Nunta fiicelor lui Vasile Lupu în scrierile călătorilor străini

Faima nunţilor fiicelor lui Vasile Lupu, Maria şi Ruxandra, a ajuns dincolo de hotarele Moldovei, graţie unor scriitori străini care au fost martori oculari la ceremonie. Grandoarea şi risipa materială a ospeţelor organizate de domnitor la distanţa de numai şapte ani au impresionat invitaţii străini în aşa măsură încât unii din ei au aşezat pe hârtie însemnări depăşind informaţiile strict diplomatice, pentru care au şi fost delegaţi de autoritatea lor. Ochiul unui spirit cultivat s-a lăsat atras de evenimente şi decoruri, relaţii umane şi amănunte etnografice, satisfăcând gustul estetic prin exotism, alteritate, neprevăzut. Contaminaţi de poveştile misterioase în jurul familiei domneşti, scriitorii veniţi la petrecere din ţinuturi îndepărtate au dat textelor expresie aleasă, lăsând posterităţii fascicole de literatură, interesante şi pentru că oferă imagini modelate subiectiv despre cultură noastră din Evul Mediu.

Faptul că Vasile Lupu a reuşit să se menţină relativ mult pe scaunul Moldovei într-o epoca în care domniile se negociau aproape zilnic la Istanbul a sporit interesul străinilor faţă de evenimente. Departe în lume se ştia că domniţele lui erau bine instruite şi că vroia să le căsătorească cât mai reuşit, fiind conştient de importanţa alianţelor matrimoniale în menţinerea prestigiului şi influenţei internaţionale. Prin celebra tocmeală cu fiică cea mare, Maria, Vasile Lupu s-a înrudit cu ducele Janusz Radziwiłł, fost hatman, unul dintre cei mai puternici şi influenţi oameni din uniunea statală polono-lituaniană, ascendent al multor familii regale din Europa. În pofida faptului că acesta era luteran, ceea ce stârnea valuri de indignare boierilor moldoveni, căsătoria avu loc la 5 februarie 1645, la Iaşi.

Din însemnările lui Ioan Kemény, o personalitate a Transilvaniei trimisă la curtea lui Vasile Lupu de către principele Ungariei, se desprind primele imagini de la nunta Mariei Lupu cu Janusz Radziwiłł. Obişnuit cu viaţa de la curte şi chiar ocupând un timp tronul ardelean, nobilul Kemény a rămas fascinat de luxurianţa ceremoniei. Domnitorului îi plăcea fastul în viaţa personală şi cheltuia sume enorme de bani pe veşmintele sale, pe cele ale doamnei şi fiicelor. Astfel că portretul lui Vasile Lupu capătă contururile nestematelor încrustate din belşug pe hainele, armele şi frâiele calului, cu care a ieşit în întâmpinarea oaspeţilor: „Voievodul a ieşit şi el întâmpinarea nuntaşilor, ca la o jumătate de leghe, pe un cal foarte frumos, frâul era bătut în pietre scumpe şi aur, tot asemenea şi scara de la şa; la fel şi sabia. La cuşmă avea un surguciu bogat, numai din cinci diamante, dar mari; un asemenea diamant mai avea la inelul din deget.”

Nunta domnească copleşea infailibil, dregătorii au gândit-o în amănunte menite să sensibilizeze gustul cel mai pretenţios. Şi lucrul acesta le-a reuşit de vreme ce  Kemény, având anumite tensiuni cu Vasile Lupu, ce puteau lesne să-i provoace cârcoteală, s-a lăsat cucerit de risipa, luxul şi asistenţa aleasă pe sprânceană. Străinul proiectează un tablou  ce dă seama de numărul mare de invitaţi nobili din ţările vecine, soli şi magnaţi influenţi, perfect trataţi de gazde. Prestigiul ceremoniei era câştigat şi prin prezenţa lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, „un bun cărturar”, „foarte cinstit şi blând”, care a oficiat cununia, fiind asistat de înalţi ierarhi de „religie românească sau grecească”.

Descrierea ospăţului beneficiază de tot spectrul de ornamente plastice expresive: „Nunta s-a făcut cu mare pompă. Din poloni au venit mulţi magnaţi şi soli de ai regelui şi de ai nobilimii, bine îmbrăcaţi şi echipaţi, buni călăreţi şi cu mulţi oameni ca la două mii de călăreţi şi pedestraşi, dar ca să vorbim drept, nu-i întreceau pe boierii de la curtea voievodului moldovean în ce priveşte frumuseţea şi bogăţia îmbrăcămintei: hainele de samur, de râs, de mătase, erau cele mai obişnuite. Era belşug din toate, la mesele de toate rangurile se aflau mâncări proaspete, plăcinte, baclavale gătite după moda polonă şi era, aşa mare belşug că se făcea risipă; pe toate mesele cele lungi erau numai farfurii şi castroane de argint. Erau apoi fel de fel de muzici, măscărici, acrobaţi şi saltimbanci şi oameni cu fel de fel de măiestrii, vrednici de admirat. Într-un cuvânt a fost mare strălucire şi belşug în toate, nu după obiceiurile ţăranilor români, ci după moda de la curţile regilor creştini.”

Dincolo de curiozităţile referitor la specificul relaţiilor sociale şi obiceiurilor de la curtea domnului moldovean, autorul demonstrează apetenţă pentru spectacolul în sine, pestriţ, ciudat şi pitoresc: „În casa aceea şi la masa aceea, n-a fost nicio femeie şi nicio fată şi nici mireasa; şi n-a fost nici joc, ci jocul s-a ţinut în piaţa oraşului. Înainte de a ne aşeza la masă, vreo 50 sau 60 de fete şi femei din înalta nobilime, toate foarte frumos îmbrăcate, prinzându-se de mâini, au dansat jocul românesc, când învârtindu-se în cerc, când desfăcându-se în şir lung. Bărbaţii numai priveau la ele, şi niciunul nu s-a amestecat în jocul lor; dar tocmai în fruntea lor, un stolnic bătrân sărea cât putea învârtindu-şi toiagul. Femeile au fost ospătate în altă casă.”[1] Faptul că îl considera pe Vasile Lupu un „prieten îndoielnic” nu l-a împiedicat pe Kemény să-şi exprime admiraţia faţă de frumuseţea nunţii. La scurt timp, acest Kemény îl va ajuta pe Gheorghe Ştefan să-l înlăture de la domnie pe cel care îi oferise cu atâta generozitate un loc de cinste la masa sa.

La nunta Mariei Lupu a mai fost un martor ocular de origine germană, care a lăsat un manuscris cu însemnări privind evenimentul. Numele lui a rămas necunoscut, mărturiile fiindu-i salvate graţie lui Eberhardt Werner Happel, care le-a inclus în lucrarea sa Historia Europae Oder eine Historische Beschreibung des beutigen Europa (1692). După toate probabilităţile, autorul manuscrisului fie făcea parte din suita solului din Brandenburg, fie era vreun curtean al prinţului Radziwiłł. În orice caz, era un om al literelor, căci descrierile îi denotă măiestrie literară. Ca Ioan Kemény, acesta stăruie asupra strălucirii regeşti şi a belşugului de preţiozităţi vestimentare şi culinare. Cu accentul pe detaliul pitoresc, el decupează fragmentele ce ţin de ritualurile nunţii, de organizarea distracţiilor şi spectacolelor pentru desfătarea oaspeţilor. Sunt înşiruite amănunte despre performanţele scamatorilor şi comedianţilor aduşi de Vasile Lupu din toate părţile lumii, detalii înglobate într-un amplu tablou panoramic: „Ospăţul de nuntă fusese pregătit cu o strălucire mai mult decât regească, încât nici cel mai mare suveran nu s-ar fi putut ruşina de el. Apoi în afară de masa oficială, domnească, – unde se găseau de toate din plin şi din belşug şi unde era îndestulat fiecare după starea şi rangul său – se mai dădeau mese oaspeţilor prin casele boiereşti cu tot ce dorea fiecare. Chiar şi pentru slugile mărunte şi până la cele mai de jos se plătea pe săptămână o anumită sumă de bani. Această desfătare a ţinut 12 zile într-una cu toate veseliile şi petrecerile ce se pot închipui; în care timp muzicanţii turci care fuseseră trimişi chiar de la curtea sultanului în acest scop, au distrat pe domnii oaspeţi. Au mai venit aici comedianţi, scamatori sau panglicari, acrobaţi, luptători cu pumnii şi cu spada, dănţuitori pe săbii şi puzderie de alţii de teapa lor care ştiau să înfăţişeze fel de fel de născociri înveselitoare. Se mai puteau vedea şi tot felul de sărituri ciudate şi jocuri minunate de bărbaţi turci şi de femei care erau în parte şi din Circasia. Fuseseră construite anume diferite imitaţii de castele, palate şi corăbii care erau luate cu asalt şi cucerite. Şi s-au arătat atunci multe feluri de dihănii şi arătări ciudate de tot soiul de animale. Nişte oameni cu chipuri de uriaşi se luptau cu lei şi elefanţi, alţii purtau pietre mari şi peste măsură de grele pe care alţii la rândul lor le sfărâmau pe trupul acestora în bucăţi mărunte cu ciocane mari de fier. Se mai afla acolo şi unul care punând să-i lege o piatră de moară mare şi peste măsură de lată de părul capului (care fusese tuns şi răstuns până la câteva fire de păr, a început să joace cu ea iar apoi s-a învârtit în cerc atât de iute încât cei din jur abia mai puteau zări acea piatră de moară şi din această pricină nu puteau să nu se minuneze mult de tot şi totodată să s îngrozească de o primejdie ce se vedea cu ochii. Nu mai puţine isprăvi făceau şi săritorii şi dansatorii pe funii când săreau de pe înălţimile cele mari până jos pe pământ, trecând ca o săgeată sau ca un fulger şi greu s-ar fi putut găsi cineva în lumea largă care să poată face ca ei, ca să nici nu fie vorba de a-i putea întrece.”[2]

Cea mai mică fiică a lui Vasile Lupu, Ruxandra, a rămas în mentalul colectiv ca una din cele mai frumoase, dar şi mai nefericite domniţe române. Povestea nunţii ei a fost precedată de o epopee întreagă cu implicaţii de basm, dar şi cu accente dramatice. Frumuseţea i-a adus doar ghinion, astfel că în jurul ei s-au ţesut tot felul de intrigi, dar şi poveşti captivante. Veştile despre delicateţea şi inteligenţa ei (ştia limbile poloneză, turcă, latină şi greacă şi avea o bună instruire la Cracovia, apoi la Istanbul, unde a stat trei ani în grija sultanei Kiosem, o femei cultivată care a influenţat-o pozitiv) au zburat departe de hotarele Moldovei, atrăgând curioşii de a o vedea şi cohorte de peţitori. Interesul în jurul ei era sporit şi de tatăl ei care avea mari ambiţii, dorind să o căsătorească după un rege. În 1650, Vasile Lupu se trezi însă cu peţitori din partea hatmanul cazacilor Bogdan Hmelniţki, cunoscut luptător pentru eliberarea Ucrainei de sub dominaţia poloneză, care o vroia pe Ruxandra soţie pentru fiul său Timuş. Fu însă respins. Drept reacţie, în 1650, oastea cazacă năvăli fioros şi pe neaşteptate în Iaşi, pârjolind sate din apropiere, biserici, printre care Trei Ierarhi şi Dragomirna, tipografia şi şcoala. Domnitorul înspăimântat şi fără susţinere nici de la turci, nici de la polonezi, după doi ani de tergiversări, fu nevoit să-şi dea fiica de nevastă acestui barbar. Pe la 26 august 1652, Timuş însoţit de vreo 3 mii de nuntaşi, un car de druşte şi 40 de care cu sare o luă spre Iaşi. Vasile Lupu face gestul disperat de a opri nunta, tăindu-i calea cu ajutorul generalului polonez Martin Kalinovski, dar acesta fu învins la Vilniţa şi alungat. Ruxandra îl convinge pe tatăl său că este pregătită să se căsătorească cu Timuş pentru a păstra liniştea Moldovei, astfel spulberând planurile grandioase ale domnitorului.

Descrierea nunţii celei de a doua fiice a voievodului, Ruxandra cu Timuş, făcută la 1652 de un anonim german, martor ocular la solemnităţile cununiei demonstrează multă pregnantă sub aspect artistic, proiectând imagini, tablouri şi personaje memorabile care întrec cu mult relatările documentare. Dincolo de descrierile plastice ale obiceiurilor naţionale şi mai ales ale celor domneşti, călătorul străin reuşeşte să surprindă subtilităţile psihologice ale relaţiilor dintre părţile implicate în această căsătorie forţată. Relatarea începe după toate canoanele naraţiunilor folclorice pe care o continuă într-un discurs ornat, utilizând tot felul de figuri de stil şi retorice specifice literaturii timpului: „Acum, ori că va fi astfel rânduit dintru veşnicie de Dumnezeu pentru cea mai iubită fiică a domnului, ori că nu putea fi scăpată de aceasta din cauza ursitei sale de neînlăturat, s-a împlinit ceea ce voievodul nu mai putea împiedica în nici un chip după risipirea oştirei polone sub Batow şi după asediul cetăţii Cameniţa, căci Hmelniţki şi-a trimis îndată acolo solul său către domn cu cererea ca, potrivit unei făgăduieli de demult făcute, să-i dea fiului său Timuş ca tovarăşă de viaţă şi de aşternut pe fiica lui – ceea ce domnul a trebuit să primească nu atât de voie, cât de nevoie.”[3]

După îndelungate şi numeroase schimburi de soli, Timuş a pornit la 16 august spre Moldova. Domnitorul a delegat un mare boier însoţit de oşteni ca să-l întâlnească pe viitorul său ginere, a trimis cu ei o caretă cu şase cai şi merinde alese. De frica unei noi capcane, Timuş nu a vrut să treacă frontiera şi să meargă la Soroca pentru a se întâlni cu boierul moldovean, aşa cum au stabilit, rămânând la Iampol, de unde, pe drumuri lăturalnice, ca un vânător experimentat, a luat-o spre Iaşi. Capitala era îmbrăcată în straie de sărbătoare şi pe deplin pregătită să-şi întâmpine mirele: „… poporul i-a ieşit în întâmpinare, călare, cu boierii şi cu opt mii de oameni din oastea sa, şi înaintea lui a pus să călărească opt falnici călăreţi îmbrăcaţi turceşte, având cai tot unul şi unul şi minunat împodobiţi cu tot tacâmul lor bogat căci el voia să se înfăţişeze ca un mândru monah şi potentat a cărui măreţie nu mă simt în stare s-o descriu îndeajuns.”

Autorul descrie alaiul nuntaşilor reprezentând ambele părţi şi nu uită să pună în lumină nepotrivirea mirilor şi a rudelor lor. Cu toată osteneala, Vasile Lupu  nu reuşeşte să spargă comportamentul ursuz şi nepoliticos al ginerelui său. Autorul anonim surprinde aceste nuanţe, imortalizând personaje pregnante, memorabile: „Astfel Timuş, cu trei mii de cazaci zaporojeni, care măcar că fuseseră aleşi cu deosebită grijă – după cum spun ei – arătau totuşi foarte jerpeliţi, se apropia din ce în ce mai mult de oraş, şi după ce a ajuns în vale, la o depărtare de un sfert de milă de drum, cum oamenii domnului erau rânduiţi pe două şiruri ce închideau amândouă laturile, Timuş, care nu înceta să fie cuprins de tot felul de temeri, a coborât dealul în goana cailor ca şi cum ar fi pornit la atac şi a poruncit muzicii să cânte cântece ostăşeşti. Când s-au întâlnit amândoi, au descălecat şi s-au întâmpinat astfel: Timuş a cuprins după gât pe domnul, socrul său, numai pe jumătate, dar acesta l-a îmbrăţişat ca un tată şi a vorbit mai întâi, arătându-şi că se bucură din suflet de sosirea lui. Timuş însă nu a scos nici o jumătate de cuvânt pentru a-i răspunde, ci sta ca un idol, ca şi cum ar fi fost pe altă lume, şi îşi muşca şi îşi rodea buzele; în locul lui a răspuns într-un târziu Wichowski. Fetele au început să joace în odaia miresei şi ţiganii zăngăneau din instrumentele lor. Domnul însă s-a retras în odăile sale şi a îndemnat pe mire să se odihnească după atâtea oboseli şi neajunsuri din timpul călătoriei, şi să se spele de pe drum; şi i-a dat şi câţiva din copiii lui de casă ca să-i facă slujbă şi să-i stea poruncă; şi mai stăteau la îndemâna sa domnul Wichowski, domnul Tetera şi alţi slujitori ai săi de casă, precum şi câţiva bătrâni boieri moldoveni mai de seamă la care se uita Timuş ca lupul din tufiş. Apoi le-a întors spatele şi şi-a scos cuţitul şi şi-a tăiat unghiile în faţa unor oameni de seamă ca aceştia cum erau boierii moldoveni.”

Un ochi sensibil la tot ce e străin, neamţul descrie cu cruzime rudele barbare ale lui Timuş care l-au însoţit la nuntă. Poziţia lui socială îl determină să privească femeile cazacilor cu aroganţă, numindu-le „cusătorese şi croitorese”. Un alt nucleu narativ prezintă cazacii în timpul nunţii, felul lor de a se îmbrăca şi petrece: „aceştia se învârteau nebuneşte şi au băut până la unu din noapte.” Relaţiile dintre membrii ambelor tabere sunt surprinse şi cu multă subtilitate şi cu o doză bună de ironie: „Ele au fost aduse pe sus la castel; semănau cu nişte stafii şi acestea erau rudele de sânge ale lui Hmelniţki; nişte femei urâte, întunecate, în haine negre evreieşti, căptuşite totuşi cu samur şi cu gulere mari; se părea că voiau să se dea după felul moldovenesc; despre ele ar mai fi multe de scris dacă nu aş fi oprit de ruşine. Pe acestea toate le-a ospătat doamna în altă sală. (…) Cusătoresele şi croitoresele au fost însă duse cu cinste mai înainte de acolo pentru că boieroaicele le-au făcut ceva mutre. Dar una dintre druştele cazace, numită Haska Karpicza, care era destul de slobodă la gură, a spus aceste cuvinte boieroaicelor: «Am venit la voi pentru pradă şi chiar dacă sunteţi mai făloase decât noi, tot aţi dat pe domniţa voastră după un cazac»”.

Dincolo de documentul istoric, mărturiile străinilor ne oferă lumi, scene şi personaje speciale, scoase parcă din romanele de aventuri. Prin optica alterităţii, fiinţa noastră istorică capătă noi proiecţii în imaginar, completând tezaurul literar al cronicarilor moldoveni. Poveştile de viaţă ale domniţelor lui Vasile Lupu au inspirat şi au aprins imaginaţia mai multor scriitori străini. Maria Lupu-Radziwiłł, de exemplu, devine personaj în romanul istoric al polonezului Henryk Sienkiewicz Potopul (1886) şi în romanul ucraineanului Mihail Stariţki, Înaintea furtunii (1894).

[1] Călători străini despre Ţările Române, vol. V, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 136-137.

[2] Op. cit., p. 646-648.

[3] Op. cit., p. 471-472.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *