Noile istorii ale literatu(rii)rilor române în epoca globalizării

Retardul metodologic, forma predominant cronicărească, lipsa traducerilor şi a marketingului cultural sunt principalele probleme care împiedică circulaţia studiilor literaturii şi, implicit, a literaturii române în străinătate. Acestea şi alte obstacole în calea depăşirii frontierelor naţionale ale metacriticii sunt invocate şi analizate pe larg de criticul şi istoricul literar Andrei Terian în colecţia sa de studii şi articole, intitulată Critică de export (Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2013). Cartea este o pledoarie pentru critica ce „ar putea interesa pe străini”, iar titlul ei  impune o nouă noţiune desemnând „acel tip de discurs care îşi păstrează o anumită relevanţă dincolo de contextul strict local, regional sau naţional în care a luat naştere”(p. 5). Analizând tabloul occidental al traducerilor şi al răspândirii criticii literare din ultimul secol, Andrei Terian ajunge la concluzia că cele mai mari şanse de export le au studiile academice cu un aparat metodologic riguros. Printre genurile „exportabile” au prioritate nu culegerile de cronici (critica jurnalistică „la zi”), ci studiile, monografiile, eseurile (critica academică). Dacă se ţinteşte relevanţa internaţională, miza trebuie să se pună pe articolele publicabile în revistele ISI, de exemplu, în defavoarea recenziilor din presa culturală.

Valoarea de export a unui discurs critic este direct proporţională cu gradul său de generalitate, adică cu capacitatea lui de a emite idei teoretice. Lipsa de popularitate a literaturii române în Occident se explică prin incapacitatea de raliere a criticilor români la dialogul teoriilor, la spectrul de discipline noi: poetica cognitivă, studiile postcoloniale, world-systems analysis, ecocritica, etocritica, geografia literară, istoria literar cantitativă, critica testimonială etc., care, la momentul actual, constituie mainstreamul occidental. Accentul pe judecăţile de valoare estetică proscrie critica literară românească la condiţia de produs de „uz intern”, căci „pe criticii şi pe cititorii din afară nu-i interesează neapărat dacă Rebreanu a fost sau nu «mare», ci mai degrabă modul specific mitteleuropean în care problematica socială şi cea etnică se întrepătrund în structura romanului Ion” (p. 19-20).  Prin urmare, dacă se vrea citită în afară, critica literară ar trebui să vizeze, pe lângă aspectul estetic, şi alte probleme de ordin social, politic, etnic, economic, religios etc., pe care le tematizează discursul literar şi care îl situează pe acesta într-un context extins la spaţiul european sau mondial.

După părerea profesorului sibian, istoria literaturii române este „profund defazată” (p, 272-313) în comparaţie cu cele occidentale şi suferă, în mare parte, de aceleaşi handicapuri ca şi critica literară. Decalajul este cauzat de faptul că istoria literaturii române nu a trecut pe deplin în mâinile criticii academice şi, mai ales, pentru că aceasta rămâne, „ca proiect teoretic”, cu mult în urmă celor occidentale. Analizând domeniul, Andrei Terian ajunge la concluzia că lucrările canonice ale genului aparţin unor critici cu o îndelungată experienţă de cronicar şi care, atunci când ajung să alcătuiască o istorie a literaturii, nu pot depăşi această condiţie: „prototipul criticului român pare să fie acela al Demiurgului sau al nomothetului, capabil să legifereze în domeniul criticii literare cu aceeaşi lejeritate cu care o face în recenziile de carte şi care vede astfel în acest gen academic forma supremă de consacrare sau de verificare a autorităţii pe care şi-a dobândit-o în timp.” (p, 283) În timp ce în Occident, lucrările de acest gen sunt realizate în colaborare de către colective de autori, cele româneşti rămân apanajul unei singure persoane. Consecinţele acestei stări de lucru sunt caracterul pronunţat subiectiv al viziunii de ansamblu şi accentul pus pe (re)construirea „canonului” propriu.

Istoriile literaturii române privilegiază „stilul” în detrimentul documentării şi „judecata de valoare” în defavoarea analizei conceptuale elaborate. De la G. Călinescu încoace, modelul „organicist”, al „sintezelor epice” este preluat de mai toţi autorii de referinţă, astfel că istoria literaturii ni se prezintă, la ora actuală, ca o colecţie de scriituri frumoase, literare mai degrabă, decât ca nişte monografii factuale riguroase. Formulările rafinate, insolite, cu pretenţii de inedit sunt preferate documentării şi demonstraţiilor laborioase. Or, în viziunea lui Andrei Terian, un istoric literar trebuie să evite judecăţile de valoare tranşante de vreme ce el are drept scop alcătuirea unui document de orientare pentru generaţiile viitoare, cititori care pot avea alt orizont de percepţie. Practicile (neo)pozitiviste mondiale sunt mai preocupate de caracterul sistematic al discursului, decât de prejudecata „gustului”. Cel mai vulnerabil aspect al istoriilor literare române este totuşi „indiferenţa şi chiar aversiunea” faţă de factorii extraliterari, faţă de cadrul instituţional şi social în care se manifestă fenomenul literar. Tendinţa se explică prin faptul că „principiul autonomiei esteticului a rămas mereu un steag de luptă în jurul căruia criticii noştri s-au adunat pentru a împiedica tentativele de aservire a literaturii fie de către diversele doctrine naţionaliste, fie de către puterea comunistă.” (p, 287)

Pentru a depăşi aceste stavile, istoriografia românească trebuie să accepte un „nou mod de a gândi literatura” (p. 291) care nu se reduce la o metodologie anume. Un fenomen literar nu se limitează la un repertoriu de opere şi de autori analizaţi dintr-o perspectivă estetică necontingentă, ci reprezintă un sistem dinamic, configurat în urma unor conflicte neîntrerupte între principii, valori, instituţii, discursuri şi structuri sociale, materiale şi culturale ale comunităţii locale în interacţiune cu cele învecinate. Noul mod de a gândi literatura ar genera revizuirea fundamentală a istoriografiei literare româneşti.

Noile istorii literare ar trebui să-şi extindă obiectul cercetării, adică să-şi arate interesul pentru literatura de dincolo de genurile tradiţionale valide estetic: pentru cronici, predici, foiletoane care manifestă valoare literară. În al doilea rând, ele vor ţine cont şi de criteriul „etno-geografic” care ar pune în evidenţă, de exemplu, faptul că literatura scrisă în limba literară din Republica Moldova se realizează într-un „sistem literar distinct”, din cauza condiţiilor de izolare politică îndelungată. Faptul că literatura din R. Moldova este alta decât cea românească nu ar trebui să sperie, întrucât: „Nu trebuie să uităm că, pentru orice individ, limba este doar unul din parametrii identităţii sale etnoculturale, fără a fi neapărat şi factorul determinant. Iar, în acest context, principala consecinţă a recentelor tendinţe multi- şi interculturale mi se pare că ar consta nu în anularea identităţilor culturale (pentru că în ciuda semnalelor de alarmă trase de profeţi apocalipsei globalizante, întotdeauna ne vom defini ca parte a ceva şi nu a altceva), ci tocmai în proliferarea şi multiplicarea lor.” (p, 299)  După 1990, criticii şi istoricii literari de la noi s-au întrecut în a demonstra că literatura română – din România şi din R. Moldova – a rămas „unică şi indivizibilă” chiar şi în epocile în care acestea s-au dezvoltat la distanţă una de alta. Complexul de inferioritate estetică a făcut multe victime. Dacă O istorie deschisă a literaturii din Basarabia, alcătuită de Mihai Cimpoi, ar fi urmărit doar acest criteriu de selecţie, tabloul ar fi arătat jenant şi ar fi făcut nedreptate multor scriitori.

Pentru a supravieţui în contextul ofertelor seducătoare ale postmodernităţii (televiziunea, computerul etc.) ca produs solicitat de public, istoriografia şi în genere studiul literaturii trebuie să-şi înnoiască şi să-şi adapteze în continuu conceptele teoretice. La momentul actual sunt mai multe moduri de a gândi istoria literaturii române. Perspectivele metodologice elaborate în ultimii ani vor contura vectorii mai multor literaturi române şi vor prilejui noi şi curioase istorii, care ar interesa inclusiv cititorul nespecialist.

Dacă la Andrei Terian, ipoteza proiecta o „frumoasă utopie” (p, 23) a cercetărilor de viitor, criticul şi istoricul literar de la Oradea, Ion Simuţ, considera existenţa mai multor literaturi române o realitate, destul de tare ca să valideze un nou concept operaţional în cadrul disciplinei. Literaturile române postbelice (Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2017), titlul cărţii, dar şi expresia unei viziuni critice bine fundamentate teoretic şi în alte câteva studii anterioare (Cele patru literaturi, în „România literară”, nr. 29 1993; Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, 1994), este un studiu construit pe o polemică constructivă şi convingătoare faţă de „mitul” unei literaturi „unice şi indivizibile”, consolidat de la G. Călinescu încoace: „Eu prefer să lucrez cu viziunea critică, flexibilă, a unor literaturi paralele în locul unei viziuni didactice, rigide, de literaturi succesive.” (p, 10) În cinematografie, de exemplu, tehnicile de filmare s-au diversificat de mult timp, perspectivele panoramice şi reprezentările plane au fost înlocuite demult de imaginile multidimensionale. Privită din patru perspective, literatura română îşi configurează, în opinia lui Ion Simuţ, patru dimensiuni. Unor „serii” – geografică, istorică, tipologică şi politică – ale literaturii române le corespund diferite perspective de alcătuire a istoriilor „paralele” ale literaturii române. Perspectivele se pot multiplica, totul depinde de imaginaţia şi capacitatea de flexibilitate a istoricului literar.

„Geografia literaturii române” are ca obiect de studiu literatura provinciilor româneşti tradiţionale: Muntenia, Moldova şi Transilvania (Ardealul mai exact) cu istorii majore sau, spaţii geografice mai mici, precum Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina, Basarabia, Dobrogea, şi Oltenia, sau literatura exilului. În perioada postbelică, literatura exilului şi ale provinciilor înstrăinate se desprind de literatura din România socialistă şi evoluează diferit. Având aceeaşi limbă de comunicare, acestea sunt fenomene culturale complet diferite. „Literatura în limba «moldovenească», afirmă Ion Simuţ, literatura din RSSM va fi constrânsă să devină o altă literatură decât cea din România, cu care nu mai are până în anii 1980 decât contacte sporadice.” (p, 7) O istorie istorică a literaturii va ţine cont de faptul că fiecare epocă îşi are propria înţelegere a conceptului de literatură, propria sensibilitate şi univers cultural (p, 9). Seria tipologică a literaturilor române cere istoriei literare studiul evoluţiei formelor literaturii în conformitate cu metodologia structuralistă. Configurarea seriei politice impune analiza raportului tensionant dintre literatură şi politică. Acest din urmă mod de a gândi, de a evalua, de a citi şi de a interpreta literatura este obligatoriu mai ales când este vizată perioada postbelică. Ideea critică funcţionează perfect pentru a releva „condiţia literaturii prinsă în mecanismele unei dictaturi şi soarta scriitorului fără libertate de exprimare” (p, 16). O istorie a literaturii cu o astfel de viziune critică va configura literatura „ca o confruntare a unor câmpuri de forţe sau tendinţe estetice şi politice, nu ca pe o alăturare de scriitori dintr-un fel de dicţionar cronologic sau ca pe înşiruire de analize literare ce pot sta foarte bine într-un dicţionar de opere” (p, 19).

Intenţionând a alcătui o istorie a literaturii, cercetătorii actuali ar trebui să-şi decidă mai întâi criteriul: estetic, cultural, sociologic, politic sau de altă natură. Oferta teoretică a profesorului orădean constituie un model de orientare şi de aplicare a criteriului politic. A aplica criteriul politic înseamnă a analiza reacţiile scriitorului, captiv al unei dictaturi, faţă de regim. Nici o prezentare a literaturii române postbelice nu mai poate face abstracţie de acest criteriu decât cu riscul fraudării. În funcţie de gradul de participare a scriitorului în sistemul puterii, criticul distinge concepte şi categorii care pun în evidenţă „Cele patru literaturi”: oportunistă (literatura propagandistică, dictată, solicitată imperios şi promovată de regimul politic, triumfalistă, entuziastă, făcând omagii lui Stalin şi partidului), evazionistă (literatura limbajului deviat, apolitică, descriptivă, mitică, fantastică, suprarealistă, absurdă, livrescă), subversivă (literatura parabolică, cifrată, ascunsă, întortocheată) şi disidentă (polemică, directă, contestatară, pamfletară) (p, 44-52).

Pentru a descrie adecvat şi veridic literatura perioadei 1945-1989 ca fenomen dinamic, aceasta necesită a fi cercetată şi definită în raport cu puterea politică, dar nu numai cu ea, căci aplicarea exclusivistă în acestui criteriu ar putea duce, scrie Ion Simuţ, la o „nedorită politizare a istoriei literare”. O istorie a literaturii române postbelice ar trebui să adopte în continuu echilibru cele două criterii estetic şi politic atunci când evaluează opera unui scriitor, adică să examineze deopotrivă contextul politic şi aplicarea criteriului estetic. Fără a fi o istorie literară propriu-zisă, Literaturile române postbelice este o carte necesară oricui pune la îndoială relevanţa contextului politic în analiza operei literare şi a fenomenului literar în ansamblu. Mai ales că, istoriografia numără câteva lucrări de anvergură care dau importanţă aspectului politic, semnate de Eugen Negrici (Literatura română sub comunism), Dan C. Mihăilescu (Literatura română în postceauşism) şi Alex Ştefănescu (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000).

O istorie secretă a literaturii române (Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Braşov: AULA, 2016), de Cornel Ungureanu anunţă o nouă perspectivă şi un nou mod de a scrie istoria literaturii române pe criteriul geopolitic. În 1999, criticul şi istoricul literar de la Timişoara edita primul volum de Geografii literare (Timişoara: Editura Universităţii de Vest), care pornea de la ideea că operele literare au forţa şi capacitatea (în virtutea faptului că scriitorii sunt şi „cei mai valoroşi propagandişti”) de a topografia teritorii şi de a trasa hărţi culturale ale lumii. Perspectiva geografiei literare viza atunci literatura marginilor: a scriitorilor bucovineni, basarabeni, ardeleni, bănăţeni. Noua istorie „secretă” păstrează criteriul geografic, asociindu-l celui politic având drept scop reconstituirea operelor tabuizate de regimurile politice, pe motiv că literatura marginilor trăieşte încă „minimalizări sau chiar interdicţii explicabile”: „Istoria… pe care o propunem se vrea o alternativă a istoriilor imediate. Iar istoriile literaturii române au fost mereu propuse de o actualitate imediată în care existau urgenţe, constrângeri, (de)solidarizări.” (p. 7-8).

Tabuizări pe criterii politice au existat în toate epocile. De exemplu, desele schimbări ale regilor şi ale guvernelor din România modernă aveau drept consecinţă interdicţia operelor scriitorilor din tabăra rivală. Ocultările din perioada postbelică au încărcat arhivele securităţii. Prin recuperarea excluderilor solicitate de momentele istorice se poate alcătui o istorie interesantă şi în acelaşi timp necesară pentru configurarea autentică a evoluţiei fenomenului literar. Criticul îşi propune să configureze spaţiile date în funcţie de documentele disponibile în anul 2006, pornindu-şi istoria de la începuturi, de la balada Meşterul Manole şi Scrisoarea lui Neacşu, până la Anişoara Odeanu şi Savatie Baştovoi.

Proiectul de geografie literară a profesorului timişorean recuperează Mitteleuropa (sau Europa centrală), Balcanii, Banatul, Moldova, Ardealul, Basarabia „migraţiilor”, criteriul politic pune în evidenţă „istoria regiunilor care, învecinate îşi transmit mesaje, somaţii, idei subversive” (p. 397-398). Toate regiunile au o istorie a sa paralelă a literaturii care însă trebuieşte rescrisă în permanenţă şi în funcție de documentele disponibile. Deschiderea dosarelor politice va contribui la configurarea unei noi geografii literare care „îşi cere, astfel, dreptul la existenţă: cea care are drept reper diversele servicii de propagandă şi informaţii, cele care decid, într-un moment sau altul, notorietatea unui autor sau a unei opere.” (p,  15).

Dosarele ascunse de securitate conţin o adevărată istorie a vieţii literare postbelice: convorbiri înregistrate, scrisori citite, informatori divulgând intenţiile scriitorilor etc., care se cere a fi recuperată. Mai întâi, pentru a completa lucrările deja existente şi, nu în ultimul rând, pentru a înviora interesul cititorilor răsfăţaţi de ştirile TV şi de performanţele internetului. Chiar dacă nu au trecut pragul lumii virtuale a internetului, aşa cum au făcut-o lucrările americane în domeniu (vezi articolul Grati, Istoria literaturii ca dialog al vocilor, părerilor, asociaţiilor, ideilor şi stilurilor în http://metaliteratura.asm.md/arhiva/Metaliteratura_1-2(32)-2013.pdf), contribuţiile criticilor şi istoricilor literari Andrei Terian, Ion Simuţ şi Cornel Ungureanu sunt foarte provocatoare. Aceste moduri substanţiale de a gândi şi de a scrie noile istorii ale literaturii române se înscriu lesne în dialogul istoriografiei postmoderne. Fără doar şi poate, de acum înainte, domeniul va solicita alcătuitorilor de istorii literare viziune, creativitate, curaj, simţ detectivistic şi capacitate de adaptare la spiritul timpului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *