Născut în ’58

nascut-58-book

Născut în ’58: antologie în versuri, coordonată de Adrian Alui Gheorghe, cu o prefaţă de Vasile Spiridon,
Bucureşti, Cartea românească, 2013.

Adrian Alui Gheorghe, Vasile Gârneţ, Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Ioan Es. Pop, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu, Radu Voinescu şi Varujan Vosganian au în comun anul naşterii 1958 şi Poezia. Pe lângă faptul că în condiţiile libertăţilor actuale aceste două argumente sunt suficiente pentru coagularea unei antologii poetice de grup, criticul literar Vasile Spiridon, născut şi el în acelaşi an, găseşte în textele lor „înţelesuri de ansamblu”, datorate unei experienţe socio-culturale comune. Văzând lumina zilei în ultimul an al „obsedantului deceniu” şi trăind „o jumătate din viaţa lor de până acum în comunism şi cealaltă în capitalismul contemporan”, cei nouă poeţi îşi transpun în formule poetice diferite mărturiile despre „timpul de odinioară” şi „determinismul interior” creat de el.

Unghiul de lectură al lui Vasile Spiridon, ce relevă o anume poetică a limitelor existenţiale pe care poeţii antologaţi aleg să le depăşească prin poezie, este extrem de profitabil. Personajul liric al colecţiei lui Adrian Alui Gheorghe este bătrânului poet, căruia moartea îi tot dă târcoale, provocându-i transpuneri în vis, de unde recapitulează filosofia împăcării în naraţiuni parabolice. Pentru că: „Da, când nu visezi, un întuneric groaznic se întinde/ jur împrejur încât viaţa nu mai ştie în ce parte/ să-şi mişte şoldurile uriaşe, măruntaiele ei pline/ de hrana putredă, fruntea năduşită de sărutul lipicios al morţii… ” (Erich). Poezia lui Vasile Gârneţ este un convingător decupaj de imagini ale unei existenţe derizorii la marginea Europei: „zilele în Basarabia vin ca o promisiune/ şi degradează, vai! Imediat/ într-u sentiment ce mărunţeşte egal, totul/ împarte generos sărăcia disperarea frica/ umilinţa moartea iubirea ş muzica populară…”, căreia i se opune printr-o strategie a replierii „terapeutice” în poezie şi în iluzia normalului creat de aceasta: „ştiu că există o vrajă malefică a vieţii un baroc îmbietor în care te dizolvi cu o voioşie populară uneori şi doar demnitatea (disperată) a ceea ce sunt vorba bătrânului Thomas îmi dă curaj asupra priveliştii” (omuldeteriorat). Liviu Georgescu trăieşte senzaţia heideggeriană a aruncării în lume printre „lucruri deja ştiute”, pe care o vrea depăşită prin „conversaţii cu limbajul” vieţii şi a morţii. Ioan Es. Pop recontextualizează ideea ecleziastică, cu ecouri în lirica eminesciană, a deşertăciunii lumii: „când te fereşti, fereşte-te de tine. nu bea băutura care-ţi face bine. nu/ mânca nimic din ce îţi place. iubeşte numai ce dispreţuieşti. când e/ vară, îmbracă paltonul. nu visa. du-te la bal ca la spital. stinge ţigarea!” (glossă).

Bogdan Ghiu ne oferă un fel de metapoeme, în sensul de literatură secundă („Acum, acum, să pot trăi – în locul meu să las un poem să scrie poeme”), dar şi de transcendere a spaţiului poeziei. Nicolae Tzone este atractiv prin inepuizabila inventivitate lexicală şi imaginativă, pe care o risipeşte voios pe pânza autoportretului său executat în manieră suprarealistă: „iată-l în aceste secunde aparent fără istorie fără urmări în cartea/ recordurilor pe nicolae tzone cum se cîţără furios cu bocancii/ de schi înfrunziţi în picioare pe nasul lui nicolae tzone/ cum nicolae tzone de sub nicolae tzone în picioare cu temeinicii/ abia lăudaţi bocanci de schi se caţără la rândul său pe nasul lui/ nicolae tzone căţărat deja pe nasul lui nicolae tzone   şi acesta din urmă scrie cu var pe cer poemul acesta care chiar acum/ este citit şi memorat de un cititor cumsecade de un cititor aproape plictisit” (nicolae tzone scrie un poem poate chiar poemul acesta).

Lucian Vasilescu transpune realitatea prozaică, cotidianul tern în poeme-epifanii acompaniate de peregrinări onirice şi gesturi demitizante: „ziua se pierde, mistuită-n apus, se pierde n zare;/ blocurile o petrec cu privirea, până departe,/ până dispare;/ noaptea se-aşterne, îngerii zburdă/ prin canalizare;/ prin rigole mişună, slobode, stele băloase,/ stele târâtoare;”. Un hierofant meditând despre carnal şi divin ne apare Radu Voinescu: „Alunec pe un tăiş lung/ până înot într-un noroi alb, de lapte,/ inimii îi era atât de dor/ bolţile ei sunt pline de cântecul/ uitat, cu nani-nani,/ o mare caldă, ospitalieră,/ a devenit spaţiul meu dinlăuntru./ Mă dizov în violetul fardului de pleoape/ în apele irişilor,/ pielea de velur/ pe care m-am odihnit atâtea nopţi/ cu mintea febrilă/ când flautele somnului întârziau/ să-şi sune melodia în care m-am legănat/ cu grijă adăpostit de orice altă atingere/ de priviri care să mă deoache/ cald şi bine îmi este de mă topesc/ o lavă înaintând lin/ printre pini şi tufişuri/ o lavă are îşi ia forma/ după coasta muntelui… ” (Dragostea). Iar Varujan Vosganian ne transpune într-un univers mistic înlăuntru cotidianului ameninţător de perisabil: „Eu sunt o scoică întoarsă./ Miezul cel moale şi cald îl port înveliş./ Ceea ce e puternic – calcarul, visul/ – e aşezat adânc în lăuntru.” (Zâmbetul ascuns).

 

255 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *