Replică la josnica făcătură, intitulată „Dezbatere publică: întrebare la un dicţionar de teorie literară: care sunt limitele compilaţiei?”, semnată de Vlad Caraman

Voi răspunde punctual doar la aşa-numitele probe ale autorilor acestei făcături. Da, nu m-am exprimat greşit, textul nu este scris de Vlad Caraman, nu ştiu ce l-a făcut anume pe el să acopere cu pieptul, ca Ion Soltîs din renumita poveste sovietică, ambrazura acestei mizerii. Presupun că e supus unui şantaj continuu, doar a avut cândva tentativa de a-şi însuşi articolele ştiinţifice ale colegului său mai în vârstă Anatol Gavrilov, pentru a le da drept cercetări proprii la teza de doctor habilitat, tentativă pe care am oprit-o cu vehemenţă la revista pe care o gestionam atunci, Metaliteratură. Să vă arăt mesajele din poşta electronică a revistei Metaliteratură din 21 aprilie 2015? Eu nu m-aş mira dacă aş afla că s-a lăsat manipulat şi din cauza că, se ştie bine, a fost ani în şir titular în acelaşi timp şi la Universitatea „Ion Creangă”, şi la Institutul de Filologie. Cel puţin, acum două luni, semna cu hotărâre pe o listă de titulari ai institutului de Filologie. Să vă arăt lista?

Deocamdată vă dezvălui cu anticipaţie un truc al creatorilor acestei făcături. Pentru a fi convingători, trişorii dau în imediată apropiere definiţiile din dicţionarul elaborat de mine şi din sursa „plagiată”. De exemplu:

„ZEUGMA: Figură „care constă în utilizarea unei părţi de propoziţie (predicat verbal exprimat prin adjectiv, compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere logic” […] „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (T. Arghezi, Psalmi). (Grati, p. 525).
„figură „constînd în folosirea unei părţi de propoziţie (verbul predicat, un adjectiv-atribut, un compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte din propoziţie dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere strict logic” […]
„Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti”.  (Dragomirescu, p. 197).”

În realitate, definiţia exactă a lui Dragomirescu:
„… figură care constă în folosirea unui segment de propoziţie sau de frază în propoziţie incongruentă, gramatical sau chiar semantic, faţă de altul, prezent ori subînţeles, din acelaşi enunţ (A)” (p. 278). Exemplul din „Psalmii” lui Arghezi lipseşte la Dragomirescu în impunătoarea listă ce urmează definiţia (pp. 278-279).

Cartea lui Dragomirescu se află la Biblioteca Naţională şi poate oricine verifica textul definiţiei.
Dar să le luăm pe rând!

„Un dicţionar presupune o muncă migăloasă, obositoare, cu un rezultat menit să dăinuie cel puţin câteva decenii, până la apariţia altui „anahoret” al scrisului care să vină cu nuanţări şi completări în stare să înnoiască tiparele unor definiţii comune. Este şi o altă cale de scriere a unui dicţionar? E o întrebare care ne-a sugerat-o nou apărutul Dicţionar de teorie literară. 1001 de concepte operaţionale şi instrumente de analiză a textului literar, Ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura Arc, 2018, autoare Aliona Grati.
Cartea este voluminoasă, are peste 500 de pagini şi se adresează, cum aflăm din Cuvânt-înainte: „… elevilor, studenţilor, masteranzilor, profesorilor, bibliotecarilor, scriitorilor, esteticienilor şi intelectualilor de diferită formaţie”. Întrebarea care apare mai întâi ţine de originalitatea unui asemenea tip de lucrări şi, în special, a acestui dicţionar, care se adresează unui spectru atât de larg de utilizatori. Cât de original poate fi în general un dicţionar? Poţi să scrii altfel despre, bunăoară, epitet, după ce există o definiţie clară care circulă cu mici variante în diverse dicţionare? Aceleaşi dicţionare dovedesc că da, se poate, dacă ai o viziune nuanţată asupra epitetului şi ştii să ţi-o argumentezi judicios. O abordare onestă presupune şi preluarea definiţiei cunoscute, DAR, fireşte, cu indicarea sursei. La urma urmei, o definiţie de dicţionar e o muncă de documentare şi elaborare a unui autor sau grup de autori concreţi, nu e folclor anonim, care circulă din gură-n gură.
Dicţionarul Alionei Grati oferă cititorului şi definiţii reajustate, îmbogăţite de autoare cu detalii şi exemple noi. Dar nu mereu se întâmplă aşa. Partea originală a cărţii este umbrită mereu de compilaţii la hotar cu plagiatul sau trecute direct în furt intelectual. Sunt definiţii, formulări, exemplificări, care le repetă întocmai pe cele din alte cărţi, fără a se indica sursa de unde au fost preluate. Autoarea îşi asumă, sub nume propriu, definiţii şi exemple, elaborate de alt/alţi autor(i).  Explicaţiile unor termeni, curente, fenomene literare conţin fraze preluate întocmai sau cu mici schimbări de topică, sau cu înlocuire de sinonime. Acest lucru nedumereşte din mai multe motive: mai întâi, autoarea este cadru didactic universitar şi cercetător ştiinţific, cu un parcurs academic de mai mulţi ani, este doctor habilitat în filologie, perfect familiarizată cu deontologia ştiinţifică. Apoi, dicţionarul este destinat elevilor, studenţilor, cărora li se oferă nu doar definiţia unui termen, dar şi o metodă de lucru. Un exemplu de urmat. O mostră de „rigoare ştiinţifică”, de circulaţie neonestă a ideilor.”
În Dicţionarul Alionei Grati, de-o pildă, citim o reflecţie despre curentul Realism: „… Flaubert denunţă romanul care caută cu orice preţ să susţină deschis o teză (socială, morală, religioasă etc.), tendenţiozitatea având, după el, un efect de vulgarizare. Grija supremă a scriitorului trebuie să rămână calitatea artistică a construcţiei, a formei şi expresiei operei literare, proporţionarea perfectă, armonioasă a părţilor, zugrăvirea unor personalităţi de excepţie. Frumosul artistic este în sine moral, util spiritualmente, de aceea scriitorul trebuie să fie în primul rând un artist, un estet”. (Grati, p. 414).
Astfel definit apare la Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale (vol I, vol II). Editura Saeculum, I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1998. „Flaubert începe prin a denunţa romanul care caută cu orice preţ să susţină o teză (socială, politică, morală, religioasă etc.). Tendenţiozitatea ostentativă – deci atitudinea care transformă mijlocul în scop – vulgarizează arta. Grija supremă a scriitorului trebuie să rămână calitatea artistică a construcţiei, a formei, a expresiei. Dar, prin aceasta, scriitorul va atinge şi un ideal moral: căci frumosul artistic este spiritualmente şi util, prin urmare moral. Romancierul realist va urmări deci să devină un scriitor-artist”. (Drimba, vol. 2, p. 244).
Sau despre alt curent, Renaşterea: Mişcare culturală … „având ca temelie ideologică principiul liberei dezvoltări a personalităţii omeneşti, salvarea ei de rigorile dogmelor, prejudecăţilor şi superstiţiilor religioase. Renascentiştii cultivă încrederea nelimitată în forţa omului şi în posibilităţile lui morale, intelectuale şi creatoare, refuză ascetismul şi promovează valorile umane, îşi exprimă admiraţia pentru „păgânismul” antic”. (Grati, p. 422). şi, definiţia lui Ovidiu Drimba: mişcarea „are drept temelie ideologică principiul liberei dezvoltări a personalităţii omeneşti, eliberată de rigorile dogmelor, prejudecăţilor şi superstiţiilor religioase; încrederea nelimitată în forţa omului şi posibilităţile sale morale, intelectuale, creatoare în orice domeniu; capacitatea sa de a acţiona şi a modifica lumea şi viaţa; refuzul ascetismului şi aprecierea exclusivă a vieţii materiale şi a valorilor pur umane; în fine – promovarea spiritului critic, combativ şi esențialmente laic, admirând „păgînismul” antic”. (Drimba, vol. 1, p. 201).
În definiţia Clasicismului, autoarea, compilând fraza lui Drimba, echivalează, din neatenţie, probabil, „eleganţele stilistice”, ca atribut al raţiunii clasiciste, cu „excesele stilistice”, improprii acestui curent:  „Nu „natura” cea  fizică sau exterioară interesează, ci ansamblul de elemente ce constituie psihologia umană în datele ei esenţiale. Principiul director al artei clasice trebuie să rămână raţiunea, controlul şi cenzurarea  fanteziei, sensibilităţilor şi a exceselor  stilistice”. (Grati, p. 91). „Materia artei este „natura”, prin aceasta înţelegând însă nu natura fizică sau lumea exterioară, ci ansamblul de elemente ce constituie psihologia umană, în datele sale principale, esenţiale (…) principul director al artei (deci şi al literaturii) trebuie să rămână raţiunea, a cărei funcţiune este judecata, controlul şi cenzurarea fanteziei, sensibilităţii, eleganţelor stilistice”. (Drimba, vol. 1, p. 320).
Şi câteva mostre de prelucrare mai abilă a informaţiei preluată de la Drimba:  „Balzac afirmă că noua literatură trebuie să facă apel la utilizarea largă a detaliilor din realitatea contemporană, şi nu din istorie sau imaginaţie”. (Grati, p. 414).
„Pentru Balzac, noua literatură trebuie în primul rând să facă apel la utilizarea largă a detaliilor, care, însă, spre deosebire de modul romanticilor, „vor fi împrumutate realităţii contemporane, nu istoriei, nu imaginaţiei”. (Drimba, vol. 2, p. 242).
Sau: „Potrivit doctrinei c., pentru a deveni un mare scriitor, creatorul trebuie să respecte mai multe condiţii. În primul rând, să fie un geniu, mai apoi, să-şi însuşească o tehnică desăvârşită şi să cunoască temeinic câteva reguli”. (Grati, p. 91).
„Prima condiţie pentru a deveni un mare scriitor este, desigur, geniul. (…)  trebuie să-şi însuşească şi o tehnică desăvârşită (…), cunoaşterea temeinică a unor reguli de creaţie”. (Drimba, vol. 1, p. 321);
Printre autorii frecventaţi de autoarea Dicţionarului în cauză este şi Gheorghe Crăciun: (Gheorghe Crăciun, Introducere în teoria literaturii. Ediţie revăzută şi adaptată pentru învăţămîntul la distanţă, anul I, semestrul I (cap. 1-7) şi semestrul al II-lea (cap. 8-14). Note de curs (https://vdocuments.mx/teoria-literaturii-55c60d14800fc.html).
„În Antichitate, la Aristotel şi Horaţiu, p. desemna totalitatea normelor referitoare la arta compoziţiei în versuri”.  (Grati, p. 387).
„În Antichitate, la Aristotel şi Horaţiu, el (termenul – n.n.) desemnează totalitatea preceptelor şi normelor referitoare la arta compoziţiei în versuri”. ( Gh. Crăciun, p. 88).
Un dicţionar presupune într-adevăr o muncă migăloasă cu un material enorm şi complex. Un rezultat bun se poate obţine doar dacă îţi stabileşti de la bun început nişte criterii, legităţi după care îţi ordonezi materialul. De regulă, aceste criterii sunt expuse la începutul lucrării, ceea ce am făcut şi eu. Tovarăşi justiţiari, aţi citat din introducere doar ceea ce v-a convenit, ceea ce se încadra bine în planurile voastre, pentru a ataca un fost concurent, incomod încă. Fireşte că nu intra în chibzuielile demonstraţiei voastre faptele că:

1. în Introducere, pe pagina a 2-a, există o frază care trimite la lista surselor la care am apelat:

„Dicţionarele şi lucrările din bibliografia de la finalul cărţii reprezintă doar o selecţie a celor mai importante suporturi teoretice, la care am apelat cel mai adesea.”

2. Dicţionarul are o listă selectivă dar impunătoare de surse: dicţionare de referinţă şi lucrări importante care au alcătuit ţesutul  textelor teoretice.

Sper, iubiţii mei oameni de ştiinţă perfecţi, că înţelegeţi bine limba română?
Bănuiesc că autorii invectivei nu au citit cu atenţie definiţia a ceea ce înseamnă „compilaţie” de au folosit-o cu atâta superbie de persoane perfecte în toate 111 calităţi alese. Aceştia ar putea să se documenteze de la alţi autori de dicţionare la o adică, dacă cartea mea nu îi poate ajuta.

Varianta din dicţionarul semnat de mine: „COMPILAŢIE Din fr. compilation, lat. compīlatĭo,-onis – „a-și însuși, a răpi”. 1. ² Opera sau textul care reproduce idei și fragmente de idei, preluate de la diverși autori străini și care, reorganizate, permit formularea unor supoziții și ipoteze noi. C. constituie o modalitate normală de realizare a unor lucrări cu caracter informațional: dicționare, enciclopedii, manuale, compendii.”

Poate e cazul să dăm ascultare unor specialişti care nu au treabă cu institutul nostru de cercetare, plin numai de genii cu lucrări de excepţie. De pildă, să citim părerea colectivului care a elaborat Dicţionar de termeni literari (coordonator Mircea Anghelescu), Bucureşti, 1995:

„Compilaţia este modalitatea normală de realizare a unor lucrări de informare, mai ales când ele trebuie să fie foarte concentrate: un dicționar, o enciclopedie, un manual de pildă au un grad minim de originalitate, care se manifestă de cele mai multe ori în organizare şi selecţie” (p. 59).

Definiţia unei noţiuni literare (dacă cumva autorul/ grupul de autori nu-şi propun o reconceptualizare) nu admite formulări schimonosite doar de dragul originalităţii orgolioase. Reuşita unui dicţionar cu caracter didactic, de iniţiere (şi anume acest fel de  lucrare mi-am propus să realizez, ca să îmi ajut studenţii şi eventual elevii din clasele mai mari) constă în alegerea celor mai bune şi mai clare definiţii, precum şi a celor mai relevante exemple, inclusiv sub aspectul gradului de consacrare al scriitorului. Nu putem să umplem un dicţionar cu exemple din opera poetului minor Alexandru Robot, oricât ar fi ele de bune. Mereu vom apela la Eminescu sau la Bacovia şi Topîrceanu, fireşte.

În prefaţă la dicţionarul elaborat de mine este scris clar pentru oricine citeşte româneşte că lucrarea „este menită să iniţieze şi să orienteze utilizatorul în labirintul  teoriilor şi definiţiilor propuse, fără a epuiza subiectul  sau a avea pretenţia impunerii unei viziuni anume” (p.5)

Dacă nici Gheorghe Crăciun nu ascunde faptul că celebra lui „Introducere în teoria literaturii” este o lucrare scrisă în formă eseistică, urmând direcţiile de teoretizare ale specialiştilor de referinţă Warren, Wellek şi Adrian Marino, de ce mi-ar fi mie ruşine să gândesc şi să formulez în felul lui Gheorghe Crăciun şi Ovidiu Drimba?
De la primul autor am învăţat cândva alfabetul teoriei literare(turii). Lucrarea „Introducere în teoria literaturii”, apărută în 1997, la Magister-Cartier, an în care mi-am început cariera de lector universitar, a intrat în memoria mea ca un poem canonic. Puţin mai târziu, am descoperit la Biblioteca Naţională „Teoria literaturii” de Austin Warren şi Rene Wellek şi am constatat similitudini de structură, idei, probleme puse în discuţie (natura literaturii, funcţia literaturii, literatura scrisă şi orală, sacră şi profană, modul de existenţă a operei literare adevărul artistic etc. ). Imaginaţi-vă acum, adoraţii mei trădători, că mă apucam să-i imput atunci iniţiatorului meu faptul că a compilat/ plagiat din teoreticienii americani!!! Nu am făcut asta, acuzatorii mei cu profil ştiinţific perfect, deoarece eu ştiu să citesc româneşte :
„În 1442, când au publicat prima ediţie a tratatului de „Teoria literaturii”, Wellek şi Warren aveau convingerea că o abordare sistematică a problemelor literaturii este încă posibilă. Lucrarea celor doi teoreticieni americani, ca şi cercetările asupra conceptului şi ideii de literatură întreprinse la noi de Adrian Marino, rămân principalele repere ale volumului de faţă, exact în această idee, a sistematizării.” (p.6)
Lucrarea lui Ovidiu Drimba mi-a fost  reper important în elaborarea cursului de „Istorie a literaturii universale” la Facultatea de Filologie a Universităţii Pedagogice „Ion Creangă”. Şi nu numai Ovidiu Drimba (am în bibliotecă şi toată colecţia din „Istoria Culturii şi Civilizaţiei”), domnilor acuzatori, dar şi N.A. Cisteacova, N.V. Vulih. Istoria literaturii antice. Chişinău, 1991; Sorina Bercescu, Istoria literaturii franceze. Bucureşti, 1970; Martini Fritz, Istoria literaturii germane. Bucureşti, 1970. Francesco de Sanctus, Istoria literaturii italiene. Bucureşti, 1965; A. Anixt. Istoria literaturii engleze. Bucureşti, 1972; Leon D. Leviţchi, Istoria literaturii engleze şi americane. Bucureşti, 1998; T. Vianu, Studii de literatură universală şi comparată, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1963; E. Cizek, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, Univers, 1970;  W. Jaeger, Paideia, Bucureşti, Teora, 1999; G. Rachet, Tragedia greacă, Bucureşti, Univers, 1980; E. R. Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Bucureşti, Univers, 1970; J. Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Bucureşti, Meridiane, 1993; H.-I. Marrou, Trubadurii, Bucureşti, Univers, 1983; E. Papu, Excurs prin literatura lumii, Bucureşti, Eminescu, 1986; D. de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, Bucureşti, Univers, 1987; P. Zumthor, Încercare de poetică medievală, Bucureşti, Univers, 1983; Т.В. Ковалёва, Литература средних веков и возрождения, Минск, 1988; P. Burke, Renaşterea europeană, Iaşi, Polirom, 2005; Al. Ciorănescu, Barocul sau descoperirea dramei, Cluj-Napoca, Dacia, 1980;  Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea. Umanismul şi destinul artelor, Bucureşti, Univers, 1975; R. Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, partea întâi, Bucureşti, Univers, 1981, partea a doua, Univers, 1983;  E. Papu, Barocul ca tip de existenţă, Bucureşti, Minerva, 1977;  A. Marino, Dicţionar de idei literare, Bucureşti, 1973; B. Munteanu, Istoria literaturii franceze. Clasicismul, ideologia şi literatura de idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004;  E. Papu, Apolo sau ontologia clasicismului, Bucureşti, Eminescu, 1985;  R. Munteanu, Cultura în Epoca Luminilor. Vol. II, Bucureşti, Minerva, 1981;  A. Béguin, Sufletul romantic şi visul, Bucureşti, 1998; Vera Călin, Romantismul, Bucureşti, Univers, 1970; M. Călinescu, Conceptul modern de poezie, Bucureşti, Eminescu, 1972; M. Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Univers, 1995;  H. Friedrich, Structura liricii moderne, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969; K. Heitmann, Realismul francez de la Stendhal la Flaubert, Bucureşti, Univers, 1983;  G. Larroux, Realismul, Bucureşti, Cartea Românească, colecţia Syracuza, 1998;  Vl. Nabokov, Cursuri de literatură rusă, Bucureşti, Thalia, 2006; S. Alexandrescu, D. Grigorescu, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Buc., Ed. Enciclopedică, 1971;  V. Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, Bucureşti, Minerva, 1998;  M. Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Bucureşti, Univers, 1970; Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003; D. Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Bucureşti, Eminescu, 1975 şi alţii care au intrat în plămada cursului elaborat de mine pe sute de pagini şi predat la ore peste 15 ani.

Căutaţi, cotrobăiţi prin dicţionar, stimabili colegi, le veţi recunoaşte ideile, expresiile, formulările, fiţi siguri!

 

Apropos, de ce a zis Balzac în renumita prefaţă la ciclul „Comedia umană”, consultaţi toate dicţionarele de curente literare şi vei găsi aceleaşi accente, citate.

 

 

Ideea că poetica antichității este normativă nu aparţine lui Gh. Crăciun, autoul nici nu a pretins asta, ci constituie axioma tuturor lucrărilor, inclusiv a celei semnate de Warren şi Wellek. Consultaţi, spre exemplu,  „Terminologie retorică şi poetică”, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 1994:

„P. clasică, având drept sursă model Poetica aristoteliciană, este prin excelenţă o P normativă.” (p. 139). 

Majoritatea dicţionarelor, şi asta se întâmplă în lucrările scrise în toate limbile, sunt sintetice şi reiau descoperirile altora cu unele explicaţii minore personale. Dicţionarul semnat de mine a fost declarat de la bun început o colecţie de „instrumente de lucru”, şi nu o teză ştiinţifică originală.

 Eu am făcut greşeli, inclusiv cu omisiunea lui Crăciun din lista de la final (nu şi în articole, vezi pp. 203, 288, 362, 363, 390, 397, 488, 498, 499 ş.a.), o greşeală involuntară, dar pe care o regret foarte mult (mai sunt şi altele, remarcate de mine mai târziu, dar nu le voi developa, ci le voi repara în următoarele eventuale ediţii), dar de la greşeli de redactare la motive de învinuire de plagiat distanţa e mare.

Nu am avut ambiţia să înlocuiesc sarcina unui cel puţin Sector de Teoria literaturii, dacă nu a unui Institut de Filologie, de a elabora un dicţionar cu materiale inedite şi concepte de nimeni înainte gândite. Nu! Asta o va face de acum înainte colectivul Institutului de Filologie Română, ce poartă vajnic numele somităţii filologice Bogdan Petriceicu Hasdeu, sub conducerea perfectă a domniilor voastre, savanţi totalmente şi invulnerabil integre, care v-aţi obţinut gradele ştiinţifice pe căi perfecte cu teze mai ales originale, elaborate în termene record!

Sarcina mea a fost de departe mai modestă: să ajut studenţii mei să găsească rapid oarecare repere, fără să aibă nevoie să se lanseze în spaţiul amăgitor al internetului. Şi cred că acest lucru mi-a reuşit: oricine a folosit acest instrument de lucru a rămas mulţumit.

În regăsim și pe Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei, Timişoara, Editura Aeticus, 2003.

„În Arta poetică, Horaţiu recomandă divizarea pieselor de teatru în cinci a., normă preluată ulterior de dramaturgii clisicismului. Molière respecta norma celor cinci a.”. (Grati, p. 13).

„Horaţiu, în Ars poetica recomandă divizarea pieselor de teatru în cinci acte, normă preluată de dramaturgii clasicismului. Molière, de pildă, respectă norma celor cinci acte”. (Tatomirescu, p. 8).

Sau: „Un vers a. (un adoneu) este cel cu care M. Eminescu îşi încheie strofele în Odă (în metru antic): „Sin-gu-ră-tă-ţii”, „Ne᾽n-du-ră-toa-re”, „A-pe-le mă-rii”, Pa-să-rea Phoe-nix”, Mie redă-mă”. (Grati, p. 16).

„în «Odă – în metru antic» de M. Eminescu, fiecare strofă safică se încheie cu un adonic / adoneu: Singurătăţii; Ne-ndurătoare; Apele mării; Pasărea Phoenix şi Mie redă-mă”.. (Tatomirescu, p. 10).

 

 

 

 

 

 

Şi de ce la o adică nu aş oferi utilizatorilor această informaţie?

 

Acum că nu aveţi în faţă mulţimea de surse pe care le-am utilizat eu, vă îndemn pe toţi să puneţi pe google cuvântul-cheie ADONEU. Veţi constata desigur sute de analize care oferă acelaşi exemplu pentru ilustrarea acestui tip de vers, căci poezia românească nu se poate lăuda cu multe probe de adoneu, care e un vers antic, după câte ştiţi.

De asemenea, versul ilustrează definiţiile adoneului în următoarele lucrări:

1.                Ioana Petraş, Teoria literaturii, Editura Didactică şi Pedagogică, p. 435.

2.                Mihai Cimpoi, Curs de critică literară, p. 146.

3.                Literatura română: comunicare, opera literară, stilul artistic, curente literare, modele de eseuri structurate,şi recapitulative / Mioriţa Got, Rodica Lungu. – Ed. a 2-a.- Piteşti: Nomina.

4.                Bacalaureat în 30 de săptămâni. Limba şi literatura română, Editura Sigma, 2014, P. 170

etc.

 

În definirea figurilor de stil, cel mai des Aliona Grati apelează la definiţiile şi exemplele lui (Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975) iarăşi, fără a indica sursa preluării. Sunt multe, din lipsă de spaţiu, includem doar câteva mostre:

ANADIPLOZA: „Figură sintactică constând în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte din finalul unei unităţi sintactice sau metrice la începutul celei următoare, numită şi reduplicaţie, geminaţie, repetiţie. A. creează în text o simetrie de tipul (…x/x…). De ex.: „Cine face bine, bine găseşte” (Folclor), „Vine! vine! vine! şi-n sfârşit se-arată/ Şi-n sfârşit se arată vornicul Moţoc”. (Grati, p. 29).

„figură care constă în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte din finalul unei unităţi sintactice sau metrice, imediat (sau aproape imediat) la începutul unităţii sintactice sau metrice următoare: …X/X…: „Cine face bine, bine găseşte” (Pop.), „Vine! Vine! Vine! şi-n sfîrşit se-arată/ Şi-n sfârşit se arată vornicul Moţoc”. (Dragomirescu, p. 35).

 

Eu am lucrat cu Gh. N. Dragomirescu, „Dicţionarul figurilor de stil. Terminologia fundamentală a analizei textului poetic”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1995. Acest lucru elementar ar trebui să-l ştie omul care a avut acces în laboratorul de lucru, nu e aşa? Asta desigur dacă acel om îşi făcea onest datoria, dacă îşi onora angajamentele.

 

Toate dicţionarele, inclusiv cel explicativ dau aceeaşi definiţie. Ce se mai poate aici inventa? Formulări originale ale cuvântului „reluare” sau ale cuvântului „final”?

Vedeţi şi:

DEXI. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Arc-Gunivas, 2007, p.68.

https://dexonline.ro/definitie/anadiploz%C4%83

http://www.webdex.ro/online/dictionar/anadiploza

https://www.cuvintecare.ro/definitii-pentru-anadiploza.html

https://figuridestil.ro/anadiploza/, aici şi exemlele de anadiploză: „Cine face bine, bine găseşte”, „Vine! vine! vine! şi-n sfârşit se-arată/ Şi-n sfârşit se arată vornicul Moţoc”.

Denigratorii muncii mele uită să pună în demonstraţia lor şi alte exemple ilustrative ale acestei figuri care urmează în definiţie: „Pe mare, cu luna, din valuri…/ Din valuri de mare, cu luna” (M. Eminescu, Oricât de mult am suferit); „Cum bine-a zis Verlaine În vântul rău/ În vântul acesta, -ţi spun că am să plec” (Ş. Foarţă, ***”

EPANADIPLOZĂ: „figură sintactică care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unui grup de cuvinte la începutul şi la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice; altfel spus, repetarea aceluiaşi cuvânt în anaforă şi în epiforă, în cadrul aceleiaşi propoziţii, fraze sau aceluiaşi vers (x…x/ y…y […]  „Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu” (M. Eminescu, O mamă…); „Din haos, Doamne, am apărut / Şi m-aş întoarce-n haos…/ Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”. (Grati, 154).

„figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt (grup de cuvinte) şi la sfîrşitul, şi la începutul unei unităţi sintactice sau metrice; altfel spus, repetiţia aceluiaşi cuvînt şi în anaforă, şi în epiforă, în aceeaşi propoziţie, frază sau vers: x…x/y…y […]„Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu” (…) „Din haos, Doamne, am apărut / Şi m-aş întoarce-n haos…/ Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”. (Dragomirescu, p. 50).

 

Definiţia este, cu mici devieri, la fel în majoritatea dicţionarelor. Ce zorzoane se pot inventa aici?

https://dexonline.net/definitie-epanadiploz%C4%83

DEXI. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Arc-Gunivas, 2007, p. 658.

https://figuridestil.ro/epanadiploza/

În Dicţionar de termeni literari (coordonator Mircea Anghelescu), Bucureşti, 1995, definiţia apare întocmai:

„Figură de stil care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau grup de cuvinte la începutul  şi la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice, adică în repetarea aceluiaşi cuvânt şi în anaforă, şi în epiforă, în aceeaşi propoziţie sau frază ori în acelaşi vers. Exemple: „Din haos, Doamne, am apărut / Şi m-aş întoarce-n haos…/ Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos” „U cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer şi stele” (M.Eminescu, Luceafărul)” (p.85)

Oare cine de la cine a plagiat? Să-i lăsăm pe genialii atacatori să elaboreze definiţii mai originale şi mai clare, dacă tot au luat bani şi premii pentru asta.

De exemplele din Eminescu nici nu are rost să vorbesc, sunt un patrimoniu comun al dicţionarelor figurilor de stil

https://figuridestil.ro/epanadiploza/

Şi aici autorii judecători uită să menţioneze toate exemplele din varianta mea:

Lung e drumul, ceasul lung” (L. Blaga, Cântec în noapte).

APOKINU:„Figură sintactică de inversiune care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, altfel spus: două cuvinte cu un determinant comun […] „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină… ”. (Grati, p. 45).

„figură care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, astfel spus: două cuvinte cu un determinant comun […] „Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” (Eminescu).(Dragomirescu, p. 112-113).

 

În primul rând, aş vrea să dau definiţia corectă a lui Dragomirescu. Când porneşti cu astfel de acuzaţii, eşti atent la orice sintagmă:

„…figură care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, astfel spus: două cuvinte cu un determinant comun (A)” (p. 97)

Definiţiile apokinului sunt peste tot la fel, de ce aş inventa o altă definiţie? Vedeţi şi:
DEXI. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Arc-Gunivas, 2007, p.104
https://dexonline.ro/definitie/apokinu
Exemplul din Eminescu este unul comun multor izvoare:
https://figuridestil.ro/apokinu/

Şi iar autorii-procurori uită să dea toate exemplele mele:

„Codrul din munţi, râul din vale-mi tace.”, sau „Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv” (M. Eminescu).

PARONOMAZĂ:

„Figură sintactică ce constă în folosirea unor paronime în acelaşi enunţ, în aşa fel încât similitudinea sonoră dintre cuvinte produce surpriza unei relaţii semantice aparente, care îndreptăţeşte enunţul. Unele paronime pot avea  chiar radical comun: „Traduttore traditore” sau „Cine-mparte parte-şi face”. (Grati, p. 368).

„figură de stil bazată pe paronimie şi care constă în folosirea unor paronime în acelaşi enunţ, în aşa fel încît similitudinea sonoră dintre cuvinte produce surpriza unei oarecare relaţii semantice aparente, care ar îndreptăţi enunţul; mai ales că unele paronime pot avea chiar radical comun: „Cine împarte parte-şi face”. (…) „Traduttore traditore”. (Dragomirescu, p. 175).

 

Să vă trimit iar la Dex? Inclusiv la exemplele „Traduttore traditore” sau „Cine-mparte parte-şi face”.

Definiţia mea dă un şir de alte exemple ascunse de autorii rău intenţionaţi:

„În p., se pot asocia cuvinte cu sensuri total diferite: „Am vrut să nu fiu eu de vină/ Că am avut numai atâta rădăcină/ Cât a rodit o rodie, şi-atât” (T. Arghezi, Inscripţie pe un inel), dar şi termeni apropiaţi semantic ori legaţi prin istorie derivativă: „Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă”, M. Eminescu, Călin; „La toată răscrucea e-o cruce” (Arghezi, Inscripţie în dosul unui portret). Poezia modernă cultivă p. ca sursă de aliteraţie, realizată în baza legăturilor contextuale de sens şi pe suportul fonetic asemănător: „Eu, născut Icar, ajuns acar,/ Gându-mi culc pe negrele traverse” (V. Roşca, Sufletul veghează lângă geam), pe calambur („De ce vă puneţi gheara-n gât?/ Să lase unul cât de cât,/ Să dea şi celălalt ceva –/ Eu, cât de cât, socot c-o da!”, G. Topîrceanu, Un duel). P. este apropiată de antanaclază, însă aceasta reuneşte cuvinte identice sub raport sonor şi având sensuri diferite („O lume e în lume şi o vecie ţine” (M. Eminescu, În vremi demult trecute…)).

Şi ştiţi ce o să vă spun? Nici aceste exemple nu-mi aparţin în totalitate, unele circulă prin mai multe surse şi mi-au părut foarte bune pentru a fi preluate aici. Şi nu cred că va suferi utilizatorul dacă nu va afla de unde exact le-am luat. Din sursele de la sfârşitul cărţii, dragilor!

DEPRECAŢIE „figură retorică de compoziţie care consta, la origine, în implorarea zeilor pentru înlăturarea unei nenorociri sau pedepse. D. a fost preluată de unii poeţi moderni, plăsmuind rugăciuni către divinitate şi exprimând suferinţe cu intensitate. Ex: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară, Marie!”. (Grati, p. 129).

„figură de stil care, la origine, consta într-o implorare adresată zeilor pentru înlăturarea unei nenorociri ori a unei pedepse. […]  Figura a fost preluată şi utilizată de unii poeţi moderni, plăsmuind rugăciuni către divinitate, iar aproape de timpurile noastre, pierzându-şi caracterul religios, deprecaţia a fost folosită ca să exprime mai mult intensitatea suferinţei […]

„Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor:
Din valul ce ne bîntuie
Înalţă-ne, ne mîntuie,
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară
Marie!”. (Dragomirescu, p. 70).

Definiţia lui Dragomirescu a fost considerată de mine foarte expresivă încât am optat pentru această formulă, la fel ca şi autorii Dicţionarului explicativ

https://dexonline.ro/definitie/deprecatie

DEXI. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Arc-Gunivas, 2007, p. 537.

Şi da!, nu vedeţi că e o altă strofă la ilustrare?

EMFAZA:„figură de insistenţă care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar  unui enunţ întreg o importanţă deosebită […]. Ex: „Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună/ (…)/ – De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti”. (Grati, p. 150).
„figură de stil care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar unui enunţ întreg o importanţă deosebită […]
„De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rînd, el este Domnul Ţării Româneşti”. […]
„Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună”. (Dragomirescu, p. 71).
Şi din nou aceeaşi metodă: ascunderea faptului că definiţia şi exemplele sunt comune mai multor dicţionare şi îndreptare didactice. Vezi de exemplu acelaşi Dex

https://dexonline.ro/definitie/emfaza

De fapt, definiţia pentru care am optat este mult mai vastă, dar restul frazei a fost omis cu intenţia clară de a crea impresia de preluare integrală:

„Figură de in­sis­tenţă care constă în a acorda unui cu­vânt ori chiar unui enunț întreg o im­portanță deosebită, făcându-l, grație in­tonației ori contextului, să spună mai mult decât exprimă sau chiar ceea ce nu exprimă; rostire afectată, pompoasă a unui discurs oratoric sau liric, caracterizat prin intonaţie ridicată și utilizarea unor figuri de stil ca dislocarea și repetiţia; grandilocvenţă, manierism, patos, preţiozitate.”

Exemplul din Eminescu este utilizat şi de Irina Petraş, Teoria literaturii, p. 145.

ZEUGMA: Figură „care constă în utilizarea unei părţi de propoziţie (predicat verbal exprimat prin adjectiv, compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere logic” […] „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (T. Arghezi, Psalmi). (Grati, p. 525).
„figură „constînd în folosirea unei părţi de propoziţie (verbul predicat, un adjectiv-atribut, un compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte din propoziţie dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere strict logic” […]
„Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti”.  (Dragomirescu, p. 197). 
Felul cum fabrică autorii josnicului atac această probă poate fi considerat un act de calomniere. Iată definiţia exactă a lui Dragomirescu:

„… figură care constă în folosirea unui segment de propoziţie sau de frază în propoziţie incongruentă, gramatical sau chiar semantic, faţă de altul, prezent ori subînţeles, din acelaşi enunţ (A)” (p. 278)

Exemplul din „Psalmii” lui Arghezi lipseşte la Dragomirescu.

Dicţionarul explicativ dă o definiţie asemănătoare celei propuse de mine, precum şi cel al Irinei Petraş. Eu am pledat pentru o definiţie mai aproape de formularea din  Dicţionar de termeni literari (coordonator Mircea Anghelescu), Bucureşti, 1995, p. 253.

Degeaba caut eu onestitate şi îmi imaginez că autorii detractori vor da întreaga definiţie şi exemplele din dicţionarul atacat.

ZEUGMĂ Din fr. zeugma, lat. zeugma – „a lega”. J Figură sintactică de stil, formă de elipsă care constă în utilizarea unei părţi de propoziţie (predicat verbal exprimat prin adjectiv, complement circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere logic. E rezultatul ce apare în urma suprimării unor unităţi sintactice reclamate, celelalte unităţi ale propoziţiei fiind combinate aberant din punctul de vedere al normei gramaticale. Ex.: „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (T. Arghezi, Psalmi); „Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,/ Nalţă-o mănăstire şi trei parastasuri” (G. Topîrceanu, Mihai Viteazul şi turcii). Quintilian defineşte figura ca fiind mai multe propoziţii reunite în jurul unui predicat. Dicţionarele moderne o consideră fie sinonimă cu silepsa (reunind mai multe predicate care urmează după un subiect), fie denumind orice construcţie care presupune relaţia unei părţi de propoziţie cu mai multe cuvinte deodată. H. Morier îi atribuie valoare stilistică doar zeugmei care se realizează prin coordonarea unei părţi de propoziţie cu o propoziţie subordonată aceluiaşi regent, celelalte fiind considerate elipse-erori. Vezi şi: elipsă, metabolă, silepsă.”

 

Stimaţi cititori, Grigore Vieru are un aforism potrivit pentru această situaţie: „Mila o ai pe gratis, iar invidia trebuie să o meriţi”. Voi trece şi peste această lovitură colegială. Vă rog mult să le transmiteţi autorilor „dezbaterii publice” sfatul meu de „perdant” în competiţia pentru rolul de lider într-o instituţie de cercetare – să-şi caute de treabă. Marele loz e în mâinile lor,  au ieşit victorioşi ca ruşii la Berlin şi acum nu au decât să se afirme! Eu am suficientă energie ca să-mi continui munca inclusiv cu studenţii mei, dacă nu cumva actualul şef de catedră Vlad Caraman, în acelaşi timp şi în mod fraudulos, cercetător titular cu drept de vot la alegerea directorului în Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, nu va reuşi să mă scoată definitiv de la universitatea la care îmi ţin cursurile de peste două decenii, aşa cum a încercat acum doi ani. Din mila actualului rector, am la momentul de faţă 0,15 normă. Nimeni din colegii mei universitari nu are mai puţin. Voi avea la anul loc la catedră?!  Vom trăi şi vom vedea! Deocamdată aveţi mare grijă pe cine alegeţi pentru a-i face mult bine!

p.s. La Institutul de Filologie s-a creat, special pentru a rezolva „cazul” meu, o „comisie de etică” în frunte cu Andrei Ţurcanu. E în logica lucrurilor să urmeze o şedinţă cu iz comunist în care se va vota demiterea mea. Subiect pentru un scriitor de melodrame!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *