ce atârna din tavan şi câteva portrete de mâna a doua ale unor compozitori faimoşi, atârnate de pereţi”), fie în abordarea monumentelor („În stânga am văzut o statuie mare în stilul artei socialist-realiste – un bărbat uriaş, ce semăna cu un grec semiîmbrăcat, ţinea o rachetă de tenis în mână, sugerând parcă faptul că acesta era un lucru care va oferi soluţia la toate problemele umanităţii”). Transportul public – microbuzele şi troleibuzele „pline ochi cu pasageri contorsionaţi”, nevoiţi să asculte muzică pop rusească – trădează sărăcia lucie, dar şi indiferenţa autorităţilor faţă de cetăţeni. Oamenii care populează acest peisaj dezolant se integrează perfect în el: încruntaţi, posaci, grăbiţi, nervoşi, învinşi, epuizaţi de viaţă, arătând „de parcă ar vrea să se sinucidă”, în discuţii preferând o „abordare precaută a oricărei efuziuni emoţionale”.

În câteva zile, Hawks are posibilitatea să viziteze Chişinăul, Soroca, situl Orheiul Vechi şi chiar regiunea transnistreană, surprinzând instantaneu aspecte din viaţă cotidiană a moldovenilor de diferite etnii: română, rusă, romă. Drept moldoveni de etnie română tipici sunt prezentaţi membrii familiei-gazdă: „I-am îndrăgit imediat foarte mult. Grigore avea cam patruzeci de ani, era brunet, grăsuţ şi purta o mustaţă bine îngrijită. Soţia lui, Dina, avea o frumuseţe elegantă, care, credeam eu, trebuia s-o fi făcut o adevărată pradă pentru ochii trecătorilor. Bunătatea i se citea pe faţă. M-au salutat cu căldură şi, deşi obosiţi, ochii lor străluceau într-o lumină vie, lucru absent de pe feţele multora dintre cei pe care i-am întâlnit pe parcursul întregii zile. (…) Copiii lor stăteau mândri lângă ei: Adrian, de 17 ani, şi cea mai dulce fetiţă, de 11 ani, Elena”. Gazdele, doi medici muncind într-un spital pentru copii în stare deplorabilă şi slab dotat tehnic, păstrează datele unei generaţii născute în fosta URSS. Ei reprezintă o parte a societăţii de cea mai bună calitate, căci provin din satele moldoveneşti în care codul moral s-a respectat în ciuda hibridizării ideologice şi identitare. Grigore şi Dina sunt afectuoşi, ospitalieri, familişti, prietenoşi, participativi, săritori la nevoie chiar dacă sunt mereu obosiţi, epuizaţi de problemele cotidiene şi activitatea la spital. Printre puţinele lor „vicii” se numără necunoaşterea limbii engleze şi, mai ales, resemnarea lor descurajantă. De altfel, în treacăt fie spus, cu fiecare nouă cunoştinţă, Hawks reiterează problema deficienţei de comunicare, punând pe seama celuilalt vina de a nu cunoaşte limba engleză. Refrenul care trebuie cu adevărat luat în seamă, căci susţine una din semnificaţiile importante ale romanului, constituie reflecţiile englezului cu implicaţii profunde în istorie privind pesimismul şi resemnarea fatalistă, timiditatea şi inerţia ca însemne mai ales ale majorităţii româneşti din R. Moldova.

Suspiciunea o caracterizează pe Corina care, deşi a călătorit mult în Vest, rămâne, „irevocabil, o moldoveancă autentică! Grijulie, circumspectă, controlând totul”. Iulian, traducătorul şi ghidul lui Hawks pe perioada aflării acestuia în R. Moldova, este catalogat drept un „sfert de bărbat”, muncind pentru excentricul comanditar fără implicare, fără tragere de inimă. Mereu posac, negativist, neîncrezător în reuşita unei acţiuni mai îndrăzneţe, acesta îşi proiectează viitorul în altă parte decât ţara sa, cumulând datele unui autostereotip al moldoveanului tânăr contemporan: „Cred că visul lui Iulian nu este să caute frumuseţea în ţara sa, ci să facă tot posibilul să scape de ea”. Tinerii nu-şi găsesc menirea într-un stat ce se menţine în structurile comuniste, unde mafia şi poliţia (fără mari deosebiri între acestea) „controlează totul”, unde corupţia şi sistemul birocratic blochează iniţiativele private cu excepţia celor favorizate de clasa politică aflată la conducere. Până şi fotbaliştii călătorind mereu pe alte meridiane nu arată mai plini de viaţă, „spatele tricourilor lor îi reducea la simple numere”.

Credibilitatea filosofiei pozitive a occidentalului este pusă la îndoială şi de adolescentul gazdelor, Adrian, care îi traduce englezului balada Mioriţa . La remarca celuia din urmă privitor la cele relatate ca fiind o „poveste foarte negativistă”, tânărul invocă învăţămintele ortodoxismului care recomandă acceptarea fără rezerve a sorţii.

Mai târziu, o altă informaţie despre faptul că dacii, trăitori cândva pe aceste meleaguri, considerau moartea cea mai mare onoare pentru ei, completează această subliminală acceptare necondiţionată a sfârşitului. Adept al hedonismului, Hawks se opune ori de câte ori se ciocneşte de asemenea manifestări de stoicism iraţional: „Doisprezece călugări trăiau acolo în cele mai aspre condiţii. Fiecare avea doar o celulă îngustă, în care dormea. Ca să alegi de bună ştiinţă asemenea mod de viaţă, fie că ai o credinţă excepţională, fie că eşti prost, fie că amândouă. Zi după zi, noapte după noapte, se rugau cu fervoare, încercând să comunice cu Dumnezeu şi să-i audă vocea, o voce care, cu certitudine, ar fi spus: «Uite ce e, nu trebuie să treceţi prin toate necazurile astea! Mai bine mâncaţi o pizza şi vă veţi simţi mai bine!»”. Acest scepticism general – „felul de viaţă moldovenesc” – suscită revolta occidentalului care simte necesitatea poziţionării pe contrasens: „Când eu nu eram aşa! Cât de mult tânjeam după un respiro din acest decor ordonat şi disciplinat! Vroiam o scânteie de pasiune, vroiam să cunosc un temperament expansiv sau să fiu martorul unei joie de vivre.” Prin revolta sa străinul denunţă obişnuinţa moldovenilor cu starea proastă a lucrurilor, instalarea lor confortabilă în disconfort.

În programul de orientare pozitivă se înscriu probabil şi practicile dionisiace ale naratorului. Pe placul ambelor părţi, băutura lui Bahus apropie spiritele diferite şi facilitează comunicarea. Dar chiar şi atitudinea faţă de actul de îmbătare este un prilej de a evidenţia diferenţele. Din reflecţiile englezului ar reieşi că pentru el consumul de alcool e un pur partipris hedonist, iar la estici îmbătarea indică dorinţa disperată de a depăşi condiţia de membru al unei societăţi care conservă un mod de viaţă deplorabil. Toţi moldovenii vârstnici întâlniţi de Hawks îşi poartă viciul ca pe un stigmat: „Moldova a fost crama fostului stat comunist, iar Cricova a fost pivniţa. După câte se zice, Iuri Gagarin, legendarul prim om în spaţiu, a scris în Cartea vizitatorilor, după ce a vizitat Cricova, în 1966: «E mai uşor să înfrângi puterea gravitaţiei decât atracţia acestor pivniţe cu vin»”. În casa austeră a medicului Grigore se găseau mai întotdeauna tot felul de băuturi, de la vin şi şampanie la tărie şi coniac. Ţiganii din Soroca îşi etalează ospitalitatea servindu-i străinului o „gamă impresionantă de şampanie şi coniac”. Protestul împotriva depozitelor personale impunătoare de băutură atinge cote maxime atunci când englezul se pomeneşte în pivniţa odiosului transnistrean, proprietar al F. C. Tiligul din Tiraspol, bandit şi totodată persoană în funcţie administrativă, poreclit de Hawks „Fundul universului”.

Băutura se configurează ca o justificare a vieţii politice şi morale din societatea moldovenească. Cetăţeanului român turmentat de la Caragiale i se suprapune cetăţeanul moldovean alcoolizat al lui Hawks care ingurgitează cantităţi mari de băutură ca un condamnat la moarte, amintind fatalismul anihilant din renumitul tablou brugelian:

„M-am aşezat la una dintre cele patru mese libere. Celălalt consumator, un bătrân ghemuit peste o votcă, la celălalt capăt al barului, a ridicat ochii şi m-a privit cu suspiciune. S-a adunat, apoi a aruncat pe gât votca cu o mişcare rapidă şi a mărşăluit afară (…) peste câteva minute a intrat agale un alt bărbat. (…) A apucat paharul, şi-a turnat băutura pe gât, s-a întors şi a ieşit afară. Toată tranzacţia nu a durat mai mult de treizeci de secunde. Alţi băutori au urmat la intervale regulate. Timpul cel mai scurt l-a deţinut un individ mare, cu o haină din piele, care a reuşit să comande, să dea pe gât băutura şi să iasă din bar exact în şaptesprezece secunde. Eu eram acolo de cincisprezece minute şi mai aveam jumătate de halbă de bere. (…) Băutura lor nu era una socială. Nu era nicio plăcere în ea. Oamenii intrau în acest bar ca să demoleze băuturile. Nu ca să treacă timpul. Nici măcar un semn din cap, cu care să evidenţieze recunoaşterea prezenţei unei alte persoane. Doar o fixare rapidă şi, apoi, iar afară. Soră, dă-mi ceva să-mi alin durerea!” Pasajul concurează cu cele mai expresive momente ale teatrului epic brechtian, proiectând o umanitate alienată.

În schimb, pe fundalul resemnării devorante, manifestările de vulgaritate energică a banditului-mafiot, un alt personaj cu care Hawks se ciocneşte în aventura sa rmoldovenească, se evidenţiază oripilant. Romanul oferă o întreagă galerie de bandiţi, portretele lor, alcătuite din succinte, dar relevante observaţii caracterologice, fiind demne de pana unui artist al orgoliilor provinciale. Pe alocuri, autorul face spectacol din infirmităţile fizice şi sufleteşti ale acestor pseudooameni. Omniprezenţi, vulgari, impunători, stăpâni pe situaţie, trăind în belşug, fără nici un scrupul, bandiţii anilor ’90 sunt adevăraţii beneficiari ai independenţei. De reţinut, aceştia apar la Hawks ca având origine rusă sau, cel puţin, utilizând ca limbă de comunicare limba rusă. În felul acesta, vecinătatea cu Puterea de la Răsărit este demonizată. Primul contact cu lumea interlopă are loc chiar la intrarea în Chişinău, pe şoseaua care duce în direcţia impozantului edificiul arhitectural „Porţile oraşului”. Paralela nu pare a fi întâmplătoare, ieşirea furioasă a banditului pe nume Televizorul având semnificaţia unei cărţi de vizită în această lume nouă pentru străini. E o lume abandonată derivei în care mafia deţine cele mai profitabile afaceri, iar cei mai orgolioşi dintre ei patronează echipe de fotbal. Cum e Zelenâi, unul dintre cei mai cunoscuţi mafioţi moldoveni şi preşedintele F. C. Constructorul. Ambiţionat să-şi ducă planul până la capăt, Hawks îşi propune să-i vorbească acestei autorităţi de renume în cercurile care stăpâneau noul stat. Vizita la el e mai degrabă un bun prilej de documentare în vederea realizării artistice a portretului de bandit postsovietic. Iată câteva repere „Acest bărbat avea o mare reputaţie. Afacerile sale colaterale. În lumea fotbalului se spune ca i-a bătut pe toţi arbitrii ale căror decizii nu i-au plăcut. (…) În mod clar, Zelionâi avea un eu enorm. Era deci ceea ce căutam (…) un bărbat imens, împătimit după bere. Avea în jur de cincizeci de ani şi o faţă ridată şi aproape strâmbă. (…) Ne-am dat mâinile şi am unit aşa două stiluri de viaţă diferite. Al meu, amabil şi creativ; al său, poruncitor şi agresiv. Simţindu-mă groaznic, am încercat din greu să-i strâng mâna cu tărie. Rezultatul a fost o contorsionare a muşchilor mei faciali, care m-a făcut să semăn cu cineva care se apropie de o criză de apoplexie”. La întrebarea pe ce bani îi plăteşte pe fotbalişti, Zelenâi răspunde fără menajamentele pe care un om normal le-ar avea în faţa camerei de luat vederi ce înregistrează pentru telespectatorii din Regatul Unit: „Răspunsul lui Zelionâi era neruşinat de cinstit. El îi plătea cu banii spălaţi din propriile buzunare: «În aceasta ţara, a continuat, nu poţi face bani în mod oficial, pentru că i-ai pierde pe toţi pe taxe». (…) Avea şarm. După ce a început să se relaxeze, a fost o gazdă genială şi îmi era greu să- mi imaginez că ar putea avea şi o latură crudă sau violentă. Am realizat apoi că şarmul era arma esenţială pentru a atinge puterea adevărată. Dictatorul fără scrupule trebuie să ştie să manipuleze, să ducă de nas pe potenţialul său adversar într-o falsă idee de securitate. O poate face foarte uşor din spatele ecranului de fum al cordialităţii politicoase”.

Focar adevărat de răspândire a banditismului i se pare lui Hawks regiunea transnistreană, un peisaj demonizat, marcat de conflicte, unde e nevoit să se deplaseze pentru a juca cu doi dintre fotbaliştii selecţionatei Moldovei. Această „gură a iadului”, loc eficient pentru spălare a banilor şi de păstrare a structurii KGB, păzit de gardieni îmbrăcaţi în uniforme sovietice, unde „nimeni nu are nimic bun să transmită cuiva”, este reprezentată de abominabilul Grigori Korzun, un soi de Ostap Bender autohton, supranumit de Hawks „Fundul universului”. Şi acesta este patronul unei echipe de fotbal, F. C. Tiligul din Tiraspol, dar şi proprietarul unui hotel de prost gust, „stil gotic, cu turnuleţe şi capete ciudate de balauri”, edificat în mijlocul unei pustietăţi dezolante, având la subsol un „paradis bahic” în care adună mai tot patrimoniul regiunii, în timp ce concetăţenii lui trăiesc în sărăcie:

„Unii monştri egoişti depozitează totul în pivniţele lor”. Transnistria lui Korzun i se arată englezului ca un film de groază, stârnind imaginarul cel mai sumbru: „Era locul în care nici măcar Scooby Doo nu ar fi intrat, oricâte «Scooby Snack»-uri ar fi primit”.

În fine, lui Hawks îi reuşeşte nu doar un jurnal de călătorii, interesant atât pentru un studiu de imagologie stricto senso, de reprezentare a moldovenilor ca alteritate noneuropeană pentru englezi, cât şi din perspectivă literară, dat fiind faptul că proiecţiile au fost trăite. Estompându-şi orgoliul de occidental prin săgeţi autoironice, Hawks percepe resemnarea ca diferenţă prin grila valorilor etice şi chiar sentimentale, dar nu le ignoră pe cele estetice. Autorul concepe textul său şi ca pe un roman al firii românului basarabean şi, prin extensie, europeanului sud-estic aşa cum se manifestă aceasta în primii ani de cădere a Cortinei de fier şi de destrămare a monoliticului bloc comunist. Mânuitorul condeiului găseşte în formula memorabilă a romanului de aventuri modalitatea de a înregistra rezultatul întâlnirii lui cu ciudatul tărâm, asigurându-şi un loc deosebit printre ceilalţi vizitatori.

 

*   *   *

Italianul Nicola Baldassare semnează două cărţi despre Republica Moldova în care adună mai multe materiale: note de călătorie, memorii, reportaje, povestiri, portrete etnografice, publicate de-a lungul a câtorva ani pe un site italian dedicat Republicii Moldova. Titlurile Te la do io la Moldova (Îţi explic eu cei asta Moldova, Pescara, 2008) şi Un anno in Moldova. Diario semiserio di un italiano nel paese delle dolci colline (Un an în Moldova. Jurnalul semiserios al aflării mele în ţara dulcilor coline, Chişinău, 2011)** anunţă predispoziţia spre jovialitate a autorului care a ales să cartografieze „o limbă de pământ strivită între România şi Ucraina”, situată la marginea Europei şi necunoscută de nimeni. După toate probabilităţile, relaţia sentimentală (de câţiva ani Baldassare convieţuieşte cu o moldoveancă) îi determină atitudinea şi spectrul descrierilor, nici pe departe amintind, spre exemplu, Basarabia barbară şi terifiantă a lui Geo Bogza. Simţindu-se oarecum un om al casei, legat prin rubedenie de acest ţinut, italianul creionează un tablou poetic familiar, cu o ţară extraordinară a „dulcilor coline” şi „populaţia sa, harnică şi cordială”. În plus, această parte a lumii interzisă, ascunsă până nu demult în spatele Cortinei de fier, promite publicistului exotism ideologic, noi teme de dezbatere şi valori alternative: „A fost o alegere bizară, dar în acelaşi timp interesantă şi stimulatoare. În acest jurnal îmi notez consideraţiunile, impresiile, observaţiile asupra stilului de viaţă al moldovenilor şi a felului lor de a se îmbrăca. În decursul unui an am contactat cu oamenii din oraşele şi satele lor, le-am ascultat poveştile şi aspiraţiile, le-am admirat proiectele. Unele episoade au fost povestite cu un pic de umor, în altele însa am subliniat seriozitatea şi dramatismul ce le caracterizează. În acest jurnal este deci toată Moldova în aspectele ei cele mai curioase şi ascunse, el fiind şi mărturia unui respect pentru această ţară cu adevărat extraordinară”.

Cărţile scriitorului se constituie din constelaţii de observaţii personale de ordin politic, istoric, ideologic, economic sau etnic, mai mult sau mai puţin literaturizate, în care inocenţa şi entuziasmul descoperirilor sunt subordonate scopului pragmatic de a prezenta publicului italian o alteritate: „Câţi italieni ştiu unde se află Moldova? Aş zice că puţini… Mulţi asociază Moldova cu «badantele» dacă nu cu ceva şi mai dezavantajos”. Pentru a reconstitui naraţiunea moldovenilor, acesta nu merge la bibliotecă, nu (doar) studiul academic unilateral îl interesează (documentarea nelipsind), ci poveştile personale ale indivizilor şi istoriile grupurilor, din care va aduna o sumă de reprezentări despre sine ale acestora. Pe alocuri el improvizează mici povestiri autonome cu personaje antologice expresive, dovedind, pe lângă entuziasmul empatic, o percepţie estetizantă. Astfel că imaginea moldovenilor se constituie multireferenţial, într-un dialog permanent dintre impresiile, memoria, imaginaţia italianului şi proiecţiile localnicilor.

Baldassare anunţă o nouă sensibilitate şi o altă etapă de percepere de către străini a realităţii de aici. Contribuţia sa diferă de tradiţia textuală la această temă prin modul de abordare alimentat de discuţiile actuale referitoare la globalizare şi cooperare transfrontalieră, probând cunoştinţe în varii domenii ce au ca obiectiv de cercetare spaţiile de frontieră: limologie, border studies, imagologie, etnopsihologie etc. Având acest eşafodaj teoretic postmodern, Domnia sa are tot temeiul să creadă că aduce aici o politică civilizatoare atunci când se expune cu îndrăzneală asupra celor mai bolnăvicioase aspecte din viaţa şi cultura acestui stat.

De menţionat, călătorul nu circumscrie ţinutul interriveran în geografia imaginară românească, ci într-una marcată de o hibridizare a culturilor. Potrivit italianului, condiţia istorică de a avea o topografie incertă cu frontiere permeabile mai ales pentru slavii care au găsit aici în toate timpurile o „punte de acces spre Europa continentală” a determinat mozaicul etnic şi cultural al R. Moldova. Evenimentele din secolul trecut au fost definitive pentru portretul etnografic al moldovenilor, căci noul stat rămâne încă, zice Baldassare, o mică parte din fosta „galaxie sovietică”, care s-a trezit „dintr-odată ruptă de la sânul mănos al Rusiei”, de a cărei materie primă rămâne total dependentă, astfel constrânsă să călătorească în noua lume capitalistă aidoma unui „vas de lut” alături de „alte vase, dar de fier”. În „vasul de lut” apar fisuri imediat, criza economică din anii ’90 duce la o migraţie biblică spre Rusia şi Ucraina, pe de o parte, şi spre Occident, pe de alta. Totuşi frecventarea unor alte culturi şi mentalităţi, crede italianul, constituie fenomene benefice, căci sute de mii de moldoveni, care la moment trăiesc şi muncesc peste hotare, speră că va veni ziua când vor putea să se întoarcă acasă, unde îşi vor putea porni propria afacere şi creşte copii în linişte şi pace. Chiar dacă, menţionează publicistul, năzuinţele lor rămân încă prizonierele „corupţiei locale şi a clasei conducătoare bătrâne şi incapabile de a se reînnoi”, moldovenii au şansa să iasă din starea actuală de convalescenţa.

Baldassare se străduieşte să evite stereotipurile negative şi să proiecteze portretul, dacă nu simpatic, cel puţin convenabil al Celuilalt, însă acest portret rămâne tributar gândirii tradiţionale. Imaginea moldoveanului autentic este preponderent folclorizantă, încadrată în ruralitate. Adevăratul spirit al moldovenilor poate fi cunoscut, susţine occidentalul nedesprins de prejudecăţile comune, la sat, acolo unde s-au păstrat tradiţiile şi deprinderile care îi caracterizează. În mediu mirific desfăşurat între casa şi satul socrilor săi el urmăreşte tradiţii, obiceiuri, bucătăria cu hedonismul unui călător dezinteresat economic sau politic, pornit la o vârstă respectabilă („în ajunul bătrâneţii”) în căutarea unor noi surse de adrenalină. În tradiţia deja cunoscută Baldassare descrie obiceiuri de nuntă, botez şi înmormântare, adăugând abundente comentarii subiective. Se miră, se entuziasmează, admiră, râde. Îl atrag mai ales momentele pe care le percepe drept ciudăţenii. Îl amuză, spre exemplu, faptul că la botez preotul ciupeşte şuviţe de păr din capul copilului, arzându- le la focul unei lumânări, ceea ce i se pare un obicei barbar. Nu înţelege de ce după naştere mamele sunt neapărat bântuite de diavolul care ar trebui alungat. Se distrează analizând semnificaţiile scuipatului la moldoveni, în special, este menţionat cel pentru dezlegare

„de deochi” al cumetrelor. Vorbeşte despre straniile ritualuri ale înmormântărilor, despre mulţimea de mese de pomenire ce îi sărăcesc pe cei rămaşi în viaţă. Se amuză pe seama numărului mare de sărbători de iarnă, pe care le descrie cu ironie, în special pe cele legate de numele sfinţilor. Descrie un fapt curios pentru el, constituind un adevărat eveniment al satelor moldoveneşti, despre căruţele cu evreii care ofereau sineală, fluiere pentru copii şi apă gazată („căruţele cu minuni”) în schimbul unor haine vechi. Rămâne uimit de faptul că moldovenii de la sate sunt mereu gata să împrumute bani rudelor lor, niciodată cu gând de a cere o dobândă.

Oraşul este reprezentat ca un spaţiu hibrid, încremenit între formele de viaţă rurală şi înnoirile civilizaţiei. Dincolo de predispoziţia binevoitoare şi empatia vizibilă, Baldassare percepe existenţa de aici în raport cu o lume considerată de el normală, cea a civilizaţiei europene. El semnalează mai multe abateri, dar adesea face asta cu un aer de glumă, evitând condamnările. Situaţiile bătătoare la ochi prin stupiditatea lor îi stârnesc comentarii umoristice. Pomeneşte incovenientele călătoriei sale în renumitele „marşrutce” din Chişinău înghesuind oameni ca într-o cutie. I se pare caraghios şi necivilizat ca în troleibuze şi autobuze să existe persoane speciale care să alerge după fiecare pasager pentru a-i percepe taxa de călătorie, iar când e rugat în maxi-taxi să transmită banii către şofer, crede că vecinii săi pasageri vor să-i dea pomană. Descrie cu haz mai ales comportamentul şoferilor din traficul urban: „Moldoveanul, de obicei liniştit şi paşnic, la volan devine agresiv şi lipsit de bunele maniere”, iar conducătorii „marşrutcilor” sunt în genere un fel de agenţi 007 care au permisiunea să distrugă pe oricine s-ar afla în calea lor. Astfel că a participa la traficul chişinăuean înseamnă a-ţi proba capacităţile de supravieţuire în jocul infernal al „ruletei ruseşti”.

Un leitmotiv ce structurează acest discurs bipolar pornind chiar de la titlul uneia din cărţi este expresia „Moldova – ţara dulcilor coline”, căreia i se asociază alte teme. Iată un exemplu: „Moldova este ţara dulcilor coline şi a divorţurilor”. Publicistul analizează acest fenomen şi ajunge la concluzia că principala cauză sunt căsătoriile precoce. Deşi sunt săraci, moldovenii se căsătoresc la 20-30 de ani. De aici şi numărul mare de divorţuri. Iată încă un exemplu: „Moldova este ţara dulcilor coline şi a străbuneilor”, pentru că foarte mulţi bătrâni au strănepoţi. Un alt aspect care îl impresionează este capacitatea de a se sacrifica a femeilor moldovence. A văzut deseori parcul plin de copii însoţiţi de mămici de 20-22 de ani. Întrebarea imediată a occidentalului a fost: „Dar unde le sunt taţii?”.

Un subiect de glume şi ironii constituie retorica naţională şi demagogia construită în jurul monumentului lui Ştefan cel Mare: „Moldovenii îl venerează pe Ştefan cel Mare. La monumentul lui vin aproape zilnic delegaţii care depun flori. Motive pentru asta se găsesc: a) ziua lui de naştere; b) ziua morţii lui; 3) ziua căsătoriei lui; 4) ziua în care a căzut de pe cal; 5) ziua în care s-a vindecat; 6) ziua în care fiului său i-a apărut primul dinte; 7) ziua în care şi-a cunoscut soţia; 8) ziua în care a mâncat pentru prima dată sarmale etc. În fiecare zi, vreun canal de televiziune transmite reportaje despre diferitele ceremonii de comemorare a «Sfântului»”. Ironia italianului se amplifică povestind un semibanc/semilegendă despre „Blestemul lui Ştefan cel Mare”. Potrivit acestei poveşti orice străin care vine în Moldova are probleme de digestie. Cauza acestei incomodităţi se trage încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare care, fiind pe patul de moarte, o fi pronunţat un blestem la adresa străinilor. Legenda zice, potrivit variantei italianului, că „Orice străin care pe viitor va călca sfântul pământ al Moldovei să fie lovit de blestem şi constrâns să trăiască într-un spaţiu strâmt cu pantalonii în mână”. Poveştii haioase i se adaugă un comentariu aproape sarcastic, Baldassare împărtăşindu-şi gândul năstruşnic ce îl bântuie de fiecare dată când trece pe lângă monumentul respectiv: „Ar fi bine să se pună în spada lui Ştefan un sul de hârtie igienică care să le amintească străinilor că au venit în Moldova”.

Eroul moldav a avut o spadă „forte cu care i-a înfrânt pe turci, dar se pare că demagogia politicienilor moldavi e mai puternică decât spada domnitorului”, în timp ce pensionarii „nu-şi pot cumpăra o tigaie antiaderentă” după o viaţă de muncă, în vreme ce tinerii pleacă la muncă peste hotare în condiţii primejdioase, în paralel cu faptul creşterii enorme a preţurilor la mărfurile de primă necesitate, care depăşesc cu mult capacitatea de cumpărare a salariaţilor bugetari. Italianul este stupefiat de priveliştea vilelor de lux în care trăiesc poliţiştii plătiţi cu salariul lunar de o mie de lei. Deşi mereu este întrebat în legătură cu mafia italiană judecată în spiritul renumitului serial, Baldassare consideră că adevăratul banditism e în Moldova: „O castă de oameni şmecheri şi fără onestitate prosperă, restul populaţiei este săracă şi lipsită de drepturile ei”.

Evenimentele zbuciumate care s-au produs de-a lungul a două secole au făcut ca acest pământ să fie locuit de mai multe etnii. Cu toate acestea nu se poate spune despre R. Moldova că ar fi un „paradis interetnic”. Potrivit italianului, în Moldova reprezentanţii diferitor etnii îşi duc existenţa încapsulaţi în propria lor lume. Mai ales ruşii trăiesc ca o lume în interiorul altei lumi, închişi într-o insularitate familiară: vorbesc ruseşte, mănâncă specialităţi ruseşti, îşi duc copii la şcoala rusă. Fiind invitat la prânz de o familie de ruşi, Baldassare constată uimit că gazdele lui îşi percep apartamentul ca pe „o limbă din pământul rusesc sau ca pe o navă de război în mijlocul apelor inamice, după modelul ambasadei ruse din centrul Chişinăului”. Ruşii locuiesc şi muncesc în Moldova, dar se simt „de parcă s-ar afla în Novosibirsk. Trăiesc într-o realitate virtuală, se cred încă parte din fost URSS. Sunt ca japonezii descoperiţi în anii ’60 în pădurile din Borneo care mai luptau încă împotriva SUA. Nimeni nu-i anunţase că războiul s-a terminat demult”. Semnificativă în acest sens este povestirea, intitulată Coşmarul lui Boris, care descoperă complexele etnicilor ruşi instalaţi cu traiul în R. Moldova:

„Boris Sergheievici se simţea rus din cap până-n picioare, până în măduva oaselor. Familia lui s-a transferat în Chişinău din Rostov în îndepărtatul an 1950 pentru a moderniza reţeaua telefonică din Moldova. Părinţii, proaspeţi absolvenţi ai institutului, au primit îndată un apartament de la stat. Peste câţiva ani s-a născut Boris. A fost crescut şi educat ca un rus adevărat, rămânând aşa tot timpul. De-a lungul anilor a refuzat cu încăpăţinare să înveţe măcar un cuvânt în limba localnicilor, considerând-o inferioară, de necomparat cu limba lui Puşkin şi Tolstoi. Îşi considera apariţia sa la Chişinău o întâmplare, simţindu-se de facto un fiu al măreţei Rusii. Şi-a luat nevastă rusoaică, avea prieteni doar ruşi, mânca borş acru, pelmeni şi blinî. Era un rus cu toate actele în regulă! Peste câţiva ani a divorţat, iar copii i-au plecat în Rusia, lăsându-l de unul singur în vechiul apartament de la Botanica. Acum Boris ducea o viaţă monotonă, aşteptând răbdător pensionarea.

Într-o dimineaţă, ascultând ca de obicei radioul, constată mirat că limba în care vorbea crainicul era româna. Nu-şi făcu griji şi deschise televizorul la obişnuitul Canal 1 rusesc. Dar mare îi fu mirarea când apăru postul România 1, iar crainicul vorbea tot româna. Căută cu frenezie alte posturi de televiziune ruseşti, dar dădea doar de cele româneşti. «Ce dracu se întâmplă?», îşi zise, gândind că e o defecţiune la distribuitor. Se spălă, îşi bău ceaiul obişnuit şi ieşi din casă. Afară observă cu mirare că toate denumirile de firme, magazine şi baruri nu sunt scrise în două limbi: rusă şi română, ci doar în română. Au dispărut informaţiile scrise cu caractere chirilice! Descoperi că şi barul în care obişnuia să bea o bere-două se chema „O cafea sau o bere cu Igor”. La întrebarea privind cauza dispariţiei caracterelor chirilice, barmanul Igor îi răspunse într-o română impecabilă: «Inscripţia în chirilice? Care inscripţie?» Ieşi puşcă afară şi căută stupefiat un telefon public. O telefonă pe Tatiana, noua sa prietenă, de la care se aşteptă să audă replica obişnuită: «Privet, Boricica, moi liubimîi», dar auzi «Alo, Boris, ce faci, dragul meu?».

«O Gospodi! (Doamne Dumnezeule!)», strigă Boris disperat, agăţând receptorul cu senzaţia tot mai clară că şi-a ieşit din minţi. Se îndreptă cu paşi nehotărâţi spre chioşcul de unde cumpăra de obicei Комсомольская правда, dar şi acolo văzu doar reviste româneşti: România liberă, Evenimentul zilei ş.a. Ceru revista. «Komsomoliskaia pravda? Nu avem! Plecaţi la Moscova dacă vreţi s-o citiţi», îi răspunse chicotind vânzătorul. Atunci el a decis să cumpere Jurnal de Chişinău, dar, când încercă să achite banii, auzi ceva ce îl înspăimântă: «Nu aveţi lei româneşti? Leii moldoveneşti nu mai sunt în circulaţie». Boris deschise revista şi văzu scris cu litere mari: «Moldova aşteaptă cu mare nerăbdare sosirea preşedintelui României». În altă parte: «Azi la Chişinău a sosit Preşedintele României într-o vizită de lucru. A fost întâmpinat la aeroport de către reprezentanţii Moldovei de la Bucureşti». Ameţit şi transpirat de tot, se îndreptă spre serviciu, dar acolo fu întâmpinat de un coleg care îl anunţă că directorul doreşte să-ţi vorbească imediat. Şeful îi zise cu reproş: «Ooo, Boris Sergheevici! Chiar pe dumneavoastră vă căutam. De la sediul nostru din Bucureşti ne-a parvenit o circulară conform căreia dumneavoastră sunteţi singurul moldovean din Moldova care nu vorbeşte româna! E o ruşine pentru dumneavoastră, pentru departamentul nostru şi pentru ţară! La sfârşitul acestei luni va trebui să susţineţi un examen la limba română în faţa unei comisii care va veni de la Bucureşti. Vă avertizăm că, în cazul în care nu susţineţi proba, veţi fi concediat şi veţi pierde orice drept la banii pentru pensie». Era prea de tot pentru sărmanul Boris care a început să urle cu disperare «Nooooooooooo!!!». Şi în acest moment el se trezi. Plângea şi se holba la pijamaua udă leoarcă. Îi veni gândul salvator: «A fost un coşmar tâmpit!». Săltă din pat, alergă spre fereastră, deschise larg geamurile şi privi în jos. Denumirile firmelor scrise în rusă erau la locul lor. Trase aer în piept adânc, apoi plecă la baie. De acolo răzbătu prin clipocitul apei o melodie care se răspândi îndată în întreaga casă: «Ne slâşnî v sadu daje şorohi… podmoscovnâe vecera…»”

Promotor al unui nou discurs, Baldassare are o soluţie pentru restabilirea relaţiilor interetnice din R. Moldova. Potrivit lui, Moldova este o zonă de graniţă, impregnând acest specific comunităţii locale, care e multietnică şi multiculturală. Argumentele nu întârzie să apară: fiind prinsă între rădăcinile sale româneşti şi trecutul sovietic, comunitatea de aici constituie un popor, dar nu şi o naţiune din simplul motiv că aceasta „nu şi-ar fi dezvoltat o identitate naţională independentă de aceşti doi poli, rămânând implacabil o ţară de graniţă în cadrul altei graniţe. Este un loc al influenţelor străine, venite din toate părţile”. Autorul îl citează în acest sens pe George Friedman: „Există naţiuni fără stat, cum ar fi curzii. Moldova este un stat fără naţiune”. Concluzia italianului eliberat de ideologia naţionalistă este că „atâta timp cât există această anomalie culturală şi etnică din care cauză populaţia nu se simte pe deplin moldavă, renunţând la o anacronică şi inutilă apartenenţă etnică, Moldova nu va fi o naţiune”. Întâmplător sau nu, numele de moldovean dat de european identităţii noastre liminare coincide cu cel din proiectul sovieticilor, actualizat de mai noii moldovenişti autohtoni.

Insistăm asupra faptului că această perspectivă aparţine unui promotor al reţetei eurointegrării, diferită de cea a moldovenilor de etnie română care cunosc implicaţiile bolşevico-sovietice la construirea identităţii imperialiste de moldovean interpretată ca etapă de trecere la cea de homo sovieticus şi prevăd capcanele implantării agresive ale multiculturalismului şi globalismului în R. Moldova. Mai mult, îi putem reproşa lui Baldassare că a evitat să se expună referitor la artele de aici. Un minimum exerciţiu de cunoaştere a literaturii, spre exemplu, i-ar aduce străinului dovada că cele mai valoroase contribuţii au ţinut legătura cu tradiţia literaturi naţionale. Certitudinea unei literaturi constituite istoric este garantul dialogului egal cu alte culturi. Ce şanse are literatura unui Cutcoveţchi, Bucov sau Lupan să reziste unui exerciţiu dialogic onorant pentru moldoveni?

Având experienţa coabitării cu moldovenii, călătorul italian îşi asumă responsabilitatea de a da sfaturi conaţionalilor săi dornici a se transfera cu traiul în această parte a lumii. Pentru aceştia are cel puţin zece sfaturi: „1. Să înveţe cât mai repede limba localnicilor, altfel se vor simţi izolaţi; 2. Să se integreze în comunitate, să nu să se izoleze frecventând doar italienii; 3. Să se apropie cu mult respect de tradiţiile şi deprinderile de viaţă ale moldovenilor. Să evite atitudinea de «italian superior» proprie multor conaţionali; 4. Să nu critice totul şi pe toţi, odată ce s-a decis să trăiască aici; 5. Să nu încerce să îi «italienizeze» pe moldoveni, ci să-i înţeleagă aşa cum sunt ei; Să ţină minte că punctul slab al moldovenilor este suspiciunea. Ei nu prea sunt capabili să râdă de ei înşişi, autoironia în Moldova e o materie necunoscută; 7. Să ţină cont de faptul că moldovenii sunt foarte serioşi şi formali, uneori întrec orice măsură în acest sens. Dar acesta este modul lor de a fi. Trebuie să fim conştienţi de faptul că regulile de bon ton sunt diferite la popoare diferite”. Cea ce urmează este în acelaşi registru: nimeni nu are temei să se considere centrul universului şi, respectiv să se măsoare cu ceilalţi în ciocniri rebele. Întâlnirea cu o fiinţă deosebită de tine sau cu o altă cultură este un pretext pentru îmbogăţire spirituală. Ceva mai târziu, fiind mirat de faptul că tinerii moldoveni consideră benefică şi justă orice influenţă occidentală, Baldassare concluzionează: „Unde e scris că stilul de viaţă, cultura şi valorile occidentale sunt cele mai bune din lume? Cultura moldovenilor e, bineînţeles, diferită de a noastră, dar nu e inferioară ei, ei nu au un Dumnezeu inferior Dumnezeului nostru. Ei au trăit evenimente istorice şi politice diferite, prin urmare prezintă interes. Societatea moldavă constituie un magnific laborator social de care eu sunt fascinat, găsind în fiecare zi ceva nou şi interesant”. Citatul lui Cicerone se potriveşte cât se poate mai bine discursului: „Patria ta e acolo unde te simţi bine”.

 

Note:

  1. Andras, Carmen, România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică. Un spaţiu de frontieră culturală, Editura Dacia, Colecţia „Mundus Imagnalis”, Vol. 6, 2003.
  2. Baldassare, Nicola, Te la do io la Moldova, Edizioni dell’Impossibile, Pescara, 2008.
  3. Baldassare, Nicola, Un anno in Moldova. Diario semiserio di un italiano nel paese delle dolci colline, Chişinău, 2011.
  4. Bezviconi, Gh., Călători ruşi în ţările noastre (sec. XV-XVIII), în Comunicări şi note în Analele românosovietice, 1957, nr. 1, p. 48.
  5. Bogza, Geo, Basarabia, ţară de pământ, Bucureşti, Editura Aria, 1991.
  6. Braga, Corin (coord.), Concepte şi metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma, Polirom, Iaşi, 2007.
  7. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, traducere din limba latină de G. Pascu, ediţia a II-a, Editura Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1936.
  8. Constantinescu, Romaniţa (coord.), Identitate de frontieră în România lărgită. Perspective comparate, Polirom, Iaşi, 2008.
  9. Constantinescu, Romaniţa, Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei, Polirom, Iaşi, 2009.
  10. Ciocoi, Tatiana, Tony Hawks: asediul miturilor identitare ale moldovenilor. În rev. Metaliteratură, nr. 5-6, 2011, p. 35-39.
  11. Hawks, Tony, Tenis cu moldoveni, traducere din engleză de Camelia Boca, Cartier, Chişinău, 2003.
  12. Heitmann, Klaus, Mihai Sadoveanu, călător prin Basarabia, prezentare şi traducere din limba germană de Dumitru Hâncu, România literară, nr. 50/21-27, 2005.
  13. Nemoianu, Virgil, Globalism, multiculturalism şi literatura comparată, în Vatra, nr. 3, 2000, p. 13-21.
  14. Popescu, Paul D., Călători străini despre Prahova, Prahova, Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, 2000.
  15. Todorav, Tzvetan, Noi şi ceilalţi. Despre diversitate, traducere de Alexandru Vlad, Institutul European, Iaşi, 1999.
  16. Todorov, Tzvetan, Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi, 1999.
  17. Vrabie, Diana, Oraşul Bălţi (perioada interbelică) în viziunea unor scriitori (Geo Bogza – un oraş din infern şi Ionel Teodoreanu – La Medeleni), în revista Limba română, Nr. 5-6, anul XXII, 2012.

 

* Publicistul Dimitrie Iov, inspector general al Artelor pentru Basarabia, deputat şi prefect de Soroca, a semnat două lucrări: Moldova de la Nistru (Bucureşti, 1943) şi Privelişti basarabene (Editura naţională Gh. Mecu); geograful Ion Simionescu este autorul unui studiu.

Pitorescul României (vol. II): În lungul graniţei; ofiţerul Ştefan Georgescu-Olenin a scris eseul Sub cerul ţării şi sub cer străin. Urmare la Neajlov, Haskovo şi Sliven, Basarabia, Ukraina, Matuska Rossiia, SSSR (Madrid, 1976).

 

352 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *