Provocările teoretice ale Mircea Martin

Editura Arc a reeditat anul acesta renumitul studiu al lui Mircea Martin G. Călinescu şi „complexele” literaturii române. La cea de a treia ediţie „basarabeană”, cartea are o prefaţă, semnată de autor în iulie 2018, două argumente consecutive ale ediţiilor anterioare, studiul în cauză şi o postfaţă de Eugen Lungu (Un hermeneut al complexelor), conţinând astfel, între coperţile ei, toată istoria publicării, de la apariţia din 1981, la Albatros, cu excepţia postfeţei lui N. Manolescu (Actualitatea unor „complexe”) la cea de-a doua ediţie din 2002, de la Paralela 45.

Prima mea întâlnire cu această carte a avut loc în preajma anului 2000, eu având acces la ea, din motive lesne de înţeles, mult mai târziu decât cititorul din România. Biblioteca Naţională avea pe atunci ediţia din 1981, venită de peste Prut după ’90, cu loturile de carte donată. Eram lector începător la Catedra de Istorie şi teorie literară a Universităţii „Ion Creangă”, preocupările mele pentru corectitudinea discursului ţinut în faţa studenţilor, pentru acurateţea operării conceptelor şi noţiunilor m-au determinat să citesc studii teoretice. Pe măsură ce parcurgeam tot mai multe cărţi de acest tip, printre care Metamorfozele criticii de Romul Munteanu, Conceptul de critică literară în România de Florin Mihăilescu, lucrările lui Adrian Marino, dar şi traducerile de la editurile Univers, Editura Ştiinţifică ş.a. a monografiilor lui Hugo Friedrich, Marcel Raymond, Benedetto Croce, Jean Starobinski, Georges Poulet, Henry Plett ş.a., ajungeam la înţelegerea că, dincolo de comentariul didactic al textului literar, există un limbaj al criticii literare cu un eşafodaj teoretic impresionant. Aproape totul era nou pentru mine în aceste cărţi, de la limbajul metacriticii cu fraze adesea sunându-mi insolit, până la polemicile pe marginea vreunei probleme teoretice. În genere, speculaţia teoretică în limba română prezenta pentru mine un izvor de necurmată fascinaţie şi, în acelaşi timp, o sarcină dificilă, creându-mi cu iuţeală un dureros complex de inferioritate. Un alt complex, iată, a luat locul celui simţit încă din copilărie în faţa limbii şi culturii ruse. Era, în fond, o stare firească pentru o locuitoare a unei margini culturale.

Mai întâi de toate, studiul lui Mircea Martin m-a iniţiat în raţiunea şi în principiile generale de alcătuire a istoriilor literare şi, în special, în cele ale lui G. Călinescu, călăuzite de preeminenţa criteriului estetic. Mai apoi, lectura mi-a îmbogăţit vocabularul cu noţiuni ca „ethos călinescian”, „călinescianism”, „organicism”, „sinteză epică”, „estetism”, „cultură majoră – cultură minoră”, „literatură tânără – literatură bătrână” etc. Dar mai important decât acestea, studiul mi-a expus propedeutic un exerciţiu şi o cultură a dezbaterilor teoretice, ţinute cu calm şi cu argumente. Totuşi, recuperările mi se desfăşurau ca într-o terapie de şoc, ideile cărţii mergeau în contradictoriu cu fixaţiile mele de la acel moment. După ce, timp de cinci ani, am citit în ritm galopant zeci de cărţi din literatura română, mai ales, pe segmentul interbelic şi postbelic – literatură frumoasă, pentru că era scrisă într-o limbă admirabilă; monumentală, pentru că era multă şi aureolată de ideea naţională –, aflu că aceasta ar suferi de complexe de inferioritate faţă de alte literaturi europene moderne, că ar fi lipsită de o identitate naţională care i-ar asigura poziţia de egalitate în dialogul cu alte naţiuni şi că a râvnit mereu depăşirea statutului său de marginală. În vreme ce abia însuşeam abecedarul limbajului critic ghidat de criteriul estetic în exclusivitate, considerând textul în autonomia lui, criticul de la Bucureşti îmi atrage subtil atenţia spre contextul spaţio-temporal şi cauzele pledoariilor lui G. Călinescu şi ale criticilor şi istoricilor care l-au urmat în favoarea acestui criteriu. Aflu că Istoria… călinesciană este produsul unui adânc sentiment patriotic al autorului, care, dorindu-şi eliberarea literaturii române de complexele de inferioritate în context european, a oferit o demonstraţie pasională a virtuţilor ei expresive şi a vechimii tradiţiei ei cu rădăcini la geto-daci.

În momentul în care m-am lăsat cucerită definitiv de tipul de critică din monografiile lui G. Călinescu despre M. Eminescu, I. Creangă şi din monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, iată descopăr o poziţie polemică, francă şi neafectată ideologic faţă de perspectiva de a vedea fenomenele literare ca formându-se în spaţiul estetic necontingent, unde invenţiilor şi înfrumuseţărilor nu li se cer socoteală. Mircea Martin consideră un abuz, o exagerare această extindere a originii, pe care o vede ca pe o consecinţă a asumării unui „complex cultural”, trădând năzuinţa fermă a marelui critic de a găsi un temei mai nobil, mai onorant pentru literatura română. Pe un ton echilibrat, teoreticianul identifică şi deconstruieşte mai multe „invenţii” călinesciene sau ale altor autori precum Al. Russo, M. Kogălniceanu,  E. Lovinescu, T. Maiorescu, N. Iorga, G. Ibrăileanu ş.a., priviţi prin prisma lui G. Călinescu, aceştia punctând cazuri tipice şi reprezentative de manifestare a complexelor literaturii şi culturii române în genere. Interesant e că Mircea Martin foloseşte conceptul de „complex de inferioritate” cu sens mai degrabă pozitiv, cultural, „prin însăşi natura lor depărtate de zonele joase ale fiziologicului”, diferit de cel consacrat de Freud, însemnând mai ales acel imbold de „rafinare şi sublimare” a unei literaturi care vrea să se sincronizeze cu alte literaturi occidentale şi să acceadă la un nivel mai înalt în contextul mare al culturii. Chiar dacă sunt trăite cu o acuitate dureros de personală, complexele trădează dorinţa marelui critic de identificare cu destinul colectiv al românilor şi de racordare a culturii lor la exigenţele modernităţii.

În mare, complexele literaturii române sunt „complexe ale izolării provinciale”, scria N. Manolescu în postfaţa celei de a doua ediţii. Aproape la toate etapele istoriei literaturii române se poate atesta binomul occidentalişti vs. autohtonişti, generând complexele integrării europene şi complexele specificării naţionale. Variaţiile acestora capătă nume şi definiţii, astfel că avem în memoria colectivă complexul Dinicu Golescu – de perplexitate în faţa Europei intens idilizate, complexul paşoptiştilor – de recuperare culturală, complexul începutului continuu, complexul imitaţiei, complexul întârzierii, complexul originii umile, complexul existenţei izolate şi periferice, complexul lipsei de audienţă, complexul discontinuității şi al absenţei capilor de serie, complexul ruralităţii etc.

După 37 de ani de la apariţie, problematică complexelor culturale rămâne provocatoare. Eficienţa şi actualitatea metodei de analiză a domnului profesor Mircea Martin se dovedeşte a fi foarte evidentă mai ales atunci când o aplicăm literaturii române din Basarabia, dublu marginalizată, incluzând complexele de inferioritate pe care le generează comparaţia cu cea de peste Prut. Faptul că Mihail şi Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Liliana Corobca şi Mihaela Perciun se afirmă, pe fundalul integrării în cultura română, cu o literatură accentuat specifică, „complexată”, valorizând, cel puţin în planurile tematic şi lingvistic, experienţă individului cu trecut în URSS, urmează să fie discutat încă. În altă ordine de idei, dialogul teoreticianului bucureştean cu G. Călinescu în ceea ce priveşte criteriile de alcătuire a istoriei literaturii române a inspirat actorii polemicelor actuale, sintetizate deja în câteva studii de anvergură, aparţinând lui Ion Simuţ, Cornel Ungureanu şi Andrei Terian (despre care am scris în articolul anterior).

Prin urmare, reeditarea acestei cărţi la Chişinău este perfect justificată şi va provoca  negreşit interesul pentru celelalte studii ale lui Mircea Martin despre „critica de identificare”, „critica de profunzime”, „generaţie literară”, „estetism socialist” etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *