REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI ŞI BASARABIA

Preliminarii la temă. Acest studiu a pornit de la o nedumerire care m-a frecventat de mai multe ori în legătură cu Regele Mihai I al României, mai vag, atunci când îi întâlneam numele în vreun articol sau vreo carte, mai pronunţat, în zilele în care se desfăşurau funeraliile Maiestăţii Sale. De fiecare dată, nu fără a simţi în acelaşi timp mirare şi vinovăţie, mă întrebam de ce eu cunosc atât de puţine lucruri despre Regele Mihai, de ce regele tuturor românilor nu a fost şi regele meu sau, mai corect spus, nu a fost perceput de mine drept regele meu?

Nu mă refer la cunoştinţele de dicţionar sau din manualul de istorie, ci anume la o conştiinţă clar definită de apartenenţă, fie şi istorică, la un stat-naţiune care şi-a avut monarhii săi. În copilăria sovietică, bunica mea de pe mamă, învăţătoare de limba rusă îmi citea serile înainte de culcare din poveştile lui Puşkin cu „ţari”, „ţariţe” şi „ţarevne”. Anume aceste personaje mi-au format imaginarul de copil predispus la fantazări cu împăraţi şi castele. După toate probabilităţile, bunicul meu, învăţător de istorie, mi-a vorbit de regii românilor, dar a făcut-o prea cu jumătate de gură şi prea îngrijorat să nu-mi facă vreun rău, astfel încât învăţăturile lui nu au produs acelaşi efect asupra mea. Regele Mihai mi-a intrat în conştiinţa peste mulţi ani prin filiera cărţilor unor scriitori.

Fireşte că mi-am pus şi întrebarea dacă cei care m-au înconjurat de-a lungul anilor cunosc mai multe decât mine la acest capitol. Am început a-i întreba pe toţi, de la colegii de la Institutul de Filologie, până la cunoştinţe întâlnite întâmplător, ce ştiu ei despre Regele Mihai şi de la cine au auzit pentru prima dată de el. La rândul lor, respondenţii mei se arătau a fi fost puşi într-o situaţie de încurcătură. Unii din ei îşi aminteau totuşi că, în copilăria sau în tinereţea lor, au auzit de Regele Mihai, fie de la bunici, fie de la consătenii lor mai vârstnici, însă întotdeauna într-un cadru particular şi pe şoptite. Numele îi era asociat de regulă cu o realitate misterioasă, inaccesibilă şi chiar interzisă. Astfel am început a aduna crâmpeie de evocări, mărturii orale sau scrise, texte mai mult sau mai puţin literare. După mai multe săptămâni de anchetă, am realizat cu stupoare că micile excepţii, pe care le alcătuiau contemporanii regelui, unii intelectuali sau istoricii de profesie, nu pot acoperi golul imens în memoria concetăţenilor mei. De ce, mă întrebam obsesiv, cunoaştem atât de puţin despre regele Mihai? De ce nu ne-am format în cu acest reper?

 

 

Anihilarea memoriei istorice şi consecinţele ei. Deficienţele de memorie frizând amnezia colectivă au desigur explicaţii istorice, psihologice şi antropologice. După luna august 1944, românii basarabeni au trecut printr-o altă schimbare bruscă de regim politic. Năvala sovieticilor a dezorientat o bună parte a populaţiei, i-a mutilat existenţa obişnuită, transformându-i-o într-un coşmar continuu. Reperele vieţii de odinioară ale provinciei au fost spulberate de o minte diabolică care a pus în mişcare mecanisme prăpăstioase pentru coloana vertebrală a vechii civilizaţii. Atrocităţile care s-au succedat în Basarabia istorică după încorporarea ei în URSS – execuţiile în masă, deportările, represaliile, colectivizarea, foametea organizată, dar şi ingineriile sovietice de modelare identitară au impus oamenilor alte preocupări, mai aproape de imperativul supravieţuirii. „Ca să-l deznaţionalizezi pe om, trebuie mai întâi să-l umileşti”, conchide aforistic Regele Mihai într-un interviu. [1]

Îndată ce Prutul s-a făcut zid de netrecut, pe malul lui stâng a pornit un tăvălug de sorginte kremlineză care urmărea să distrugă toţi factorii de unitate şi de exaltare românească. Cele mai dure şi mai consecvente politici de deznaţionalizare au pus sub interdict şi tăcere trecutul basarabenilor în cadrul României Mari. Ei trebuiau să uite că au făcut parte dintr-o naţiune care a avut demnitatea coroanei. Figura regelui nu cadra cu politica românofobă, devenită doctrină de stat în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În 1945, la plenarele Partidului Comunist, se cerea imperativ „demascarea” pe toate căile a „crimelor comise de ocupanţi germano-români” şi a acoliţilor lor – „naţionaliştii moldo-români”.” [2]. Nici ziarele, nici istoriografia oficială de partid nu aveau cum trata pozitiv subiectul regalităţii, or, monarhia însemna, mai ales prin concursul regelui Ferdinand – „Întregitorul neamului românesc” – unitatea naţională, simbolul statului suveran român. Ideea de regalitate era cu totul străină de proiectul creatorilor zeloşi ai „omului nou”, fără trecut şi personalitate, docil partidului.

În chiar primele zile după anexarea Basarabiei, bisericile păstrătoare ale tradiţiei şi ale spiritualităţii româneşti au rămas fără preoţii care îşi construiau slujbele invocând numele suveranului. Într-un timp scurt, s-a instituit o nouă ordine bisericească ancorată la cea dictată de patriarhia de la Moscova. Populaţia ortodoxă care a mai rămas după exodul în masă s-a pomenit în faţa unui ateism agresiv, al cărui val a spulberat şi imaginea lui Regelui Mihai puternic legată de tradiţia religioasă. De frica deportărilor şi nu din convingere, basarabenii îşi dădeau jos de pe perete icoanele şi cu ele portretele regelui. Istoricul Igor Caşu  povesteşte cazul unui preot basarabean pe nume Ion Şalaru trimis în gulag pentru propagandă antisovietică, condamnat ca „duşman al poporului”. Una din învinuiri era că, în 1945, Şalaru îndemna oamenii din s. Izvoare să reziste ocupanţilor, căci peste puţin timp Anglia va declara neapărat război Uniunii Sovietice şi va elibera Basarabia. La vremea ceea, circula un mit despre Mihai, potrivit căruia regele urma să se căsătorească cu regina Marii Britanii şi aceasta trebuia să primească în dar Basarabia [3].

Odată cu retragerea armatei române, dispare rolul regelui ca şi conducător suprem al armatei, în numele căruia aceasta pornea la luptă. Autoritatea Regelui Mihai, fie şi una preparată de oferitorii ordinului „Victoria”, nu avantaja armata sovietică care se angajase în lupta „antifascistă”. Noilor generaţii li s-a servit un adevăr denaturat, potrivit căruia regimul sovietic a fost susţinut de toată populaţia. În realitate însă au existat multe tentative de rezistenţă, alimentate de speranţa reîntoarcerii armatei române şi a regelui cu care aceasta se identifica. În chiar primele luni după ocuparea Basarabiei, bărbaţii erau vânaţi pentru a fi recrutaţi în trupele sovietice, mulţi însă se eschivau ascunzându-se prin păduri, fiind siguri că armata română sau engleză se va întoarce în cel mult un an [4]. Într-o foaie volantă antisovietică descoperită în s. Tudora se afirma că în scurt timp Basarabia va fi restituită României, făcându-se apel către populaţie să se roage pentru Carol şi Mihai [5].

În anii imediat postbelici, dar şi de-a lungul deceniilor de existenţă în cadrul URSS, Regelui Mihai, monarhiei româneşti în genere, nu i s-a permis nici măcar un rol periferic în memoria basarabenilor. Programe riguroase de partid aveau obiectivul de a infiltra în mintea populaţiei băştinaşe că nu e regele lor, că e al altcuiva, al românilor, la rândul lor consideraţi a fi diferiţi de moldoveni basarabeni. Ziarele îi pomeneau numele nesemnificativ şi doar în corespundere cu adevărurile preconizate de documentele de partid, adică în limitele propagandei despre jugul burghezo-moșieresc şi expansiunea teritorială a „imperialiștilor români”. Regele era tratat ca fiind o „rămăşiţă întunecată a Evului Mediu”, ca un vestigiu al unei epoci obscure, depăşite, în care „cârmuitorul absolut” exploata ţăranii şi se îmbogăţea pe seama lor. În felul acesta, se urmărea inclusiv lipsirea românilor basarabeni de ideea regalităţii ca formă modernă şi europeană de guvernare a unei naţiuni, idee care li s-a cultivat acestora de-a lungul anilor 1918-1940, 1941-1944. Mai mult decât atât, invocarea numelui regelui avea urmări grave. Vasile Boghean povesteşte cazul unui bărbat din Peresecina care, într-o demonstraţie nechibzuită de bravură, a intonat în mijlocul prietenilor săi de pahar Imnul Regelui. Drept urmare, a făcut ani grei de puşcărie. În asociere cu fobia antiromânească, sindromul „regele lor”, indus de nişte politici educaţionale şi sociale pervertite ideologic, a fost atât de devastator încât şi astăzi încă mai persistă în mentalitatea unei bune părţi a basarabenilor.

De-a lungul anilor, regele ca simbol al apărării şi consolidării naţionale a dispărut de pe interfaţa vieţii basarabenilor, s-a depozitat însă în inconştientul lor colectiv, alcătuind acel potenţial ce le-a alimentat expresiile nostalgice după vremurile mai aşezate de altă dată. Ceea ce nu s-a putut spune cu voce tare a lunecat în adâncimea structurală a imaginarului artistic: în poveşti, în legende, în produsele folclorice. Proiecţiile artistice, atâtea câte există, au constituit forme de rezistenţă la mecanismele de „spălare a creierului” şi totodată mijloace de păstrare a memoriei.

 

Refulările istoriei. Am avut totuşi un rege! Cu ocazia împlinirii celor 80 de ani ai Regelui Mihai, Serafim Saka a scris un text intitulat Regele părinţilor noştri – un veritabil poem dedicat suveranului trecut prin suferinţă împreună cu poporul său:

 

„Mai întâi l-au strămutat pe rege, apoi şi pe poporul său.

Cât au trăit, părinţii i-au păstrat cu sfinţenie imaginea dosită în cele mai tăinuite ascunzişuri, scoţându-l la Crăciun şi Paști pentru a ni-l arăta, copiilor de atunci şi bunicilor de acum, punându-ne să ne rugăm Domnului să-i dea zile ca să ajungă din nou rege peste români din ţara lor.

(…) La numai şase ani Regele părinţilor noştri are fericirea să devină suveran al ţării sale întregite, dar şi nenorocul de a trece mai apoi prin focul celor mai cumplite dictaturi, fascismul şi comunismul, aceste „porniri rele care şi-au găsit oameni potriviţi” într-o lume reprezentantă a nimenilor, intelectuali cinici şi oameni certaţi cu societatea, scopul final al cărora era scindarea ţării şi ruperea naţiunii române în două.

Mai întâi ţara, apoi şi naţiunea!”

 

Un rege conjugând în jurul său un popor conştient de fiinţa lui devenea pentru inginerii omului sovietic un handicap şi un argument de a a-l expedia în subsolurile istoriei. Cercetările în psihologie au demonstrat însă forţa potenţialului acumulat în urma idealurilor îndelung reprimate de a ieşi la suprafaţă în momentele în care totul părea uitat definitiv. Într-o discuţie cu Mircea Ciobanu referitoare la cartea acestuia de dialoguri cu Regele Mihai, Serafim Saka îi adresează o întrebare cu substrat provocator ironic, primind un răspuns care, dincolo de faptul că impune o atitudine respectuoasă, funcţionează revelator, ca un şuvoi puternic de lumină asupra unei esenţe îndelung acoperite de negura istoriei:

 

„ – Cât ai pus de la tine ca să iasă o carte cu adevărat regească?

Mircea şi-a făcut cruce şi a zis:

– Am schimbat doar nişte cuvinte, ca să fie mai clar cititorului român de azi… Să ştii că avem un rege înţelept, Serafime.

– Crezi că avem?

– Toate-s în mâna Celui de Sus.

– În mâna Celui de Sus şi în voia celor de jos!”

 

Enunţul „Avem un rege!” restituie simbolic unui popor umilit şi hăituit demnitatea de altă dată, consolidându-i fiinţa. Nouă, basarabenilor ne reaminteşte că, timp de peste două decenii, am făcut parte dintr-o ţară mare şi modernă, cu prestigiu european şi occidental, că am avut trei regi care şi-au iubit poporul şi au acţionat în interesele acestuia, că de dinastia regală ne sunt legate cele mai însemnate momente în istoria naţională. Ferdinand a realizat Unirea făcând posibilă revigorarea identităţii şi culturii noastre naţionale după un secol de rusificare. Sub constrângerea marilor puteri, Carol al II-lea a cedat Basarabia, dar şi domnia în favoarea celor care aveau să o recucerească în 1941. În timpul celei de-a doua domnii a regelui Mihai I, am revenit în regat pentru câţiva ani. După ’44, destinele noastre, al regelui şi al basarabenilor, au apucat drumuri diferite ale istoriei. Însă, cu toate tentativele de anihilare a memoriei personale şi colective, această experienţă unică de a face parte dintr-o unitate-naţional statală modernă condusă de regi care aveau legături de sânge mai cu toţi monahii europeni nu poate fi uitată definitiv.

Ce au crezut şi mai cred copământenii mei, locuitori ai spaţiului dintre Nistru şi Prut, despre regele Mihai? În ce măsură memoria colectivă l-a reţinut şi ce proiecţii a căpătat personalitatea lui în produsele culturale? Rezolvarea acestor ecuaţii a avut de întâmpinat o sumă de dificultăţi, or, optica, mentalitatea, percepţiile unei colectivităţi sunt realităţi greu de cuantificat. Perspectiva pe care am adoptat-o este cea imagologică, disciplină interesată de formele de exprimare literară şi artistică la nivelul culturii cotidiene şi la cel al scriitorilor, memorialişti în mare parte. Spre deosebire de istorici, am avut ca obiect de cercetare „documentele” imaginarului, ale reprezentărilor colective. În cele ce urmează, voi căuta să prezint extrase din presa şi din literatura vremii ce au reflectat vizitele Regelui Mihai în Basarabia, crâmpeie de evocări şi amintiri, bucăţi din mărturiile unor oameni simpli care l-au văzut aievea pe rege. Aceste auxiliare ale istoriei reprezintă probe ale felurilor în care era perceput regele de către basarabeni de-a lungul domniei, dovezi ale atitudinii necontrafăcute faţă de monarhul lor.

Un alt capitol, de departe cel mai interesant, îl constituie ficţiunile, poeziile, legendele şi miturile brodate de oamenii simpli în jurul figurii regelui. Aceste producţii epopeice şi rapsodice, care însoţesc viaţa împăraţilor, traduc nevoia poporului de acte întemeietoare, de eroi şi poveşti exemplare. Deopotrivă de preţioase sunt reprezentările literare, adică momentele în care Regele Mihai devine personaj de roman. Acestea din urmă sunt probe ale unei mentalităţi moderne care traduc o atitudine îndepărtată în timp şi, în virtutea forţei de transfigurare a artei, una detaşată, obiectivă. În cele din urmă, vom obţine o efigie a regelui, aşa cum se profilează aceasta în memoria culturală şi în orizontul imaginar al basarabenilor.

Vizitele lui Mihai I în Basarabia. Regele Mihai I a vizitat Basarabia de mai multe ori. Întâlnirile sale cu locuitorii ţinutului au fost pe larg reflectate de presa timpului, evenimentele au lăsat în memoria martorilor oculari amintiri de neuitat. Poporul a comentat, a generat poveşti şi legende.

Prima vizită oficială [6] a principelui Mihai în Basarabia a avut loc în luna iunie 1935, pe când avea 13 ani, însoţindu-l pe Regele Carol II-lea al României într-un un turneu de vizitare a oraşelor Hotin, Bălţi şi Chişinău. După câte se ştie, Carol II-lea a decis să-l scoată pe principe din anturajul feminin al mamei sale şi al guvernantelor englezoaice din primii lui ani de viaţă şi să-i dea o educaţie regală specială, care să îmbine pregătirea pentru activitatea militară cu obţinerea unei experienţe sociale. În acest scop, Carol îi lua adesea pe Mihai în vizitele sale oficiale. Astfel că, în 1935, iniţiind o serie de deplasări în partea estică a ţării în scopul de întărire a sufletului monarhic după reîntregire, Carol a dorit să fie însoţit de fiul său.

Itinerarul a început în oraşul Hotin, unde regele, principele şi o seamă de personalităţi din guvern, întâmpinaţi de către episcopul Visarion Puiu al Hotinului, au participat mai întâi la solemnitatea punerii pietrei de temelie a viitoarei catedrale, apoi au vizitat Cetatea Hotin. Duminică, pe 2 iunie, la ora 10.00, trenul regal a ajuns la Bălţi, unde urma să se desfăşoare ceremonia de sfinţire a Catedralei Episcopale „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Presa a prezentat evenimentul cu mult patos, conferindu-i atât semnificaţie bisericească, cât şi naţională. Carol al II-lea era îmbrăcat somptuos în uniforma albă a trupei de gardă cu coif strălucitor. Marele Voievod Mihai avea pe el uniforma elevilor de la şcoala militară. Suita a fost întâmpinată de demnitarii oraşului în frunte cu primarul de Bălţi sub acordurile imnului regal interpretat de fanfara militară. Curtea Catedralei Episcopale „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” era ornată cu steaguri tricolore prinse de grilajul de fier forjat. În pridvorul dinaintea catedralei erau amplasate steagurile românesc, grecesc şi polonez, ţări care erau reprezentate de ierarhi implicaţi în săvârşirea slujbei de sfinţire a sălaşului sfânt. Oamenii adunaţi erau îmbrăcaţi în haine naţionale şi de sărbătoare, în aer domnea o atmosferă trepidantă, misterioasă. Se simţea vibraţia colectivă, a oamenilor strânşi laolaltă. Slujba început cu binecuvântarea trimisului Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolitul Halkidonului Maximos, a fost oficiată de înalţi ierarhi, apoi corul a peste 100 de preoţi au cântat „Hristos a înviat”, după care cu toţii au înconjurată biserica. În altar, regele a îmbrăcat o cămaşă albă de ritual, iar Mihai una mov, amândouă cu cingători de aur. În curte, majestăţile lor au salutat de la tribună defilarea trupelor din garnizoana Bălţi. După ceremonia religioasă, regele a mers la liceul de fete „Domniţa Elena” unde a pus piatra fundamentală a capelei, apoi a dezvelit un monument în cimitirul eroilor din Bălţi închinat celor care s-au jertfit pentru reîntregirea neamului. În final, regele a vizitat cazărmile militare.

În interbelic societatea basarabeană avea o percepţie circumscrisă unei mentalităţi premoderne, unei tradiţii istorice conform căreia regele şi religia erau indispensabile, credinţa asigurând ataşamentul faţă de rege şi trăinicia coroanei. În nr. 112 din 10 iunie 1935 al ziarului bucureștean „Românul”, Camil Petrescu comentează vizita regelui în felul următor:

 

„Calea religiei e fără îndoială cea mai nimerită pentru a găsi inima cucernică a ţăranului basarabean. Norocul face să păstorească în nordul acestui ţinut un om de carte, un adevărat creator, episcopul Visarion Puiu… Iată ce e cu deosebire de preţuit într-un stat care îşi întăreşte cu luciditate structura. Participarea prelaţilor străini este ea însăşi un semn de prestigiu şi arătarea unui rol de conducere. Nădăjduim că marele lăcaş târnosit e în acelaşi timp o operă de artă” [7].

 

Luni, pe 3 iunie, trenul regal a ajuns la Chişinău. La gară,  regele şi principele au fost întâmpinaţi de înalţi demnitari, împreună cu care au mers pe străzile centrale ale Chişinăului pentru a saluta populaţia. Ziarul ieşean „Neamul românesc” reflectă momentul în felul următor:

„La intrarea în oraş era un arc de triumf. Carol şi Mihai au coborât din automobil şi au salutat mulţimea. Primarul le-a oferit tradiţionala pâine şi sare. Prefectul judeţului Lăpuşna l-a salutat pe Carol în numele populaţiei judeţului. Carol şi Mihai au vizitat gospodăriile comunale model, băile model, dispensarele şi expoziţia de animale de rasă. Au mai vizitat magazia uneltelor agricole, trioarele, crescătoria de păsări, grajdurile model pentru armăsari reproducători şi pentru tauri. Prefectul judeţului i-a descris lui Carol planul de înzestrare a tuturor caselor cu astfel de gospodării comunale model. Când au vizitat grajdul armăsarilor, prefectul judeţului i-a oferit în dar lui Mihai, din partea judeţului Lăpuşna, un superb mânz din rasa Orloff. Mihai, încântat de dar, a mulţumit şi a mângâiat mânzul. Lui Carol i s-a oferit în dar un berbecuţ karakul şi două mioare.” [8]

 

Marţi, pe 4 iunie 1935, Carol, Mihai şi membrii guvernului s-au deplasat cu automobilele, escortate de trei avioane, spre Hânceşti, pentru a vizita Castelul Manuc Bei. Potrivit lui Gheorghe Bezviconi, regele a dorit să remedieze cumpărarea de către stat a palatului şi a restului de avere a lui Manuc Bei, care, în cele din urmă, nu a reuşit [9]. Pentru populaţia locului, venirea regelui şi a principelui într-un spaţiu deja legendar, vestit prin faptele boierului armean era percepută ca fiind un eveniment aproape miraculos, o ocazie unică şi emoţionantă de a se întâlni cu istoria. Curiozitatea i-a mânat pe oameni spre şoseaua pe care urma să treacă suita. Eudochia Grosu în vârstă de 93 de ani (2018), locuitoare a satului Nimoreni, îşi aminteşte în detalii acea vizită a familiei regale. Într-un interviu, ea povesteşte într-un limbaj savuros de ţărancă cum i-a văzut ea pe rege şi pe principe, cum erau duşi ei, elevii, în mod organizat de la şcoală cu căruţele, ca să întâmpine suita:

 

„…era la Hânceşti. A venit un boier şi a vrut să se stroiască în Hânceşti şi s-a dus la rege şi a cerut să-şi facă casă. Dar regele era mititel. În vremea ceea era de 16 ani. Când s-a mântuit boierul, a murit sau s-a dus în altă parte, a rămas mama lui să trăiască în casele celea. Şi a poruncit la rege să se ducă să primească casa de pomană… cu colac de pomană. Amu când a venit ziua ceea, eram la şcoală în clasa a doua. S-a dat ordin la toţi proprietarii din Basarabia, aşa se numea atunci, să se ducă lumea la şosea, căci El o să treacă pe şosea, să iasă să-L vadă lumea. Ne-am dus şi noi aici la Ialoveni, cu căruţa. Am aşteptat mult. Se vede că venea de departe tare, de prin târg. Şi El a trecut pe şosea cu maşina descoperită şi cu Mihai alături. Amândoi… Şi toţi au început a striga „Uraaa!”, „Uraaa”. Ei, iaca, vine! Ne-am aranjat. Ne aranjau profesorii. Şi El ne dădea din mână. Apoi s-au întors înapoi. Şi iaca cum l-am văzut pe Rege! Apoi ce să zic, avea mama un frate, apoi taman ca fratele cela al mamei era la înfăţişare.”

 

În 2017, un alt martor ocular al celebrei vizite, basarabeanca Valentina Sturza, evoca acest eveniment în felul următor:

 

„Am avut fericirea în viaţa mea să-l văd pe Majestatea Sa Regele Mihai de două ori. Prima dată în vara anului 1935, când, împreună cu Maiestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, au vizitat oraşul Chişinău şi, la întoarcere spre Bucureşti, au trecut prin orăşelul Hânceşti, unde au fost întâmpinaţi de un cor care a cântat imnul regal: „Trăiască Regele,/ În pace şi onor,/ De Ţară iubitor,/ Şi-apărător de Ţară!”. Tatăl meu care a fost decorat cu Crucea de Aur de către Maiestatea Sa Carol al II-lea s-a apropiat şi i-a înmânat Regelui un colac, aşezat pe un prosop foarte mare şi frumos, având de jur împrejur horboţică croşetată de mama. Maiestatea Sa Carol al II-lea a luat, zâmbind, colacul, l-a sărutat şi i l-a dat persoanei care îl însoţea, s-a salutat cu tata, strângându-i mâna, a vorbit ceva cu el, apoi s-a salutat cu tot poporul, ridicând mâna. M-am uitat atent la Prinţul Mihai, un băiat extrem de serios, îmbrăcat în uniformă de străjer – costum şi bască albastră. Dânsul n-a zâmbit nici măcar o dată.”

 

După 70 de ani, în 2006, Valentina Sturza îl vede încă odată pe Regele Mihai la inaugurarea Cimitirului ostaşilor români din localitatea Ţiganca. După exemplul tatălui său, de data aceasta ea îi înmânează un colac mare pus pe un prosop, spunându-i următoarele cuvinte:

 

„Măria Ta, 70 de ani în urmă, în 1935, Dumneavoastră, împreună cu Maiestatea Sa Regele Carol al II-lea, aţi vizitat oraşul Chişinău şi, la întoarcere spre Bucureşti, aţi trecut prin orăşelul Hânceşti, unde aţi fost întâmpinaţi de o mulţime de locuitori ai Basarabiei cu aplauze şi strigăte „Trăiască Regele!”. Atunci, tatăl meu i-a înmânat Maiestăţii Sale Regelui Carol al II-lea un colac mare, pe un prosop brodat frumos de mama mea. Majestatea Sa Carol a primit acel colac cu plăcere. Astăzi, cu bucurie că ne-aţi vizitat, Vă înmânez şi eu acest colac în amintirea tatălui meu, care a fost devotat Patriei Mame România”. Când Maiestatea Sa Regele Mihai a luat colacul şi prosopul, mâinile îi tremurau, probabil de emoţie, amintindu-şi de anii copilăriei, de familia sa şi de groaznica tragedie a popoului basarabean” [10].

 

Vizitele regilor lăsau basarabenilor amintiri de neuitat, depănate cu evlavie încă mulţi ani. Tradiţia cu vechime şi continuitate le insuflase o profundă consideraţie faţă de suveranii lor. Încă de pe băncile şcolii, copii învăţau, odată cu Imnul Regelui cântat la începutul lecţiilor şi cu recitarea poemului lui V. Alecsandri 10 Mai, încrederea neclintită în caracterul sublim al regalităţii. Prinţul moştenitor Mihai se bucura de o atitudine aparte în şcolile din Basarabia. În sălile de clasă, era atârnat portretul regelui de vârstă mică ţinut în braţe de Regina Mamă Elena, manualele şcolare îi afişau fotografiile. Numărul 17 (1937) al Revistei literare-ştiinţifice a societăţii „Mihai Eminescu” din Chişinău îl felicită, pe prima pagină, pe Marele Voievod Mihai cu ocazia zilei de naştere şi a înaintării la grad de sublocotenent, urându-i „La mulţi ani”. Acelaşi număr publică poezia unui elev de clasa a VII-a a liceului „Mihai Eminescu” pe nume Sergiu Donică-Iordăchescu, dedicată Marelui Voievod Mihai de Alba-Iulia:

 

„Se-mbracă-n sărbătoare un numeros norod,/ Te-nalţă-n mare slavă, iubite Voievod.// Străluce-n aer falnic un tricolor frumos/ Fanfarele răsună în ritm zglobiu, voios.//  Copii, cu flori în mână, Te-ntâmpină-n urale,/ Trăiască-al nostru Prinţ! Răsună-n deal şi-n vale.// Şi soarele sclipeşte-n albastra depărtare,/ Trezeşte-orice fiinţă din leneşă visare.// El scaldă-n raze calde o ţară şi-un popor/ C-un glorios trecut şi-un falnic viitor.// Te-ntâmpină mic, mare, bărbat sau femeie,/ Strigând: mulţi ani, Mărite, bunul Cristos să-ţi dee.// Se-nchină tot Românul la Omul ce va ţine/ În mâinile-i voinice ale noastre destine,// Iar noi străjeri ai Ţării, un suflet, o gândire,/ Din inimă-Ţi dorim o veşnică mărire!” [11]

 

Numărul 19 al următorului an, 1938, reproduce, pe prima pagină, mulţumirile Casei Regale, cu semnătura regelui Carol.

A doua vizită a Marelui Voievod Mihai în Basarabia s-a produs la 6 ianuarie 1940, de ziua Botezului Domnului, din nou însoţindu-l pe Carol II-lea. Această călătorie în Basarabia avea o mare însemnătate politică. Carol al II-lea ştia că Rusia sovietică vroia ţinutul dintre Nistru şi Prut, dar spera că vizita sa va contribui la păstrarea ordinii interne, la întărirea autorităţii monarhice în provincie, dar şi la cultivarea încrederii basarabenilor în faptul că are cine să-i apere de trupele Rusiei bolşevice. După aproape cinci ani de la episodul litigios cu mitropolitul Gurie Grosu [12], regele Carol al II-lea participă din nou la o slujbă religioasă oficiată de catedrala Chişinăului. Evenimentul a fost amplu prezentat în presa scrisă şi în jurnalele de ştiri cinematografice. Numărul din 9 ianuarie 1940 al ziarului „Universul”, spre exemplu, conţinea cronica amănunţită a vizitelor suveranului cu fotografii, cuvântări şi comentarii. Vizita regelui era prezentată în contextul ritualului religios combinat cu cel militar, dându-i astfel o semnificaţie de apoteoză legendară, ce renăştea vremurile voievodale de altă dată.

Îmbrăcat în uniforma de general de cavalerie, însoţit de Marele Voievod Mihai în uniforma de sublocotenent al vânătorilor de munte, regele a sosit la Chişinău la ora 10:00 cu „trenul domnesc”. Suita regală a fost întâmpinată de prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, de alţi membri ai guvernului, de oficialităţi civile şi militare. Într-o cuvântare de salut, regele şi-a arătat ferma hotărâre de a apăra cu orice preţ Basarabia şi toate hotarele Patriei [13]. Deplasarea spre catedrală s-a făcut cu automobilul regal pe bulevardele flancate de pancarte care aveau înscrisuri precum: „Trăiască Regele plugarilor!” sau „Veghem şi apărăm cu energie graniţele ţării”. Populaţia îşi manifesta prin urale simpatia şi entuziasmul. Ajunsă în faţa catedralei, suita a fost întâmpinată de arhiereul Efrem Tighineanu care avea Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, pe care suveranul şi Marele Voievod le-au sărutat. În biserică, monarhul era aşteptat de clerici şi de câţiva demnitari ai statului român, inclusiv de prim-ministru. Serviciul divin a fost oficiat de un sobor de 50 de preoţi şi diaconi în frunte cu arhiereul Efrem Tighineanu, monarhul asistând în strana împărătească. După slujbă, în bătaia clopotelor şi în detunăturile bateriilor din apropierea oraşului, cortegiul format din clerici cu prapuri şi icoane de la muntele Athos a pornit spre crucea de marmură din faţa clopotniţei catedralei, pentru sfinţirea apelor. Acolo regele a aruncat în apa fântânii crucea pe care i-o aduse un preot, astfel fiind sfinţite apele. Momentul a declanşat aplauzele mulţimii, apoi a fost intonat imnul regal. Timp de câteva zeci de minute, în faţa estradei regale au defilat unităţile militare, primari ai satelor basarabene „cu pieptarele FRN peste sumane”. A urmat o baie de mulţime a regelui, apoi recepţia, după care suita regală a părăsit Chişinăul cu trenul [14].

Dar cum a fot văzut evenimentul de cei din mulţime? Edit Rorer (Metleaeva), o evreică din Chişinău, îşi aminteşte această solemnitate după foarte mulţi ani (2003) şi o evocă în felul următor:

„Ce fel de zi a fost? Era pe înserate. Orăşenii se plimbau pe bulevard. În aer plana ceva special. «Regele!!! Uitaţi-vă, regele!!!». «Unde e? Unde?»,  ne întrebam, eu şi prietena mea, trecând prin preajma magazinului «Galeria». «Domnişoarelor, nu vorbiţi prea tare!», ne mustră o doamnă severă. «Iată-L pe Maiestatea Sa!» – a zis cu voce atenuată, prietena mea Larisa Zabiranik, ridicându-şi capul brusc. Emoţiile o răvăşeau. La balconul primăriei se aflau două persoane: un om de statură înaltă, maiestuoasă – regele Carol II-lea şi foarte tânărul încă, preafrumos ca un prinţ din poveste, moştenitorul Mihai. Maiestatea Sa îşi fuma trabucul, privind publicul care trecea şi îl saluta, iar prinţul Voievod Mihai, căci aşa se numea atunci – Doamne ce frumos părea! –  se uita în jur cu o vie curiozitate. Era luna ianuarie a anului 1940… Rămânea puţin timp până la fatalele evenimente ce au răsturnat această lume fără repetare. Atunci însă noi, tinere domniţe, mergeam prin oraş cu fericirea omului plin de speranţe colorate şi cu vise de viitor, niciodată realizate însă.” [15]

 

Tinerele domnişoare având imaginaţia alimentată din basme îl percep pe Mihai ca pe un bărbat cuceritor cu o deosebită înzestrare fizică. Nu este singurul caz de idealizare incluzând ingredientul afectivităţii, compararea prinţului cu un personaj de basm, cu un Făt-Frumos este un loc comun al timpului. Iată doar o strofă cu circulaţie mare prin revistele tinerilor:

 

„Şi-a trimis, să ne’ntregească

Iarăşi glia – un Mihai –

Tânăr domn, viţă regească

Făt Frumos cu păr bălai.”

 

Prinţul Mihai nu a împlinit nici nouăsprezece ani când România a fost silită să cedeze Basarabia Uniunii Sovietice. Însă nimeni nu îşi imagina atunci că, la numai opt luni, atât de autoritarul Carol al II-lea va fi obligat să părăsească ţara, iar Mihai să fie încoronat în contextul dramatic al celui de-al Doilea Război Mondial şi în condiţiile unei crize profunde cauzată de abdicarea tatălui său în septembrie 1940, precum şi de cedările teritoriale în favoarea Uniunii Sovietice.

În convorbirile sale cu Philippe Viguié Desplaces, Mihai îşi aminteşte cu mâhnire atmosfera de la palat din dimineaţa ultimatumului, când Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană. Evocările scot în evidenţă figura profesorului Nicolae Iorga, tulburat şi dezamăgit care:

„…a ieşit de acolo trântind uşa şi a venit direct la mine. În tulburarea lui, abia dacă m-a salutat. «Sunt toţi nişte trădători!», a lăsat el să îi scape. Şi a plecat precum intrase. Avea să fie asasinat la câtva timp după aceea de către Garda de Fier, în pădurea Strejnic.” [16]

 

Pierderea Basarabiei a stat la baza resentimentelor populaţiei române îndreptate asupra regelui Carol al II-lea, dar şi a transferului de simpatie asupra lui Mihai, a cărui încoronare a fost întâlnită cu entuziasm.

 

La 22 iunie 1941, prin ordinul mareşalului Ion Antonescu, armata română trece Prutul. Chestiunea Basarabiei şi a nordului Bucovinei era un deziderat foarte popular, de aceea vestea a declanşat exaltarea generală a populaţiei. Ziarul Universul scria, în ziua de 22 iunie, că Piaţa Palatului Regal a devenit „o mare de capete” ascultând slujba religioasă transmisă în difuzoare:

„Toată lumea îngenunchează. E un moment impresionant. Basarabenii care şi-au părăsit căminurile, şi-au lăsat parte din familiile lor dincolo de Prut, au lacrimi în ochi, plâng de bucurie că a venit clipa mântuirii fraţilor din  ghearele cotropitorilor care au pângărit altarele, au distrus vetrele strămoşeşti, au adus jalea şi durerea în plaiurile basarabene şi bucovinene. Mulţimea manifestă pentru Suveran şi Conducător. Muzica intonează Hora Unirii. Ca electrizată, mulţimea – tineri, bătrâni, copii, femei, ostaşi români şi germani, se prinde într-o imensă horă pe marea piaţă din faţa Palatului” [17]

 

Între 9 şi 10 iulie 1941, Regele Mihai întreprinde o inspecţie pe front, pentru a urmări teatrul de operaţiuni ale armatei române, a le insufla trupelor militare optimismul şi încrederea în victoria unei cauze drepte: cea a dezrobirii teritoriilor naţionale şi de reîntregire a ţării. Însoţit de Ion Antonescu, a mers la un post de observaţiune de pe malul Prutului, de unde a urmărit amplasarea trupelor de pe partea stângă a râului. Arthur Gould Lee surprinde momentul:

„Pentru Mihai, tot ceea ce vedea, convoaie cu căruţe de aprovizionare, trupele mărşăluind, clădirile distruse, şirurile de răniţi ce se îndreptau spre sud-vest, reprezenta o experienţă nouă şi captivantă. Peste tot erau întâmpinaţi cu entuziasm şi respect…” [18]

 

În zilele de 23-25 august 1941, cu aceleaşi scop de inspecţie a trupelor, Regele Mihai vizitează oraşul Tighina, apoi trece Nistrul spre Tiraspol. La Tiraspol este întâmpinat cu pâine şi cu sare de către reprezentanţii administraţiei române care îi exprimă bucuria de a-l avea în mijlocul lor ca: „simbol al unităţii şi legăturii sufleteşti indestructibile dintre toţi fraţii români” [19]. Reporterii constată triumfal: „M.S. Regele Mihai I păşeşte acum în Transnistria dezrobită de bravi ostaşi români.” [20] Apoi regele trece cu vizită prin câteva localităţi româneşti din stânga Nistrului, printre care şi Mălăieşti, satul de baştină a scriitorului Vladimir Beşleagă. Iată ce scrie prozatorul după foarte mulţi ani:

 

„Regele Mihai a vizitat zona transnistreană atunci când ea a fost sub administrație civilă română. Eu am trăit în acea perioadă, eram la vârsta de 11-12 ani și cunosc lucrurile celea și perioada aceea. El a venit împreună cu Armata Română, care a pornit război împotriva bolșevismului, nu împotriva poporului rus, care era și el asuprit și era batjocorit. Și împreună cu alți demnitari, el a făcut vizite în zona aceea și a văzut lucrurile astea. Și eu îmi amintesc, fiind elev de liceu, în zona noastră și în special în satul nostru, la Mălăiești, a avut loc o Horă a Unirii în centrul satului, în care noi, elevii, ne-am încadrat și am dansat. Eu, copil fiind, elev, îmi aduc aminte ce roată mare era și cum am învârtit noi Hora Unirii. Era de 10 mai, Ziua Regatului României, dar în genere rolul lui Mihai a fost pozitiv, dar pe urmă forțele de stânga l-au expulzat din țară și l-au lipsit de patrie. Atâția ani, decenii întregi, el a fost înstrăinat.” [21]

 

La întoarcere, convoiul în care se afla regele a fost atacat de avioanele inamice, bombele au căzut periculos de aproape de maşini [22]. Pe 25 august, Regele Mihai merge la Chişinău pentru a inspecta cartierele distruse de bombardamente, rămânând şocat de barbaria cu care au fost demolate biserica şi reşedinţa mitropolitană, palatul Sfatului Ţării, Comandamentul Corpului de Armată şi întreg centrul oraşului. Cu acelaşi scop, vizitează mănăstirea Curchi, localitatea Orhei şi oraşul Bălţi. Deşi urmează acest traseu incognito, într-un comunicat oficial de presă se afirmă că:

 

„… populaţia basarabeană şi trupele aflând despre prezenţa Maiestăţii Sale în regiune, l-au întâmpinat pretutindeni cu manifestaţiuni spontane de deosebită dragoste şi recunoştinţă.” [23]

 

Însă cele mai răvăşitoare, mai sincere şi mai convingătoare sunt mărturiile oamenilor simpli care au simţit războiul pe pielea lor, au suferit, şi-au sublimat suferinţa în creaţii orale. Arhiva de Folclor a Institutului de Filologie ne pune la dispoziţie două cântece ostăşeşti invocându-l pe Mihai, create în jurul acelor ani de război. În primul cântec, creatorul anonim surprinde drama basarabenilor, cărora războiul le frânge familiile. Structurat în formă de discuţie ca în familie, regelui i se cere, cu uşoare nuanţe de dojană, să găsească soluţia pentru a opri această nimicitoare luptă între fraţii asmuţiţi unul împotriva altuia.

 

 

 

Are mama patru fraţi

Ş-am zis verde de doi brazi

Are mama patru fraţi

Şi toţi patru-s concentraţi.

 

Doi pe malul Prutului

Doi pe malul Nistrului,

Doi pe malul Prutului,

Doi pe malul Nistrului.

 

Nistrule, apleacă-ţi malul

Ca să treacă mareşalul.

 

Mareşalu a trecut

Grele lupte s-a-nceput.

 

Mareşale Vod-Mihai,

Grele lupte, dar mai ai?

Ce le faci de nu le-mpaci

Că rămân copii săraci.

 

Mor bărbaţi în bătălie

Şi femei în văduvie.

 

Mai bine să mori acasă

La copii şi la nevastă.

 

Că nevasta te-a boci

Şi copii te-or jeli. [24]

 

 
 

Cântec ostăşesc

 

Voievodule Mihai

Multi războai mai ai,

Multi războai mai ai,

Şî le faci de nu le-mpaci?

Şî le faci de nu le-mpaci?

Că rămân copii săraci

Mor flăcăi în bătălie

Mor taţâi în bătălie

Şî-napoi n-o să mai vie.

 

 

 

Rămân mame fără fii,

Rămân satili pustii

Rămân satili pustii

Fă, Doamni, paşi-mpăraţ,

Fă, Doamni, paşi-mpăraţ

Că rămân copii argaţi

Fără mami, fără taţ

Rămân satili pustii

Şî mami fără copii. [25]

 

În toamna anului 1941, Mihai I ajunge iarăşi în Basarabia, această vizită fiindu-i prima în calitate de rege. Însoțit de Regina Mamă Elena, maiestatea sa a asistat la ceremonia de inaugurare a cimitirului de la Ţiganca, o localitate din sudul Basarabiei. În acel loc, în iunie-iulie 1941, în lupte grele cu armata sovietică, şi-au pierdut viaţa numeroşi soldaţi şi ofiţeri ai armatei române. În nouă gropi comune au fost înhumaţi 1020 de ostaşi români căzuţi în această luptă. La solemnitatea de inaugurare au fost prezenţi ţărani şi elevi din Ţiganca şi din alte sate de pe ambele maluri ale Prutului. Printre ei era şi Violeta Ţăruş, o locuitoare a satului Ţiganca, care avea pe atunci doar 9 ani. Într-un reportaj din 2006, Violeta Ţăruş evocă portretul regelui în felul următor:

 

„Era frumos, tânăr, el a fost un om deosebit, faţă de toată lumea, ne-o plăcut. A dat mâna cu noi, cu şcolarii, ne-o întâmpinat ne-o vorbit frumos. Au aplaudat oamenii Doamne fereşte, multă lume a fost” [26].

 

Următoarea vizită, de o deosebită  însemnătate politică şi religioasă, a Regelui Mihai în Basarabia a avut loc la sfârşitul lui octombrie 1942. Agenda cuprindea câteva manifestări în cadrul „Serbărilor Dezrobirii”, regele urma să participe la solemnitatea consacrată eliberării Basarabiei de sub ocupaţie sovietică, să fie prezent la ceremonia inaugurării şi sfinţirii după refacere a Catedralei mitropolitane din Chişinău şi să viziteze alte obiective cu mare încărcătură istorică. În data de 30 octombrie 1942, Regele Mihai, în vârstă de 21 de ani, împreună cu Regina Mamă Elena şi cu ministrul de externe de atunci, Mihai Antonescu, au ajuns la Chişinău. Evenimentele au fost înregistrate de fotograful german Willy Pragher. Ziarele „Basarabia”, „Bucovina”, „Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului” ş.a. au publicat comunicate de presă şi fotografiile manifestaţiilor.

Mai întâi de toate, potrivit „Buletinului Arhiepiscopiei Chişinăului”, Regele Mihai, împreună cu mareşalul Ion Antonescu, a participat la inaugurarea Turnului Dezrobirii Basarabiei. Monumentul, creat de arhitecţii Octav Doicescu şi Dumitru Ghiulamila, a fost construit pe o colină în apropierea Chişinăului, pe o moşie a satului Ghidighici, locul unde s-au dus luptele cele mai grele pentru eliberarea oraşului. În 1944 a fost distrus cu tunurile de sovietici în aşa măsură, încât astăzi nu a mai rămas nicio piatră acolo. Turnul avea o înălţime de 28 de metri, deasupra intrării în turn era un basorelief cu un fragment din Columna lui Traian de la Roma, reprezentând figura împăratului Traian şi a generalilor săi, stemele României, Basarabiei, Moldovei şi ale unor oraşe româneşti, precum şi inscripţia: „Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost şi rămânem unde suntem”. Complexul avea pe dreapta turnului o piatră masivă de 8 metri înălţime pe care era încrustată pisania. În stânga turnului, era ridicată o colonadă (propilee) cu inscripțiile unităţilor care au luptat pentru eliberarea Chişinăului [27]. S-a întâmplat că la lucrările acestui turn să lucreze şi bunicul meu patern, Nicolae Ţiganu, locuitor al satului Ghidighici, angajat în cariera din apropiere. Din amintirile lui, pe care le ascultam copil fiind, am reţinut că monumentul grandios (bunicul îi zicea „Turnul lui Antonescu”) a fost construit într-un termen foarte scurt, de 60 de zile.

Potrivit reportajelor şi evocărilor martorilor oculari, în tot timpul ceremoniei Regele Mihai s-a bucurat de atenţia şi admiraţia publicului. El reprezenta simbolic Ţara, statul naţional, prezenţa lui asigura acestei manifestaţii dimensiunea spirituală. Vorbitorii i-au urat neapărat Majestăţii Sale Regelui Mihai I „domnie îndelungată, bogată în fapte de glorie”. Corul a interpretat La mulţi ani şi Imnul Regal. Apoi, se menţionează în „Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”,

„înconjurat de autorităţile prezente, regele se urcă în turnul cu înălţimea de 28 de metri, şi când apare în vârful turnului mulţimea izbucneşte în urale şi ovaţiuni, iar corul intonează cântece patriotice şi naţionale.” [28]

 

Evenimentul este descris şi de preotul basarabean Paul Mihail în Jurnalul său:

 

,,La ora 2 p.m. am fost prezent pe locul unde s-a ridicat Turnul Dezrobirii, un bloc imens de piatră aşezat într-o frumoasă privelişte naturală. Evocator şi măreţ! Am stat nu departe de oficialităţi. Am putut privi şi admira pe Regele, am văzut toată desfăşurarea programului şi am rămas profund impresionat de patriotica cuvântare a prof. Mihai Antonescu, primul ministru al ţării. Ce vervă, ce expresie, şi ce ţinută oratorică! Momentul culminant: când apare Regele pe crenelurile Turnului, mulţimea ovaţionează, corul Basarabiei din 450 de persoane, sub conducerea prof. de la Şcoala de cântăreţi Mihail Stegaru, intonează Imnul Regal, iar razele soarelui ce apune ca un nimb luminează figura Regelui. Printre stâlpii şi coloanele de piatră, umbrele soarelui apus sărutau inscripţiile unităţilor şi regimentelor de eroi care dezrobiseră Basarabia” [29].

 

A doua zi are loc „resfinţirea” Catedralei mitropolitane „Nașterea Maicii Domnului” din Chișinău. Datorită contribuţiei regelui Mihai, în anul 1942, aceasta a fost reparată, fiindu-i renovate sfeșnicele, policandrele, alte obiecte de cult [30]. Dimineaţă, mulţimea s-a adunat în număr mare în centrul oraşului, ca să privească ceremonia mare importanţă. Prezenţa feţelor regale dădea evenimentului o vrajă de poveste. Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena au fost întâmpinaţi în faţa catedralei cu fanfară, cu pâine şi sare și alte onoruri. Mitropolitul Efrem Tighineanu le-a oferit Evanghelia, pe care Maiestăţile Lor au sărutat-o. Soborul arhieresc şi preoţesc a oficiat slujba „într-un cadru de adâncă reculegere şi înălţime sufletească” [31], apoi regele a semnat Inscripţia şi noul Act constitutiv al Catedralei Mitropolitane rezidite [32]. Mai târziu, Maiestăţile Lor, urmate de vice-preşedintele Consiliului, de Guvernatorul Basarabiei şi de înalţi demnitari, au parcurs pe jos calea până la locul defilării. În fața Arcului de Triumf din centrul Chișinăului a fost amenajată o scenă de unde Regele și Regina Mamă au salutat mulțimea adunată la solemnitatea consacrată dezrobirii Basarabiei. Prin fața lor au defilat soldați, bărbați şi femei în haine naţionale şi liceeni.

După eveniment, Regele Mihai şi Regina Mamă Elena au vizitat Cimitirul Eroilor, unde au depus o coroană cu inscripția „Eroilor dezrobitori, recunoştinţă Patriei. Mihai I”. Cimitirul de Onoare din Chişinău, numit aşa în unele documente (azi Botanica de Jos, bd. Decebal, 17), este o necropolă, cu osemintele eroilor militari căzuţi în luptele din vara anului 1941.

Ulterior, Maiestăţile Lor au vizitat biserica „Soborul Vechi”, al cărui părinte era Paul Mihail. Acesta înfiinţase în Chişinău o bibliotecă şi un muzeu istoric-bisericesc, unde adusese o biserică de lemn din satul său natal Cornova, jud. Orhei. Din Jurnalul părintelui aflăm următoarele detalii despre acest moment:

 

„Mi-a fost dat mie de la Dumnezeu, celui din sărăcia şi glodul Cornovei ridicat, să primesc, să vorbesc şi să interesez pe Regele şi Regina Ţării, pe mari comandanţi, pe miniştri şi înalte personalităţi. Răsplata Dumnezeiască pentru toată truda, nevoia şi credinţa mea. În această zi de 31 octombrie în bisericuţa de lemn adusă de la Cornova, aranjată şi împodobită de mine cu icoane şi obiecte vechi, îmbrăcat în veşminte vechi de 200 de ani, am întâmpinat în pridvorul deschis al bisericii pe Regele Mihai al tuturor românilor. După sărutarea Evangheliei, au intrat în biserică şi în faţa tuturor am dat explicaţiile necesare, am arătat cărţile şi condice vechi de acte civile bisericeşti şi l-am servit pe d. guvernator Voiculescu  de minune cu anumite vorbe în faţa asistenţei. Regina Mamă Elena a rămas impresionată când am arătat manuscriptul romanului popular aflat în Basarabia, al cărui original „a venit la noi din Bizanţ”. În altarul bisericii, am arătat Regelui evanghelie, potir, cruce şi jilţ vechi. În momentul când explicam, regele a pus mâna pe Evanghelie şi a zis: «Părinte, roagă-te pentru Mine şi pentru pacea a toată lumea». Copleşit de această rugăminte, am luat crucea de pe prestol şi am cerut voie să o prezint M.S. Regina Mamă. Aproape în şoaptă, Regele a binevoit a rosti: «Bine faci, că Ea mult suferă». În aceste clipe de duhovnicie, faţă în faţă cu Regele în altar, în naos era linişte, toţi aşteptau ieşirea din altar. Păşeşte regele, urmez cu crucea pe care o ofer Reginei sărutându-i mâna, îmi mulţămeşte, îmi întinde mâna. Sărută crucea, o mai admiră şi la despărţire îmi întinde iarăşi mâna.” [33]

 

După luptele din 1941, situaţia din Basarabia era dezastruoasă şi impunea măsuri speciale de redresare. Proiectul financiar „Împrumutul reîntregirii” a avut menirea să contribuie la reconstrucţia unor clădiri şi biserici. Autoritățile duceau o politica de susținere și de promovare a Bisericii basarabene, contribuind financiar la restabilirea locașurilor sfinte devastate în timpul primei ocupații sovietice [34]. În felul acesta, mai multe mănăstiri și biserici au fost redeschise și susținute financiar pentru a-și putea continua activitatea [35]. O beneficiară a ajutorului financiar pentru reconstrucţie a fost mănăstirea Curchi. Această mănăstire avea în timpul Regelui Mihai cea mai înaltă şi mai bogată biserică, zisă „mare” –  „Naşterea Maicii Domnului”. Potrivit slujitorilor de aici, în perioada ’40-’41, ostaşii sovietici au dat foc bisericii mari, i-au furat averea [36]. Un puternic bombardament a prăbuşit două din cele patru clopotniţe, iar incendiul a distrus pictura de pe pereţi. Graţie susţinerii financiare, sub îndrumarea stareţului Teofilact Diaconu, două cupole au fost restaurate, biserica fiind împodobită cu icoane şi fresce.

Regele a avut o relaţie aparte cu această mănăstire pe care a vizitat-o de câteva ori şi până la devastarea ei din ’40-’41. Potrivit părintelui Ieremia,

 

„Regele Mihai venea deseori la mănăstire. Şi-a făcut şi ziua de naştere aici. La stăreţie este un balcon… regele ieşea seara la ceai cu stareţul. Toate locurile acelea au rămas.” [37]

 

În perioada reconstrucţiei, mănăstirea a fost vizitată de două ori de către Regele Mihai, însoţit de mareşalul Ion Antonescu, ambii făcând importante donaţii de bani. Ilie Butnaru, un angajat la lucrările de reparaţie în acei ani, îşi aminteşte faptul că:

 

„Odată, regele a venit cu o escortă de motociclişti, pentru prima dată vedeam aşa ceva” [38].

 

Localnicii îşi iubeau regele, vizitele lui aveau o puternică rezonanţă în sufletele lor, încât orice venire a sa genera ştiri şi legende. Se zice că la venirea Maiestăţii Sale cu ocazia sfinţirii bisericii restaurate pe 8 septembrie 1943, ţăranii din localităţile din preajmă au aşternut covoare pe tot drumul de la Orhei până la Curchi.

În 1943, pictorii restauratori i-au înveşnicit chipul regelui Mihai în fresca de pe peretele dinspre vest al pronaosului bisericii, în dreapta fiind cea a mitropolitului Efrem Tighineanu, ambii consideraţi ctitori ai lăcaşului [39]. Deasupra uşii de intrare, a fost instalată o placă de marmură cu următoarea inscripţie:

 

„Această Sfântă Biserică cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ziditu-s-a în anul 1864 pe locul vechii biserici a monahului Ioan Curchi, ctitorul mănăstirii. Năvălind însă păgânii bolşevici în anul 1940 peste Basarabia au pustiit mănăstirea şi au dat foc acesteia. Dar milostivindu-se Dumnezeu, armatele româneşti, cu ajutorul Sfintei Cruci, gonit-au păgânătatea şi astfel biserica a fost reînnoită, pictându-se pe de-a-ntregul în zilele MS Regele Mihai I, conducătorul statului fiind Mareşalul Ion Antonescu, Arhipăstor al Chişinăului ÎPS Efrem Tighineanu, Guvernator al Basarabiei, general Olimp Stavrat, iar Stareţ al Sfintei Mănăstiri Curchi, protosinghelul Teofilact. Anul mântuirii, 1943, septembrie 8.” [40]

 

În 1958, mănăstirea a fost închisă, averea ei confiscată, iar călugării izgoniţi. În incinta ei a fost mutat un spital de nebuni, iar bisericile au devenit depozite. Într-o notă informativă privind finalizarea procesului de lichidare al mănăstirii Curchi, aflăm că:

 

„După eliberarea călugărilor din mănăstire, s-au descoperit portretul regelui român Mihai, portretul lui Antonescu, ascunse într-o cutie metalică, o imagine de lemn a unui vulture bicefal, iar în biserica principală, ascunsă sub icoane, era o placă memorială cu lozinci antisovietice” [41].

 

În perioada 1959 – 1992, atât timp cât aici s-a aflat spitalul de psihiatrie, chipul regelui Mihai I, al mareşalului, al mitropolitului Efrem Tighineanu şi al patriarhului României Miron Cristea (ultimilor ctitori ai catedralei), care se aflau de o parte şi de alta a uşii de la intrarea în sobor, au fost vopsite cu negru la indicaţia autorităţilor sovietice. Abia în 1993, viaţa călugărească s-a întors la Curchi.  Deja în 1998, când ansamblul monastic a fost retrocedat Bisericii Ortodoxe din Moldova, s-au descoperit aceste portrete votive pictate în catedrală. Odată cu procesul de reconstrucție și restaurare, sub presiunea forţelor politice implicate în proces, nu s-a ţinut cont de recomandările experţilor UNESCO şi aceste portrete au fost înlăturate definitiv [42]. În 2008, la indicaţia comuniştilor din R.M., a fost distrusă inscripţia ctitoricească de deasupra uşii la intrarea în catedrală, o ultimă mărturie a evenimentelor produse pe teritoriul mănăstirii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chiar daca inscripţia era în stare bună, iar valoarea şi importanţa istorică a fost şi este incontestabilă [43].

În august 1944, istoria calcă cu brutalitate peste firescul desfăşurării vieţii din Basarabia, iar regele se confruntă cu un şir de evenimente tragice care îl îndepărtează de România mai mult de jumătate de secol. Însă vizitele lui fulminante lasă în memoria localnicilor amintiri, poveşti şi legende curioase. Spre exemplu, scriitorul Serafim Saka evocă o poveste auzită de la cei mai în vârstă despre o escapadă cu avionul a regelui în satul basarabean Vancicăuţi, gravată adânc în amintirea localnicilor pioşi:

 

„Basarabia era un pământ binecuvântat de Dumnezeu în care regele, mare iubitor de zboruri aviatice, a aterizat, în una din tinereştile sale raiduri, la Vancicăuţi, pe toloaca din faţa casei lui Nichita Roman, poreclit apoi aeroplanul, aşa cum avionul de numai două locuri al regelui i-a înfoiat, la decolare, streaşina casei acoperite cu stuf.”

 

După toate probabilităţile, întâmplarea a avut loc după în anul 1943 şi prima jumătate a anului 1944, când, după ce făcuse o adevărată pasiune pentru avioane, regele a obţinut permisul de pilotaj la numai trei săptămâni de instrucţie.

În Basarabia, curentul de opinii a fost mai tot timpul favorabil regelui Mihai, în ciuda tinereţii sale. În timpul războiului, acest lucru se datora mai întâi de toate faptului că el  reprezenta o persoană nonpolitică. Ataşamentul basarabenilor faţă de regele lor era mare, de vreme ce aceştia îi agăţau pe perete portretul alături de icoană. După război, Regele Mihai însemna pentru basarabeni speranţa revenirii la patria-mamă şi sfârşitul calvarului comunist. Când Andrei Apostol din satul Nemirovca a fost deportat în 1949 împreună cu familia sa în Siberia, soţia lui a considerat de cuviinţă să ia cu sine ce e mai de preţ: icoana şi portretul regelui Mihai.

Familia Bâtcă din Ialoveni, a păstrat, în podul casei, departe de furia sovieticilor, o fotografie a regelui Mihai de dinainte de anul 40. Aceasta a fost descoperită de către fiica lor, profesoară de limbă română, Elena Bâtcă-Oţel, în timpul reparaţiei acoperişului casei părinteşti. Familia crede că aceasta a fost tăinuită acolo de mama Sofia care, de frica deportării, nu a spus nimănui de ea. Ştia ea bine ce face, căci, în 1940, soţul ei, Ion Bârcă, tată a şapte copii, a fost deportat în Siberia unde a murit peste doi ani. Ion Bâtcă a fost considerat „duşman al poporului” din motiv că a fost consilier municipal şi, în 1935, îmbrăcat în haine naţionale, i-a întâlnit în faţa primăriei din Chişinău pe Regele Carol al II-lea şi pe principele Mihai [44].

Lunga absenţă a regelui a creat un handicap de memorie noilor generaţii. Potenţialul de iubire faţă de rege s-a acumulat însă în subconştientul colectiv al basarabenilor, izbucnind la momentul potrivit cu forţă nebănuită. Dovadă stau manifestările de euforie a oamenilor care, peste ani buni, au ieşit în număr mare să-şi întâlnească regele, vederea lui fiind un act echivalent cu, în cuvintele cineastului basarabean Victor Bucătaru, „o revelaţie, o descătuşare”.

După 63 de ani de exil, în vara anului 2006, la 21 iunie, Regele Mihai I păşeşte iar pe pământul Basarabiei, pentru a participa la inaugurarea şi sfinţirea Cimitirului Românesc de Onoare de lângă localitatea Ţiganca, reabilitat după distrugerile sovieticilor. După 1944, acest cimitir, ca şi multe altele, a fost devastat de sovietici, în locul crucilor au apărut ferme de vaci şi grajduri de porci. Comunicatele de presă ale vremii scriu că Mihai al României a fost întâmpinat cu aplauze de mulţimea din Ţiganca şi satele alăturate:

 

„A fost o prezenţă impunătoare, chiar dacă Majestatea Sa nu spunea nimic. Pentru mine personal a fost un moment complex. Practic, nu am mai trăit niciodată la un eveniment, cu atâta admiraţie, atâta energie, atâta forţă!”, susţine jurnalistul Nicolae Federiuc [45].

 

Valentina Constantinov, profesoară de istorie de la gimnaziul din Ţiganca, a fost impresionată de momentul în care regele:

 

„şi-a plecat capul şi a îngenuncheat, aducând încă un omagiu celor care şi-au lăsat tinereţea şi viaţa pe câmpul de luptă!”

 

De departe cel mai emoţionat moment a fost prezenţa lui Ion Mahu, de aceeaşi vârstă cu regele, ostaş al Armatei Române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care în 1941 a trecut Prutul pentru a lupta în Basarabia, la moment preşedinte al Veteranilor de Război ai Armatei Române din Republica Moldova, iniţiator şi susţinător al reabilitării cimitirului de la Ţiganca. Ion Mahu reînvie imaginea tânărului rege Mihai despre care spune că a fost:

 

„Un om foarte iscusit, un mare patriot al neamului românesc. Prin adresările pe care le făcea populaţiei şi armatei române ne încuraja. În discursurile Sale menţiona că într-adevăr, Basarabia face parte din Patria noastră, România.” [46]

 

A venit la eveniment şi familia Elenei Bâtcă-Oţel din Ialoveni cu fotografia moştenită de la părinţii ei şi i-a arătat-o regelui:

 

„Nepotul a mers la Țiganca și i-a arătat poza Regelui Mihai, care a lăcrimat când a văzut fotografia. S-a bucurat că amintirea lui s-a păstrat.”

 

Mitropolitului Basarabiei Petru, originar din s. Ţiganca, descrie eveniment, punctând importanţa vizitei regelui:

 

„Regele Mihai, în timpul vieții sale, a dezvoltat țara, instituțiile statului și România Mare din care făcea parte și Basarabia. A ocrotit poporul, a fost alături de Biserică, iar românii au rămas cu amintiri bune ale acelor timpuri. Atunci când a poposit la Țiganca și s-a închinat în fața mormin­te­lor miilor de ostași români, pentru noi a fost deopotrivă bucurie și tristețe. A dorit să vadă din nou acele morminte într-un fel reînviate.” [47]

 

Însetaţi de o normalitate binefăcătoare, toţi cei intervievaţi menţionează marile virtuţi ale regelui. Pildele de comportament monarhic devin modele de referinţă, puncte de sprijin pentru românii basarabeni care nu vor să accepte perversităţile politicienilor contemporani.

 

Basarabenii despre Regele Mihai: ficţiuni legende, mituri. Evenimentul de la Ţiganca din 2006 a declanşat un proces inevitabil: basarabenii au început a se întreba mai apăsat asupra evidenţei de a fi avut un rege care i-a reprezentat într-o perioadă istorică importantă. Până nu demult învăluită de mister, personalitatea sa prinde concreteţe. Ici acolo în presă, apar informaţii descoperind supravieţuitori care l-au văzut aievea, se adună mărturii, se ţes poveşti curioase, ficţiuni.

Cele mai nostime dar şi cele mai interesante momente sunt crâmpeiele rămase în memoria generaţiei succesoare celei contemporane tânărului rege, a copiilor care au auzit de el de la bunici, moştenindu-le structura perceptivă, la care se adaugă distanţa mitologizantă. Un nepot reţine din poveştile bunicii sale, Liuba Laktionov (numele de fată Zestrea), născută la Vorniceni în 1927, că prinţul „era tare frumuşel”. Rudele Margaretei Chiorescu îşi amintesc faptul că aceasta ţinea portretul lui Mihai ascuns în rama de lemn din spatele oglinzii sale.

Filtrul succesiv al subiecţilor implicaţi în proiecţia figurii lui Mihai sporeşte caracterul fictiv al evocărilor, îndepărtează de documentul istoric într-atâta, încât ne justifică să le putem percepe ca pe nişte plăsmuiri populare, adică să le credităm ca pe orice legendă, după o logică a perceperii artei populare în genere. Pictorul Aurel Guţu îşi aminteşte că la el în sat (s. Corpaci, rn. Edineţ) a trăit un om care a făcut parte din Garda Regală şi care cică l-a salvat pe prinţ de la înec. În Căuşeni trăia un om care afirma că l-a învăţat pe Mihai să meargă cu bicicleta. O altă versiune aproape incredibilă e că la nordul R, Moldova (s. Glingeni, rn. Făleşti) trăieşte încă o soră a regelui Mihai, cam de aceeaşi vârstă cu el, născută la Iaşi. Din spusele lui Ştefan Melnic, a cărui noră este o nepoată a doamnei în cauză, mătuşa Ana Ambrozie este la chip „fix regele Mihai”. Povestea spune că Ana a ajuns în Basarabia spre sfârşitul războiului cu o prietenă şi a rămas să trăiască aici pentru totdeauna. Rudele de la Iaşi o cred ucisă în timpul unui bombardament. S-a căsătorit, are doi copii, despre trecutul ei refuză să vorbească. Viaţa privată a regilor a fost mereu în centul atenţiei, fiind dezbătută şi exagerată de către supuşi.

Poporul generează legende despre regele său ca în timpurile lui Alexandru cel Bun sau Ştefan cel Mare. Poveştile create de colectivitate se pliază pe un tipar al ficţiunilor populare preocupate de figurile emblematice ale trecutului. În imaginarul colectiv, regele are neapărat o sumă de virtuţi demne de urmat. Publicistul Ştefan Melnic, redactor la revista „Alunelul”, afirmă că prin părţile satului său de baştină circulă o vorbă legată de regele Mihai: „Când soarele va fi la această înălţime, aici să-mi fiţi!” Enunţul vine de pe vremurile când tatălui său, Teodor Melnic, i s-au dat de la Soroca doi cai albi şi o caretă. El trebuia să îngrijească caii tot timpul, să-i nu ia la arat şi când se va întâmpla să vină regele pe la Soroca să-i stea la dispoziţie. În zilele de duminică, Teodor Melnic le dădea careta tinerilor din localitate să se plimbe, dar îi avertiza numaidecât: „Când soarele va fi la ceastă înălţime, aici să fiţi!”

Cândva locotenent în armata română la Şabo, localitate din sudul Basarabiei, Vasile Bologan afirmă că a dat mâna cu regele, când Maiestatea Sa făcea inspecţii pe front. Întâlnirea l-a marcat atât de mult, încât din acel moment se ridica în picioare ori de câte ori se vorbea de rege şi chiar îi imita gesturile. De exemplu, când vroia să spună ceva ridica mâna dreaptă şi spunea „Atenţie!”, aşa cum, cică, făcea regele.

 

Evocări, memorii. Toate episoadele în care basarabenii îl evocă pe regele Mihai se deosebesc de oricare alte feluri de discursuri. Fiind pornită povestea, se accede într-un univers subtil, plin de afecţiune, iar stilul povestitorului devine mai rafinat. Cei care l-au văzut aievea îşi amintesc momentul cu sufletul la gură, scoţând la lumină secvenţe preţioase. Dispuse în ordine cronologică, evocările basarabenilor oferă imaginea regelui în diferite ipostaze ale vieţii sale, de la copilărie la exil. Mai mult sau mai puţin autentice, reconstituirile sunt întotdeauna afectuoase, exprimând o atitudine plină de consideraţie.

Basarabeanul Radion Chiaburu, fiu de ţăran, devenit mai târziu ofiţer de aviaţie [48] a fost unul din cei 11 colegi ai Marelui Voievod Mihai în Clasa Palatină. Se ştie, Carol II-lea vroia pentru fiul său o educaţie care să-i cultive conştiinţa clară a „diversităţii româneşti”, de aceea clasa regelui era compusă din reprezentanţi ai diferitelor medii şi etnii. Ajuns la vârsta de 91 de ani, Radion Chiaburu îşi aminteşte cu emoţie acea perioadă:

 

„Între orele 17.00 şi 19.00, spre exemplu – îmi amintesc şi acum -, făceam meditaţii împreună cu Voievodul. Dimineaţa, făceam înviorarea cu colonelul Emil Pălângeanu, în spatele Palatului. Făceam alergări, exerciţii, 15 minute de gimnastică şi apoi ne întorceam fiecare acasă pentru a ne pregăti de şcoală (…) Înainte de Crăciun, Victor Ion Popa, un regizor teribil de pe timpul nostru, a venit la Palat şi ne-a făcut un text într-o jumătate de oră, pentru a marca Naşterea Domnului. Eu îl jucam pe împăratul Irod, care tocmai dăduse ordin să fie omorâţi 2.000 de copii, iar Voievodul era un ţăran. Ne-am dus la chiar la Regina Maria, la Cotroceni, să prezentăm piesa. După reprezentaţie, ne-a dat la fiecare câte un pachet mare de tot cu portocale, iar Voievodului i-a dat o pungă cu monede de aur pentru săraci.” [49]

 

Radion s-a reîntâlnit cu Regele Mihai şi după şcoală, mai întâi în 1943, pe front, apoi în 1992. În 1944, regele i-a acordat asistenţă, salvându-i familia de „repatrierea” sovieticilor:

 

„Faptul că am fost coleg cu Regele pentru mine a fost salvarea vieţii. Fiindcă, în felul ăsta, eu mi-am refugiat familia” [50]

 

Un alt caz curios prezintă povestea basarabeanului Sozont Sorbală, născut în 1916, în satul Plopi, jud. Orhei, care, în 1936, a făcut parte din Garda Regală şi care afirmă că a salvat viaţa principelui în timpul unei instrucţiuni militare. În cartea sa de memorii De sub tăvălugul istoriei, Sozont Sorbală descrie amănunţit momentul. Fiind marcat de tonul amintirilor, fragmentul se transformă într-o scenă pasibilă pentru un roman. Cazarma lor se afla ceva mai sus de cele trei castele Peleş, Pelişor şi Foişor. Într-o dimineaţă pe când se pregăteau să plece pe câmpul de instrucţie, apăru Măria Sa.

 

„Era un tânăr zdravăn şi bine făcut, cu faţa luminată, cu ochii albaştri, cu un nas superb în vânt, cu un păr blond cârlionţat şi bine aşezat sub basca lui de vânătoare de munte.” [51]

 

Făceau împreună zilnic instrucţii cu un detaşament de soldaţi. Sozont era numit aghiotantul Măriei Sale şi trebuia să meargă mereu la cinci metri în faţa lui. În ziua examenului, aveau misiunea să atace inamicul în munţii Bucegi. Cei doi au greşit drumul pe hartă, despărţindu-se de restul soldaţilor. La un moment dat, au nimerit în zona de foc, se trăgea cu cartuşe de război adevărate. S-au aruncat iute într-un şanţ, gloanţele unei mitraliere veneau şuierând cam la un metru pe deasupra capului lui Mihai. Sozont l-a apucat pe principe de picioare şi l-a tras într-un spaţiul protejat. Pe spinarea voievodului era nisip şi trei gloanţe căzute de pe marginea şanţului. Tânărul prinţ s-a uitat nedumerit la Sozont căruia i-a trecut prin minte gândul:

 

„Atunci mie mi s-a părut că am de a face cu un copil naiv, care nu-şi dă seama prin ce pericol a trecut.”

 

Paul Goma invocă numele regelui, încă de la primul său jurnal din 1984, în contextul unor analize a evenimentelor desfăşurate în Basarabia în secvenţele de timp ’40-’41-’44. În ochii mei, Regele Mihai a început să prindă contururi graţie cărţilor lui Paul Goma. Aceste lecturi au fost cu atât mai importante pentru mine, cu cât îmi orientau perceperea acestei personalităţi pe un făgaş al bunei cumpene, ferindu-mă a ocupa una din poziţiile radicale ale acelora care au dezbătut problema în literatura de specialitate. În primul rând, Paul Goma, el însuşi martor al dramaticelor evenimente, găseşte justificată implicarea armatei române în cel de-al Doilea Război Mondial pentru eliberarea provinciei româneşti:

 

„Eu ca basarabean, notează Paul Goma, fireşte, nu pot decât să mă bucur (şi m-am bucurat, atunci şi pe loc) de faptul că românii au trecut Prutul, ca să-i elibereze pe fraţii lor din Basarabia” [52]

 

În al doilea rând, referindu-se la relaţiile complexe şi mult discutate dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu, mai concret, la cele declanşate la 23 august 1944, cu înţelepciunea celuia care a simţit istoria pe propria-i piele, Paul Goma nu învinuieşte nicio parte. Marile puteri se înţeleseseră încă în 1939, România căzând victima poftelor expansioniste ale principalilor actori care îşi delimitaseră sferele de influenţă:

 

„Cu toţii au fost victime, scrie el, ale unor evenimente care nu fusese provocate de ei şi pe care nu le puteau opri, nici măcar devia cursul (să zicem că 23 august nu a fost o «întorsătură», ci o continuare a cascadei de erori începute în iunie ’44; sau mai devreme, în septembrie ’40; sau şi mai înainte, în iunie acelaşi an la cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord – şi, din nefericire, nu numai.” [53]

 

Ulterior, această poziţie mi-a fost întărită de afirmaţia altei personalităţi născute în Basarabia, Ovidiu Creangă care, în aproape toate răspunsurile la acest subiect, este de părerea că:

„În opinia mea, atât Regele Mihai cât şi Antonescu sunt patrioţi de mare ţinută, personalităţi din Istoria Naţională marcate de destine tragice” [54].

 

Mai curând vinovat, cugetă Goma în jurnalul anului 1998, este Iuliu Maniu care, la 23 august 1944, nu a fost alături de regele Mihai I, contribuind, prin retractilitate, la instaurarea comunismului în ţară:

 

„…în loc să se afle lângă Mihai I – tânăr, inexperimentat, traumatizat de tratamentul tiranic al lui Antonescu, s-a ascuns, nu i-a dat asistenţă, l-a lăsat singur cu comuniştii lui Pătrăscanu, iar rezultatul îl îndurăm şi azi şi va fi simţibil încă un sfert de veac. Desigur ruşii tot ne-ar fi ocupat – cum au ocupat Polonia, Cehoslovacia, martirizate şi de Germania, cum au ocupat Ungaria (rămasă pe două picioare până la urmă), însă nu am fi acoperiţi şi de ruşina istorică a cedărilor de tot felul din pricina atitudinii capitularde a «şefilor partidelor democratice»” [55]

 

Ataşamentul lui Paul Goma faţă de rege este explicabil, în copilăria sa din satul Mana, jud. Orhei, el primeşte o educaţie în spirit monarhist. În unul din jurnale, scriitorul înregistrează un fragment din reportajul jurnalistului şi scriitorului Viorel Ilişoi, care, la 1990, ajunge în la Mana şi stă de vorbă cu sătenii care au cunoscut familia viitorului opozant. Un anume Cristea Maximovici îi arată o fotografie din 1936. În poză Paul Goma de numai un anişor în braţele tatălui său; în picioare, Maria Goma, mama. Pe verso stă scris de mâna mamei:

„Paul Goma la 2 octombrie, iunie 1936. Semnătura Mariei, ştampila atelierului. Deasupra cineva a scris cu cerneală roşie: „Anul 1941, 14, VII – Trăiască România Mare şi M.S. Regele Mihai I!” [56]

 

Pe paginile altui jurnal, scriitorul trece în revistă textul scrisorii pe care o primeşte de la regele Mihai I la 25 octombrie 2010, în care Majestatea Sa îl felicită cu ocazia împlinirii celor 75 de ani:

 

„Am primit o scrisoare de la regele Mihai I. Caldă, lungă. Mă felicită cu cei 75 de ani. I-am mulţumit. I-am răspuns. Însă abia apoi am aflat că în curând va avea să fie şi aniversarea Majestăţii Sale” [57].

 

O parte bună a evocatorilor o constituie cei care avut posibilitatea să întâlnească regele în România sau în Occident. Şi ei îşi amintesc cu evlavie aceste momente pe care le consideră de graţie, rămânând neapărat impresionaţi de comportamentul plin de nobleţe şi e blândeţe al regelui, de demnitatea şi discreţia cu care întreţine o discuţie, de interesul necontrafăcut pentru soarta ţării din care a fost alungat. Aurel V. Zgheran, jurnalist, redactor la ziarul „Moldova”, are o scurtă întâlnire cu regele la Jubileul Regal de la Opera Română. Potrivit lui, la auzul cuvântului „Moldova”, ochii regelui:

 

„s-au aprins ca două stele, pe faţă i s-a ivit un dans al luminii, pe gură un surâs curat, ca al unui copil, plin de voioşie, seducţie, mirare! – Aaaa..! a rostit Regele, păstrându-şi lumina şi bucuria feţei, aplecându-se mai mult asupra mea, apoi ridicându-şi drept capul şi continuând să mă privească ţintă în ochi, iar eu simţind că trece prin ei şi vede mai departe plaiurile Moldovei, istoria tărâmului de patrie apărat cu jertfă, locuit de fraţi duşi în surghiun sovietic, amar de vreme…! Această privire a Majestăţii Sale a alcătuit în inima mea o poveste, a clădit în conştiinţa mea temelia unei istorii, a aprins vâlvătaia patimilor unui neam, a deschis o fereastră înlăuntrul sufletului Regelui nostru patriot, eroic, demn şi aşa cum stătea scris pe o pancartă, la funeralii, «trădat de toţi, dar loial tuturor!» Vedea în mine, Majestatea Sa, un fiu al Basarabiei, iar în fiul Basarabiei un plai de Regat, un ungher de iubire şi dor, un răstimp de istorie!” [58]

 

Compozitorul şi dirijorul corului de copii Lia-Ciocârlia, Eugen Mamot îşi evocă întâlnirea cu regele ca pe un eveniment de vârf în cariera sa. S-a întâmplat la mănăstirea Moldoviţa,  în 1997, când corul pe care îl conduce realiza un tur de vizitare a mănăstirilor din Bucovina:

 

„L-am întâlnit pe Rege cu creaţiile: «Deschideţi mari a cerului porţi ca să intre Împăratul» de G. Gluc, «Trei culori» de C. Porumbescu şi «Deşteaptă-te române» de A. Pann. Toate trei creaţii au fost dirijate de către mine, cu faţa la rege şi cu spatele la cor. Copii au rămas fascinaţi de simplitatea cu care Regele Mihai s-a apropiat şi ne-a întins mâna, pe copii i-a netezit pe umeri, a vorbit cu copiii într-o limbă română curată şi ne-a întrebat dacă cadoul Dumnealui, oferit în 1996, când «Lia-Ciocârlia» a cântat liturghia în Biserica Regelui Mihai din Paris, a ajuns la noi. I-am mulţumit Regelui pentru cadou, pentru cuvintele frumoase adresate coriştilor.” [59]

 

Cele mai multe reacţii afective ale basarabenilor ţin fireşte de plecare dintre cei vii a regelui. La funeraliile regelui au fost mulţi basarabeni, majoritatea din ei deplasându-s la Bucureşti sau Curtea de Argeş. Familia Bușcaneanu, basarabeni stabiliţi în Elveţia, a fost prezentă la priveghiul regelui, în reşedinţa sa de la Aubonne. Iată un fragment ce reconstituie starea de spirit simţită de Luminiţa Bușcaneanu:

 

„Moartea regelui m-a marcat într-un mod neașteptat de tulburător. 10 decembrie, frig ud, reședința privată de la Aubonne cu ieșirea direct în stradă. Câțiva români, câteva camere de filmat, câțiva securiști. Câteva servicii elvețiene pe străzile alăturate. Pentru orice eventualitate. Așteptam. Să se termine slujba. Să se deschidă ușa. Care dădea direct în stradă. Ne încălzeam la gânduri bune, despre ce ar fi fost, dacă … Vorbeam șoptit despre țară, despre rege, instituție, persoană, monarhi, tradiții, modernitate. Nu învinuiri, nici preamărire. Discutam discret.

S-a deschis ușa și drumul s-a umplut. Mai mult de emoții, decât de lume. De emoțiile mele, mai ales. Eram atât de aproape de rege. La o întindere de mână. De regele pe care l-am descoperit cu adevărat aici, acum. Când pleca de tot, fără să mai caute în urmă. Cu atât mai mare tulburarea, cu cât e tipul de cunoaștere care ți se deschide rar, ca revelația specială. Un destin luminat brusc și total de propriu-i sfârșit. O viață care n-a fost de paradă. Regele Mihai, ultimul rege, pleca acum, înconjurat de câțiva oameni. Corul aproape șoptit și subțire al măicuțelor, de care nu s-a mai despărțit ultimii ani. Mașina ternă a serviciului funerar. Pe fundalul acesta fără bocitoare drapelul acoperind sicriul alcătuia unicul simbol evident. Altele, multe, erau inaccesibile vederii, impalpabile. Sub ploaie, pe drumul spre Lausanne, unde e îngropată Regina mamă Elena, și unde, la Biserica Ortodoxă, urma să i se oficieze a doua zi slujba de rămas bun, ne țineam de fantasma steagului, care licărea inform în luminile de drum. Ne luam rămas bun. Trăiam sentimentul acela acut al pierderii unei lumi extraordinare chiar în momentul descoperirii ei. O lume în sine. Cum ar fi arătat oare, dacă era și pentru noi?”

 

Într-un interviu acordat corespondentei radio Europa Liberă, Valentina Ursu, la 6 decembrie 2017, Vladimir Beșleagă rosteşte cuvintele care, fără doar şi poate, ar fi trebuit să fie demult înscrise în manualul de istorie:

 

„Odată cu plecarea din viață a Regelui Mihai, se încheie o epocă întreagă, în care Regatul României a avut de parcurs un drum complicat, un drum cu multe cumpene, dar, până la urmă, a reușit să se mențină ca stat național, chiar mai mult, să se întregească prin teritorii, ceea ce s-a întâmplat după destrămarea celor două imperii – Austro-Ungar și Rus. (…) În special, Mihai a fost cel care a fost martor, participant la ultima încercare mare a statului român în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar în acel de-al Doilea Război Mondial statul român era pus iarăși sub semnul întrebării. Foarte complicată situație, atunci când a abdicat tatăl lui, Carol II-lea, a rămas el tânăr de tot și a fost nevoie ca să vină la conducerea statului mareșalul Antonescu. Împreună cu mareșalul Antonescu, Mihai a fost cel care a contribuit la conservarea, la păstrarea statului, care era amenințat din partea Germaniei naziste. Iată că în perspectiva deceniilor, a istoriei ne dăm seama despre marele rol al lui Mihai I. (…) Regele Mihai este o figură providențială, care a salvat și statul român, și a contribuit la păstrarea lui într-un moment de mare cumpănă. Deci, să-i spunem: „Dumnezeu să-l odihnească în pace”.” [60]

 

Reprezentări în literatură. Regele devine un savuros personaj în cartea Cu sau fără securişti a lui Ovidiu Creangă, un autor născut în Basarabia în acelaşi an cu prinţul Mihai şi plecat la cele veşnice la Toronto, la câteva ore diferenţă de regele Mihai. În 1927, Ovidiu Creangă îl întâlneşte pe Voievodul de Alba Iulia pe când aveau ambii doar 6 anişori. Iată cum descrie scriitorul scena:

 

„Într-una din zile, mi-aduc aminte că era vară, vine mama la mine val vârtej, şi-mi spune: „Hai sa mergem repede la Sobor (catedrala din Chişinău lângă care este şi statuia lui Ştefan Vodă stând falnic cu Crucea în mână, înălţată în văzduh către cer), vine Regina Mamă cu Marele Voievod de Alba Iulia”. Treaba asta pe mine mă lăsă rece, „Ce treabă am eu cu el, cât o fi el de Mare Voievod de Alba Iulia, să fie sănătos şi să mă lase în pace!” Dar ce am scăpat de mama? M-a îmbrăcat cu ce aveam mai bun, m-a pieptănat şi mi-a mai aranjat cu scuipat nişte bucle rebele pe frunte, m-a înşfăcat de o mână şi fuga la Sobor.

La Sobor era moarte de om. Mama a început să înoate prin oceanul de oameni cu mine disperat ancorat în derivă de aproape îmi smulgea mâna din umeri. Eu ştergeam cu nasul fudul la toţi cei pe care-i călca mama vitejeşte în picioare. Unele cucoane mai miloase strigau la mama: „Nu ţ-âi ghini cucuonă hăi, o sâ ucizi copchilu aista, eşti chioarâ, nu vez că-ş dă duhu’?”şi aveau dreptate, „copchilu”, era pe ducă, dar mama nu s-a lăsat până nu a ajuns în faţă spre ura şi dispreţul tuturor celor pe care îi zdrobise fără nici o cruţare.

Culmea, tocmai atunci trecea prin faţa noastră „Regina Mamă” târând de o aripă pe cine credeţi? Pe „Marele Voievod de Alba Iulia”, care era o mogâldeaţă cam cât mine, dolofan şi bosumflat. Era şi el în pantaloni scurţi, şi era şi el tuns á la „Micul Lord”.  „Ăsta e Marele Voievod?” mi-am zis eu, „pentru ăsta m-a târât mama cu nasul pe la fundul oamenilor tixiţi ca la pomană? Pentru ăsta era să-mi smulgă mâna din umeri?”. Şi fără să stau mult pe gânduri, m-am răzbunat pe el cum m-am priceput, i-am scos o limbă cât am putut de tare! El a răspuns pe moment, şi mi-a scos una şi mai lungă! Înfuriat, trebuia reacţionat prompt şi decisiv. Eram gata să-i lansez un caimac la precizie drept între felinare de să mă ţină minte, sau şi mai categoric, ca să-i iau dintr-o dată piuitu’, mai bine îi rad scurt o copită la ţurloaie… Noroc că mama  disperată văzând ce „dialog” port eu cu „Marele Voievod”, m-a smucit de mi-au clănţănit dinţii.

Atunci cu un aer blând, matern, Regina Mamă, bănuind ce chelfăneală am să primesc de la mama, pentru comportamentul meu foarte puţin potrivit faţă de un înalt  membru al familiei regale, s-a aplecat spre mine şi m-a mângâiat delicat pe creştet. Şi a mai făcut ceva nemaipomenit, a zâmbit prietenos la mama (ca de la mamă la mamă!). Gest care pe mama a dat-o gata, motiv pentru care m-a iertat, dar nu numai atât, pentru ea am devenit un erou mai abitir ca cel ce stătea falnic cu Crucea în mână înălţată în văzduh către cer. Fapta mea „eroică”, a fost povestită şi răspovestită cu multă mândrie şi mare lux de amănunte, de către maică-mea la tot coconetul din mahalaua Visternicenilor, în timp ce eu muream de ciudă că n-am apucat să-l pictez pe „Marele Voievod” cu ce v-am spus mai înainte, sau să-i las amintire nişte vânătăi…” [61]

 

 

Ipostaza ştrengărească a prinţului reprezentată de Ovidiu Creangă dă viaţă numeroaselor portrete cu chip de înger care aglomerează ziarele timpului.

Din Garda Regală a făcut parte şi personajul lui Ion Iachim din romanul Decameron basarabean sau Dumnezeu i-a dat omului puşcă, Evdochim Vărzărescu, al cărui prototip era tatăl autorului. Scriitorul pune în gura personajului său evocările tatălui său, sporind autenticitatea povestirii:

 

„Evdochim Vărzărescu, reîntors din armată acasă de câteva săptămâni, povesteşte într-un cerc de flăcăi, mai tineri şi mai tomnatici:

– Palatul acela de la Sinaia, unde am fost ostaş de gardă, e straşnic de mare: are trei sute şaizeci şi şase de odăi; eu, ce-i drept, am fost doar în câteva din ele. Iaca acolo să vezi aur şi argintările, mătăsuri şi catifea! Am fost de mai multe ori la post într-o sală de audienţe, foarte mare, cam cât un sfert din iarmarocul nostru. Acolo era un covor cât tot peretele. Pe covor – un leu cu coroană regală – ţesut numai cu fire de aur. Soldaţii care stăteau la acest post, da la noi nu prea era de ăl cu paie, ăl cu fân, smulgeau câte un fir de aur din coada sau din coama leului. Am păcătuit şi eu. Îl învălătuceam pe deget şi-l ascundeam în buzunar. Pentru un fir de acesta mâncam şi beam, cu trei patru camarazi, la cele mai bune crâşme din Sinaia, ca în ziua de Paști. Când leul a năpârlit rău, am fost avertizaţi că vom fi pedepsiţi straşnic şi am încetat să mai smulgem fire de aur. Ce-i drept, nu prea aveam ce mulge şi nici leul nu mai semăna a leu: nici tu coamă, nici tu coadă.” [62]

 

Personajul este pus şi în relaţie cu tânărul Mihai, la rândul lui devenind un personaj episodic al romanului:

 

„Într-o zi a avut ocazia să-l ducă pe brancardă, împreună cu alt ostaş, pe fostul şi viitorul rege al României, Mihai I. Tânărul, de vreo 16 ani, se căţărase într-un brad… legea lui Newton l-a aruncat fără prea multe ceremonii; Mihai, căzând, şi-a zdrelit rău o nară…” [63]

 

Plasând faţa regală în cotidian, unde i se pot întâmpla neplăceri ca oricărui alt om, Ion Iachim o reprezintă în ipostaza ei umană, cu bune şi rele.

În povestirea în formă de jurnal a scriitoarei Mary Kuşnikova, intitulată Apocalipsa, prinţul Mihai este deja un tânăr chipeş admirat de domniţe. Scriitoarea îl cunoaşte pe Mihai la sfârşitul anilor 30, pe când familia ei locuia la Sinaia. Tatăl ei, medic roentgenolog, absolvent al universităţii din Odesa, discipol al lui Levi-Dorn la Berlin, a fost invitat să consulte familia regală. Iată fragmentul ce decupează o secvenţă din tabloul mirific al staţiunii Sinaia, indispensabil legat de domeniul regal:

 

„În copilăria mea timpurie, la sfârşitul anilor 30, mă duceau la staţiunea montană de la Sinaia, unde locuiam cu toată familia în una din aripile rezidenţei regale. În parc am făcut cunoştinţă cu prinţul Mihai, viitorul rege. Mama mea, femeia-păsărică, văzându-ne împreună, a făcut o glumă în timpul cinei: «– Un cuplu perfect, nişte porumbei, de vreme ce roşcata de Lupeasca a devenit regină neoficială…». «– Nu băga în seamă asta, copilo, mama ta e o mare născocitoare – a ironizat tata – să nu dea Dumnezeu nimănui fericirea roşcatei Lupeasca!»” [64]

 

Cele câteva decenii de existenţă a basarabenilor în cadrul Uniunii Sovietice le-au cultivat o ignoranţă înfiorătoare în privinţa regilor pe care i-au avut. Ciracii comunismului le-au îngăduit doar evocarea faptelor domnitorilor Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, ancorându-le istoria în Evul Mediu. Istoria oficială a pulsat în ritmurile Puterii. Faptul că basarabenii au o istorie a perioadei moderne, reprezentată de regi, s-a dorit a fi şters din memorie pentru totdeauna.

O dată cu trecerea timpului, rămân tot mai puţini martori ai timpului care duc cu ei în cealaltă lume imagini preţioase, amintiri importante. Filmul Regelui Mihai, văzut cu ochii basarabenilor, merită a fi continuat, pentru a menţine vie imaginea simbolul prinţului frumos, a tânărului rege ctitor de biserici, a omului curajos luptând cu tentaculele sovietice şi a regelui alungat din ţara sa dar reuşind să-şi menţină verticalitatea şi demnitatea.

 

Referinţe bibliografice:

  1. Mircea Ciobanu, Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 252.
  2. Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950, Chişinău: Ştiinţa, 1997, p. 25-26.
  3. Igor Caşu, Preot trimis în lagăr pentru că i-a apărat pe ţărani, după Paul Goma, Jurnal 2011, p. 283.
  4. Elena Postică, op.cit., p. 8.
  5. După Elena Postică, op. cit, p. 8.
  6. Din evocările (Cu şi fără securişti) scriitorului Ovidiu Creangă reiese că Mihai I a fost la Chişinău şi în 1927, când avea doar 6 anişori, însoţit de Regina Mamă Elena.
  7. După Radu Moţoc, Sfinţirea Catedralei Episcopale „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Bălţi, în „Confluenţe bibliologice”, nr. 1-4, 2010, p. 150-157.
  8. Evenimentul este reflectat de ziarul „Neamul românesc”, nr. 123 din 6 iunie 1935, p. 1,4, inclus de Traian D. Lazăr în cartea sa Jurnalul Regelui Mihai I de România. Reconstituit după acte şi documente contemporane, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011, Vol. I, 1921-1940, p.106.
  9. Gheorghe Bezviconi, Manuc Bei, în Profiluri basarabene, Chişinău: Ştiinţa, 2017, p. 270.
  10. Ziarul Naţional, 06.12.2017, http://www.ziarulnational.md/mesaj-emotionant-al-unei-victime-a-deportarilor-din-basarabia-la-moartea-regelui-mihai-i-am-inmanat-un-colac-mare-pe-un-prosop/
  11. Revista literar-ştiinţifică a societăţii „Mihai Eminescu”, Chişinău, nr. 17, 1937, p.1.
  12. Pauza mare de la ultima vizită a lui Carol se explică prin relaţiile proaste ale suveranului cu mitropolitul Chişinăului Gurie. „Se vorbeşte că regele Carol al II-lea nu îl favoriza pe mitropolit din cauza că acesta l-a mustrat în public pentru comportamentul său incorect faţă de regina Elena, soţia lui, în timpul unei recepţii” (Valeriu Pasat, Православие в Молдавии, том. I. 1940–1953, Москва, 2009, c. 144). Din alte surse, aflăm că supărarea este cauzată de interdicţia de a intra în catedrală împreună cu Lupeasca, pe care o primeşte regele de la mitropolit. „Maiestate, la noi în sfânta biserică se intră cu soţia legitimă”, ar fi spus Gurie Grosu în public. La 14 decembrie 1936, mitropolitul este chemat la Bucureşti şi nu se va mai întoarce niciodată în Basarabia.
  13. Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol.2, Bucureşti, Şansa SRL, p.85.
  14. Arian Nicolae Petcu, Boboteaza anului 1940 la Chişinău, în ziarul Lumina, 7 ianuarie, 2011, http://ziarullumina.ro/boboteaza-anului-1940-la-chisinau-17239.html
  15. Din interviul cu Edit Rorer (Metleaeva) în timpul filmărilor filmului documentar „Cinci melodii lungi cât 100 de ani”, regizor şi scenarist Arnold Brodicianski, 2003.
  16. Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, Bucureşti: Editura Libra, 1995, p. 76-77.
  17. După Petre Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Bucureşti: Semne, 2011, p. 174.
  18. Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României, trad. din engl. de Maria Bica, Bucureşti: Humanitas, 1998, p. 49.
  19. „Comunicat oficial privind vizita Regelui Mihai I, însoţit de Mareşalul Ion Antonescu, în Basarabia şi Transnistria în zilele de 23-25 august 1941”, în volumul Dezrobirea Basarabiei; 22 iunie1941-23 august 1944 (autori: Vasile Șoimaru, Mihai Tașcă, Jipa Rotaru).
  20. Petre Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Bucureşti: Semne, 2011, p. 182.
  21. Interviu cu Vladimir Beşleagă la „Europa liberă”, https://www.europalibera.org/a/interviu-cu-vladimir-besleaga/28901074.html
  22. Arthur Gould Lee, op.cit, p. 52.
  23. „Comunicat oficial privind vizita Regelui Mihai I, însoţit de Mareşalul Ion Antonescu, în Basarabia şi Transnistria în zilele de 23-25 august 1941”, , în volumul „Dezrobirea Basarabiei; 22 iunie1941-23 august 1944” (autori: Vasile Șoimaru, Mihai Tașcă, Jipa Rotaru).
  24. Arhiva de Folclor a Institutului de Filologie, 2010; inf. Rodica Buhnă, a.n. 1981; s. Largara, r. Leova; culeg. Mariana Cocieru.
  25. Arhiva de Folclor a Institutului de Filologie, CEAP1045/1/149/1, 1977, bob.190, nr. 11: Chistelniţa, Teleneşti; inf. Iordache Maria Eremeevna, 71 de ani; culeg. Efim Junghietu, Z. Leporda, Z- Izbaş.
  26. Din cronica Prime TV, 16 decembrie 2017.
  27. http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/2010/03/arh-octav-doicescu-turnul-dezrobirii.html
  28. Sfințirea Turnului Desrobirii, în Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului. Foaie oficială lunară, nr. 6, octombrie, 1942, Chişinău, p. 30.
  29. Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti: Paideia, 1998, p. 93.
  30. Sfințirea Catedralei din Chișinău, în Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului. Foaie oficială lunară, 1942, nr. 6, octombrie, p.24-30.
  31. Sfințirea Catedralei din Chișinău, în Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului. Foaie oficială lunară, nr. 6, octombrie, 1942, Chişinău, p. 24.
  32. Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului publică în întregime textul Inscripţiei şi al Actului comemorativ.
  33. Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti: Paideia, 1998,p. 91-92.
  34. Alexandru Guţuleac, Profanarea şi distrugerea patrimoniului bisericesc sub prima ocupaţie sovietică (1940–1941), în BȘ MNEIN, Chișinău, 2010, vol., 13 (26), p. 229-240.
  35. Realizări în Eparhia Chișinăului de la dezrobirea Basarabiei până în prezent (august 1941 – septembrie 1942), în Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului, 1942, nr. 5, septembrie, p. 35.
  36. Adevărata bogăţie a bisericilor mănăstirii nu se cunoaşte, deoarece „inventarul mănăstirii de avere întocmit în anul 1929 cu toată arhiva mănăstirii a fost distrus de bolşevici” în timpul primei ocupaţii în perioada 28 iunie 1940 – 21 iunie 1941, potrivit ANRM, Fond 1135, inv. 3, d. 212, f. 100 verso.
  37. Tudor Cires, Simona Lazar, Regele aşteptat să-şi ia portretul votiv, în Jurnal Naţional, 24 iulie 2007, http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/caravana-jurnalul-2007/regele-asteptat-sa-si-ia-portretul-votiv-97906.html
  38. Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău: Museum, 1999, p. 77.
  39. Regele avea un portret votiv şi în catedrala din Chişinău, distrus de reprezentanţii puterii sovietice.
  40. Ion Negrei, Mănăstirea Curchi, în Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova, AŞM, 2013, p.257-282.
  41. Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской СССР П.Н. в Совет о переселении монашествующих из Курского мужского монастыря, в Православие в Молдавии, том. I. 1940–1953, Москва, 2009, c. 677-678, д. №. 177.
  42. Olaru A. A murit mănăstirea Curchi. În: Timpul, 18 iulie 2008, p. 1 și p. 8.
  43. Aurel Corghencea, Mănăstirea Curchi. În : http://www.informator.md
  44. Istoria inedită a unei fotografii a Regelui Mihai I la Chişinău, https://radiochisinau.md/istoria-inedita-a-unei-fotografii-a-regelui-mihai-i-la-chisinau-foto—33806.html
  45. https://www.prime.md/ro/in-timpul-vietii-regele-mihai-a-fost-de-cinci-ori-pe-teritoriul-moldovei_65334.html
  46. Aurel V. Zgheran, Majestatea Sa Regele Mihai I al României: privire ziditoare, în „Confluenţe literare”, 20 ian. 2018, http://confluente.org/aurel_v_zgheran_1516472356.html
  47. Arhiepiscopia Aradului, 14.12.2017, http://www.episcopiaaradului.ro/2017/12/vizite-ale-regelui-mihai-in-eparhii-romanesti/
  48. Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, Bucureşti: Editura Libra, 1995, p. 46.
  49. Amintirile basarabeanului Radion Chiaburu, coleg de clasă cu Regele Mihai,
    adevarul.ro/moldova/actualitate/amintirile-basarabeanului-radion-chiaburu-coleg-clasa-regele-mihai-1_50aca3a47c42d5a663876248/index.html
  50. https://clasapalatina.wordpress.com/elevii-palatini/6-radion-chiaburu/
  51. Omul care l-a salvat pe Regele Mihai, http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/viata-mea-e-un-roman/omul-care-l-a-salvat-pe-regele-mihai-56616.html
  52. Paul Goma, Jurnal pe sărite (1984), p. 53.
  53. Paul Goma, Jurnal pe sărite (1984), p. 56.

54.Ovidiu Creangă, Destine tragice – Regele Mihai şi Ion Antonescu, https://covidiu.wordpress.com/

  1. Paul Goma, Jurnal de apocrif (1998), p.15.
  2. Paul Goma, Jurnal 2012, p. 156.
  3. Paul Goma, Jurnal 2010, p. 889.
  4. Majestatea Sa Regele Mihai I al României: privire ziditoar, în http://www.romaniaregala.ro/atitudini/regele-mihai-in-basarabia-de-a-lungul-anilor/
  5. Eugen Mamot, Întâlnirea cu Regele Mihai al României, în Pe punte de cântec spre Unire, Chişinău, 2018, p. 83.
  6. https://www.europalibera.org/a/interviu-cu-vladimir-besleaga/28901074.html
  7. Ovidiu Creangă, Cu sau fără securişti (prefaţă de Paul Goma), Bacău: Vicovia, 2009; Din sacu’  lui Moş Bodrângă, http://www.logossiagape.ro/2017/12/06/ovidiu-creanga-ghiciti-cine-mi-a-pus-mana-in-cap-regina-mama/
  8. Ion Iachim, Decameron basarabean sau Dumnezeu i-a dat omului puşcă, Chişinău: Pontos, 2005, p. 63.
  9. Ion Iachim, op.cit., p. 58.
  10. Mary Kuşnikova, Apocalipsa, în Scrieri, Novosibirsk, 1999, p. 43.

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *