Schiţă pentru descrierea artei romaneşti a lui Val Butnaru

Am găsit soluţia pentru a concepe prezentarea romanului lui Val Butnaru Misterioasa dispariţie a lui Teo Neamţu în timpul unui concert de ethno jazz. O formaţie alcătuită din instrumentişti de diferite naţionalități produceau o minune de melodie familiară, şi în acelaşi timp neobişnuită, fragmentată şi totodată legată, cu ritmuri împiedicate, dar de o fascinaţie ce îmi ţinea corpul încordat în scaun, cu excepţia bărbiei ce îmi trăda insistenţa de a imita mişcarea sonurilor. Prinse într-o orchestraţie sofisticat elaborată, de complexitatea simfoniilor baroce, compilaţiile muzicale dezvoltau mai multe motive. Într-o logică internă bine stăpânită a periodicităţii, frazările lor scoteau alternativ melodii amintind uneori hedonismul clienţilor dintotdeauna ai cafenelelor mondene, răsfăţaţi de fineţuri estetice în aburii cafelelor şi ai fumului ţigaretelor; alteori durerile sfâşietoare ale vreunei etnii oprimate, asaltate de război şi de alte probleme sociale. Pentru reuşită, instrumentiştii, şi desigur autorul compilaţiilor, trebuiau să aibă abilităţi de virtuoz,  stăpânind  atât arta şi tehnica jazului, cât şi  cunoştinţe din patrimoniul cultural, istoric şi spiritual al naţiunii evocate.

Diferenţa între un romancier profesionist şi unul mânat de inspiraţie subită, de nevoia de confesiune sau de dorinţa celebrităţii imediate în cadrul unor emisiuni cu vip-uri mondene stă în capacitatea de a alcătui un produs care să demonstreze lecturi formative, gust estetic, abilităţi tehnice, dar şi, mai ales, viziune artistică, adică un anumit mod de a interpreta realitatea. Eu nu cred în romanul care doar povesteşte. Eu vreau să mă aleg, în urma lecturii unei poveşti, aventuri ieşite din comun etc.,  cu o învăţătură, cu o lecţie de bun gust artistic, cu o deschidere asupra unei probleme existenţiale, cu o atitudine în dialogul cu celălalt etc. Romanul este forma literară a acestui tot unitar topit în structura lui, iar calitatea lui depinde de buna sudura a elementelor structurii, în măsura în care totul să pară, pentru cititorul de rând, în orice caz, organic şi incitant. Şi pentru că eu nu sunt un cititor „inocent” şi, atunci când citesc, văd în primul rând „sforile” ce mişcă personajele,  naraţiunea, acţiunea  și subiectul, am identificat, cu o  plăcere intelectuală, preparatele care, bine asamblate, au asigurat calitatea şi succesul acestui roman.

La nivel de ansamblu, naraţiunea romanului lui Val Butnaru se desfăşoară, putem spune, după aceleaşi legităţi ca cele ale jazului (produs artistic modernist). Capitolele, mai bine spus, părţile componente ale romanului sunt variaţii ale unor teme şi forme de exprimare, inclusiv narative, din patrimoniul romanului mondial (roman de aventură, roman poliţist, roman existenţialist, roman fantastic, roman istoric, roman de dragoste, roman-reportaj, roman experimental etc.). Povestea de dragoste, enigma dispariţiilor oamenilor, tertipurile spionilor, fenomenele mistice, metamorfozele umane, spaţiile nebuloase de genul romanelor gotice, reflecţiile şi aforismele filozofice şi alte componente învăţate de la maeştrii genului asigură atractivitatea intrigii şi dovedeşte o formaţie intelectuală serioasă. În materia livrescă a acestora, Val Butnaru inserează expresia durerii neamului său, care se instalează firesc şi convingător în organismul romanesc.

Un exerciţiu de imaginaţie ne introduce în miezul stării românilor basarabeni contemporani, ale căror aspiraţii unioniste, de reintegrare europeană nu au sorţi de izbândă din cauza unei puteri ostile, ascunse, mereu active. Spaţiul artistic al desfăşurării acţiunii îl constituie Chişinăul, alte localităţi simbolice de pe ambele părţi ale Prutului. Timpul artistic cuprinde ceva mai mult de un secol, mai exact lunile din preajma momentelor cruciale ale dezideratului Unirii românilor din 1859, 1918, 1991 şi a unui eveniment din acest orizont al aşteptării – 7 aprilie 2009. În pofida sacrificiilor mai multor personalităţi devotate şi inteligente, idealul Unirii se află sub iminenţa răului tot mai energic, mai avansat şi, deocamdată victorios, frângând destine, producând deziluzii. Cu toate acestea, idealul renaşte în inimile descendenţilor inteligenţi, în inimile îndrăgostiţilor, în solidaritatea prieteniilor. Atât personajele, să le zicem pozitive, ca Teo Neamţu, Una, Mila, Andrei Munteanu, Proverbele, Doamna, Akim, cât şi cele odioase precum Stanislav Rusu, William Sollioms, prinţul Menşikov, Aleksandr Nelidov, Grigore Sturdza, bancherii Şmul Rabinovici şi Leiba Kan ş.a. sunt menite să pună în scenă poveştile, mai mult sau mai puţin spectaculoase, cu acest tâlc.

Romanul se deschide şi unui discurs filozofic existenţial, care exprimă orientarea şi sensul lumii, condiţia umană şi idealurile, descoperind o comuniune de gândire, de weltanschauung al naratorului cu filozofia lui Unamuno. Această împărtăşanie transpare în trimiterile dese la personalitatea scriitorului filozof, la ciudăţeniile lui şi ale eroilor din romanele sale, la apoftegmele lui celebre, puse pe seama şi în gura personajelor mai insolite, Andrei Munteanu, Proverbele, Doamna, Akim. După o logică a intertextului, personajele lui Val Butnaru vorbesc în spiritul sau prin faimoasele paradoxuri ale spaniolului: „Când moare cineva care ne visează, moare o parte din noi”, „unde sfârşeşte Sentimentul tragic al vieţii şi unde începe Sentimentul comic al morţii?”, „Cine nu suferă, acela nu se poate bucura”, „Cine e insensibil la rece, e insensibil şi la căldură”, „Strâmbii mănâncă ţara, că drepţii nu mai apucă”, „Un om nu moare din cauza dragostei, a ficatului sau a bătrâneţii, el moare pentru că este om” etc.

Un bun romancier porneşte de la o atitudine asupra realităţii, a lumii, pe care o transformă într-o viziune artistică. În acest scop, el alege, în măsura capacităţii sale de imaginaţie, o poveste sau mai multe, selectează strategii narative, optează pentru o anumită formă de subiect, pentru o anumită ordine temporală, capabilă să îi reprezinte viziunea. Lucrurile se pot derula şi  invers: mai întâi se naşte povestea care i se relevă artistului ca fiind semnificativă pentru reprezentarea artistică a unei/ unor convingeri, atitudini, arte poetice, filozofii etc. Un roman bun presupune, repet, capacitatea integratoare a acestor componente şi, ceva mai mult, măiestria de a-şi seduce cititorii. E adevărat, eu caut şi în poezie acest echilibru al structurii relevante şi în planul imaginaţiei, şi în cel al viziunii, şi în cel al expresiei, dar aceasta e o altă temă. Misterioasa dispariţie a lui Teo Neamţu este un roman care satisface gusturile cele mai pretenţioase.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *