Puşlamielismul timpurilor noi

Personajul lui Nicolae Rusu din noul său roman Puşlamielul, apărut anul acesta la editura ieşeană Junimea, este expresia a ceea ce am putut moşteni mai rău şi mai prost făcut sub aspectul fiziologiei umane de la fostul URSS. De la Gioni al lui Aurelui Busuioc încoace, Fane Fana Turmaru Escuianu este poate cel mai execrabil portret reprezentând fauna politică de prin părţile noastre. Şi dacă personajul din Spune-mi Gioni! îşi afişează de bună voie opţiunile existenţiale şi politice în corespondenţa cu nepotul său, specimenul lui Nicolae Rusu, cu mult mai greu de identificat cu ochiul liber, îşi descoperă natura doar pe patul psihiatrului. Cioflingar cu mască de om distins, pocitanie cu cravată la gât şi pantaloni la dungă, puşlama cu botişor de miel inocent, Ştefan Fânaru alias Fane Fana Turmaru Escuianu este un numitor comun proiectat artistic al tuturor profitorilor situaţiei sociale, economice şi politice de la facerea Republicii Moldova şi până acum: funcţionari ocupând fotolii administrative decizionale, formatori de opinie semnând articole înflăcărate pe primele pagini ale ziarelor importante de diferită orientare politică, artişti completând armata propagandistică a partidelor politice etc.

Să nu credeţi, Fane nu este „trimisul ruşilor” şi nici măcar al „nemţilor”. El este băiatul unor ţărani de ispravă de la nordul Moldovei care a înţeles destul de iute că, în deruta perestroikăi gorbacioviste, un marginal trăind în căminul studenţesc se poate proiecta cu uşurinţă în birourile demnitarilor. Mai ales că soluţiile îi stau la îndemână, i le oferă „maeştrii  genului”, fericiţii premergători ai regimului. Căsătoria cu fiica ministrului învăţământului, care-i „moldovean de-al nostru”, îi asigură lui Fânaru un carnet de partid şi un fotoliu călduţ în minister. Destrămarea imperiului nu strică planurile  isteţului decât pentru un timp scurt. Puşlamaua noastră ştie când să-şi tragă mască de miel ca să placă babacului, iscusinţele sale de dârdală îi prind bine şi când semnează articole despre unire în ziarele Frontului Popular, şi când perorează în favoarea păstrării statalităţii în gazetele agrarienilor. Giruetă infailibilă, propagandist cu aceeaşi elocvenţă şi ardoare al tuturor preşedinţilor şi al partidelor de la putere, sforar priceput cu faţă angelică, Don Juan cu fler, exersat în materie de cucerire a secretarelor din antecamerele sus-puşilor, Fane pare a fi invulnerabilul învingător al tuturor timpurilor. Jocul îndelungat de-a identităţile îi joacă festa însă, o neaşteptată fobie, declanşată de o farsă, îl destabilizează, îi clatină scripetele tupeistului care îl urca, ireproşabil până atunci, spre culmile fericirii şi îndestulării.

Cu originea în genul satiric al fiziologiei, romanul lui Nicolae Rusu nu pregetă a folosi instrumentele pe care psihanaliza secolului trecut le-a pus la îndemâna literaturii. Teoria freudiană a Eu-lui, Supra-eului şi Sine-lui pare a-l ajuta pe autor în demascarea subtilă a personajului său. Scriitorul preia de la psihanalistul austriac ideea de stratificare a personalităţii, nu neapărat cu sensurile ei originale, pentru a o valorifica în sensul structurării naraţiunii. Intriga romanului este modelată de faptul vizitei lui Sergiu Leahu, unul dintre personajele principale, fiind totodată şi unul din naratori, în cabinetul amicului său psihanalist care îi oferă un jurnal de 160 de pagini şi o înregistrare audio a convorbirilor făcute în timpul unor sesiuni de psihanaliză, ambele avându-l ca protagonist pe  Ştefan Fânaru. Din acest moment, naraţiunea se distribuie pe trei paliere: evocarea la persoana I a lui Leahu despre relaţia lui cu Fânaru, pe de o parte, jurnalul şi aiurelile inconştiente ale lui Fânaru, de asemenea la persoana I, pe de altă parte. Cele trei niveluri ale naraţiunii sunt menite să zugrăvească natura triplicitară a individului care ilustrează o nouă formă a alienării autoinduse, specifică fripturiştilor  timpului. Dacă rătăcirile indivizilor din romanul aceluiaşi autor, Şobolaniada, erau cumva forţate din exterior, dezumanizarea lui Fane Fana Turmaru Escuianu este opţiunea lui proprie, un drum ales de bună voie. Jucate cu abilitate, cele două discursuri ale lui Fânaru: jurnalul demagogului cu veleităţi de scriitor-filozof şi confesiunea individului format în ideologia şi fantasmele utopice ale comunismului, împreună cu evocările lui Leahu, care apare cumva în postura de Supra-eu, de cenzor moral reprezentând tradiţia umanismului, creează portretul-tip, o mostră a individului-specimen, politician şi om de cultură deopotrivă, responsabil de starea de lucruri în care ne-am pomenit realmente cu toţii astăzi. Fireşte, Fânaru nu este singurul în roman care ilustrează meteahna noastră socială, scoaterea lui eventuală din ecuaţie nu ar schimba mult rezultatul, or, lumea romanului Puşlamielul (citeşte: lumea noastră) este populată de ziarişti „vârcolaci”, scriitori şi artişti vânduţi, deputaţi şi guvernanţi ticăloşi: parveniţii de tot felul ai independenţei noastre. Un roman uşor de citit şi greu de digerat. Un roman obligatoriu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *