Prizonierul labirintului străin

Incitanta avertizare – vin chinezii!, care dă titlul mini-romanului semnat de Nicolae Esinencu (Chişinău, Magna Princeps, 2009), pare la prima vedere cel puţin bizară. Pericolul invaziei chinezilor nu i-a putut crea prăpăstii sufleteşti autorului, cu atât mai mult protagonistului cărţii, ambii aparţinând unui popor şi unui stat cu relaţii politice, economice etc. dintre cele mai comune cu această etnie. Personajul lui Nicolae Esinencu este proiectat într-o lume labirintică, creată pe ideile fixe, pe fobiile noilor ideologi ai secolului al XXI-lea, fără legătură cu viziunea de ansamblu şi credo-urile poporului în mijlocul căruia s-a născut. Cu atât mai interesant se arată a fi romanul care se vrea o figuraţie suprarealistă a coşmarurilor unui individ (şi ale unui popor) angrenat cu forţa într-un proiect utopic străin şi absurd cel puţin, de vreme ce nu-i oferă acestuia nici cea mai vagă promisiune a fericirii.

Intriga acestei desfăşurări excentrice este imaginea (uşor americanizată, amintind hollywoodianul film SF) a „Metroului Guvernamental”, aflat „sub metroul Moscovei” la o adâncime de „peste cinci sute de metri” şi înghiţind, fără drept de apel, oameni care vor săpa tuneluri până la moarte pentru realizarea planului fantezist al unei minţi de-a dreptul bolnave, bântuite de pretenţii mesianice. Metroul „salvator”, un fel de „Arca lui Noe” în categorii negative, are o locaţie secretă şi se construieşte din raţiuni de securitate, căci „în caz de război, de cataclism atomic”, aici se vor retrage guvernanţii şi chiar un întreg popor cu sângele „purificat” în prealabil. Şi pentru ca tabloului să nu-i lipsească „piperul” grotesc-absurdului, raţionamentul acestei construcţii diabolice este susţinut de o ipotetică primejdie din partea Chinei: „Sapă pe sub munţi, pe sub văi, păduri, râuri. Aici pe unde ne învârtim noi, se zice, e numai o părticică a Metroului subteran (…) Se bănuieşte că suntem în război cu China! (…) El zice că mereu trebuie să fim în gardă. Creşterea fulgerătoare a numărului de chinezi e moartea Rusiei. Săpăm, zice, să prăbuşim China”.

Fabula lui Nicolae Esinencu caută, incontestabil, să se plieze pe formula romanului politic. Proiecţia onirică a metroului are toate datele unei distopii, constituind o parabolă, ale cărei semnificaţii dinamitează din interior o religie politică totalitaristă şi expansionistă. Ceea ce s-a vrut reprezentare a cetăţii ideale, alternativă a fericirii şi cale de salvare a unui neam de eternul inamic invizibil, capătă, pe ecranul mental al străinului racolat întâmplător, o imagine distorsionată, înfăţişând lumea pe dos. Spaţiul închis, dificil, din care nu există ieşire seamănă mai degrabă cu un lagăr de concentrare, cu un Gulag: („…pe aici, neapărat, toţi sunt obligaţi să muncească, iar la muncă poţi fi înşfăcat în miezul nopţii, în tren, în stradă şi folosit după necesităţi”). Galeriile metroului înfăţişează un infern palpabil, populat de indivizi alienaţi, fără identitate („aici (…) nu există sistem de paşapoarte”), cu mişcări mecanice, minimale („Aici nimeni cu nimeni nu leagă prietenii. Aici nu-s familii, nu-s prietenii, nu-s conducători… Fiecare trăieşte cum crede. Sau aşa pare”), trăind un timp încremenit în burta unui tren în mişcare („Toţi au feţe cenuşii, priviri stinse, dorm sau se prefac că dorm. Trenul a fost şi rămâne pentru fiecare aici o salvare. În tren nimeni nu te întreabă cine eşti, ce faci şi unde te duci”). Ideologia politrucilor eşuează lamentabil, transformând în coşmar chiar şi existenţa conaţionalilor săi: „A, da, zice, m-ai întrebat dacă ştiu motivul pentru care tânărul şi-a aruncat mama din tren. Cum să nu-l cunosc? Cazuri din astea au ai avut loc pe aici. Şi-a aruncat mama din tren fiindcă l-a născut aici, în subteran, l-a născut fără cer, îmi spunea mătuşa şi continua; tânărul tinde să nimerească în batalioanele adevărate din tunelurile adevărate. El vrea să ajungă rus adevărat… Alde el au să purifice Rusia…”. Potenţialul subversiv al acestei contra-utopii constituie, desigur, dorinţa de revanşă a unui popor care s-a pomenit victimă colaterală a obsesiilor expansioniste şi a planurilor de păstrare a vechiului sistem totalitarist, defel dispus să cedeze valului democratic. Doar că, am putea să-i reproşăm autorului, în 2009, o replică artistică, în registru grav, la utopia totalitaristă, pare a fi cam întârziată şi, din acest motiv, artificială.

În virtutea unei structuri moderniste, romanul este mai degrabă un poem delirant şi profetic, o confesiune a fiinţei umane aflate într-un moment de profundă criză. Memoria asociativă uneşte scriitura conceptuală cu referinţele istorice, pentru a reconstitui starea tensionantă ce caracterizează perioada dintre două decenii de lichidare a sistemului sovietic şi de anevoioasă instituire a democraţiei. Organizarea simbolică e direct dependentă de această, ca să folosesc un concept jungian, individuaţie a biografiei reale şi imaginare. De remarcat mai întâi dubla spaţialitate a naratorul, glisând între „aici”şi„acolo”, care desemnează, alternativ, „acasa” şi „străinătatea”, în primul rând, ca referinţe identificabile geografic şi temporal. Laconice, referinţele istorice trimit la Chişinăul anilor ’80 şi al anilor de după Perestroika, puţinele evenimente desfăşurându-se în biroul Secretarului Uniunii Scriitorilor din RSSM şi, respectiv, în biroul „Prezidentului”; sau la Moscova, în biroul Primului Secretar al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică şi în barul de pe lângă Casa Scriitorilor. Autorul trimite la realităţi recognoscibile, cărora le este substituită, mai mult sau mai puţin reuşit, o ficţiune cu inflexiuni alegorice.

Aflat între Vest şi Est, între Occident şi Răsărit, între România şi Rusia, omul lui Esinencu suferă de indeterminare şi chiar de acomodare cameleonică. Atunci când vine vorba de rătăcirea sa ori a conaţionalilor săi în mrejele miturilor străine, reacţia este radicală, frizând cinismul şi autoflagelarea. „Săpăm, zice, să prăbuşim China – pronunţă, la un moment dat, Olga, o moldoveancă picată şi ea fără voie în subteran, Aşa zice el, şi eu sunt de acord cu asta. Deci, abia acum am înţeles: eu am fost selectată sus pentru a lupta aici, jos, întru salvarea Rusiei! Sunt mândră de asta!”. Scriitorul nu se opreşte la numele generic al Olgăi, arătând spre „metastaza canceroasă” din conştiinţa basarabenilor zombaţi, ci trece în cartea sa nume reale sau semnificativ mutilate, din mediul cobreslaşilor.

În altă ordine de idei, aceste topos-uri orientează ostentativ spre cele două dimensiuni ale fiinţei umane, prefigurând interiorul, respectiv, exteriorul sinelui, ale căror graniţe, în roman, sunt permeabile, creând reiterate incertitudini cu efecte halucinatorii: „Nu ştiu unde mă aflu. Incredibil, sunt aici, dar unde sunt, habar n-am!” sau „Eram acolo şi acum sunt aici” etc. „Aici” şi „acolo” sunt jaloane ale cartografiei psihicului, împingând spre spaţii imaginare confortabile sau respingătoare. Flash-back-urile în paradisul copilăriei, cu imagini ale bunicii şi ale mamei, în trecutul mai apropiat al vieţii matrimoniale, sunt contrapuse cu viziuni fantasmagorice de dincolo de raţiune, metroului secret traducând în manieră suprarealistă aspectele monstruoase, urâţenia şi întunericul lumii, conştiinţa alterată, alienarea socială şi tarele contemporaneităţii.

Încercând a îndrepta actul hermeneutic şi asupra altor zone, căutăm indicii, care ne-ar da siguranţa că avem a face cu un demers de descifrare a misterului existenţei. Imersiunea în galeriile metroului subteran ar ilustra, în acest caz, drumul tenebros al eului liric spre temeliile fiinţei. Refrenului romanului, cu implicaţii metafizice, trimite într-adevăr la ideea de nostalgie a originilor: „Vizavi de ieşite. Oricum ai da-o, tot ar trebui să fie pe undeva o gaură, o crăpătură, o cât de mică fisură prin care să mă uit şi deodată să văd cum curge din înălţimi în subteranul acesta cerul. ”, amintind o scena emblematică din Iona lui Marin Sorescu sau reconstituind starea angoasantă, de aporie a romanelor lui Kafka. E adevărat, contextul traumatic al totalitarismului a fost capabil să genereze tensiunea spirituală propice introspecţiei împinse până la detectarea celor mai adânci zbateri ale eului, asediat de o lume în care acesta se simte un prizonier perpetuu şi din care caută mereu ieşire. Din păcate, oscilările şi căderile stilistice ale romanului afectează suportul expresiv necesar imaginii unui labirint existenţial. Astfel, că semnificaţia rupturii din final rămâne deschisă pentru interpretări diferite. Putem bănui doar că fisura fie se dorea un anunţ de survenire a morţii personajului, fie o mântuire a acestuia cu revărsare cerească, fie o salvatoare invazie a realului, care pune capăt coşmarurilor acestuia.

Discursul lui Nicolae Esinencu stă sub zodia modernităţii, alcătuindu-se dintr-un aliaj de automatism suprarealist, explozie expresionistă, autenticitate trăirist-existenţială şi modelare livrescă. În ultimă instanţă, romanul Vin chinezii! reconfirmă un protestatar, un anti-, un teribilist consecvent cu sine şi experimentând mereu.


 

419 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *