Simfonia inefabilului refuzat sau „iubirea noastră e o doamnă frumoasă”

shleahtitchi

Conduita estetică a poemelor din noul volum al Mariei Şleahtiţchi, IUBIREA NOASTRĂ E O DOAMNĂ FRUMOASĂ, Vinea, 2015, implică întâi şi întâi auzul. Cel puţin prima lectură este dominată de registrul eufonic, de muzica desluşită cu „urechile” minţii în sonoritatea internă a cuvintelor, în plasarea accentelor şi în ritm. Nu întâmplător, tematica primelor părţi induc într-un spaţiu acustic şi etalează orchestraţii, în care virtuozităţii tehnice i se acordă un rol esenţial. Memoria vibrează în amintiri cu trăiri din belşug, însă conştiinţa le filtrează cu iscusinţă, le sporeşte în imaginar şi le caută în depozitul culturii structuri înrudite. Motivele personale se împletesc polifonic cu fugile tonifiante ale lui Bach, cu intonaţiile elegiace şi graţioase ale romanţei sau cu psalmodierile monotone şi triste pentru a se uni într-o componistică nouă, într-o invenţiune verbală în spiritul timpului.

În viteza fugi-ară, contrapunctică şi repetitivă se prind şi celelalte simţuri ce înlesnesc sinestezic proiectarea rapidă a imaginilor, care vin în pâlcuri, creează vertije fascinante: „şi-aruncată pe jos pe sub tocuri subţiri de damă saboţi şi balerini/   sub talpa de piele a pantofilor salamander de culoare maro/ pe caldarâm sub copitele cailor cu aripi / în surrealism pegas/ comercializează carne de porc iepuri de casă raţe mute / în bric-à-brac/ pe covorul acesta – un preş – aşternut cândva unui neghiob/ care neghiob a fost înlocuit de alt neghiob care va fi înlocuit/ de un alt neghiob de neghiob de neghiobi” (TOCCATĂ ŞI FUGĂ ÎN C MINOR, op. 69.63). Pe suprafaţa caleidoscopică a poemului, trăirile individuale, ca şi obiectele de uz casnic ţinute în bufet pentru valoarea lor estetică, tac ocrotite de ornamentele literare moştenite, cu care fac corp comun, neputând exista în stare pură, inocentă.  Inima a moştenit expresii străine („cuvintele inimii tale”) de care nu poate face abstracţie, iar tristeţea ei este „poematică” (SCADENŢE). Tonalitatea baladescă potoleşte cursul tumultuos, resuscită dulci melancolii autoscopice, dar şi acestea parafrazează structuri lirice canonizate: „O! creier al meu!/ Ce dulce ţi-e carnea fluidă / Prelinsă prin fluerul / De-fag-ce-mi-zice-cu-drag / De-os-ce-mi-zice-duios / De soc-ce-mi-zice-cu-foc / Prin oscioarele mele/ Ca lacrima curate //” (VOCALIZE STOCATE ÎN E MINOR). Memoria încărcată de artefacte şi coduri trece peste, netezeşte, apretează măiestrit „gânduri vise regrete împliniri şi eşecuri poveşti/ atâtea/ dialoguri/ pierdute” şi deci încremeneşte palpitul individual. În acelaşi timp, carcasa culturii protejează, ţine departe intruşii, curioşii, indiscreţii: „să nu aibă nimeni ce deplânge şi ce mângâia” (TĂCERI VOCALIZE BEMOLI op. 03.15).

Anume această viziune de lunecare halucinantă şi gratuită pe suprafeţele poemului va provoca la un moment dat un contracurent liric, un spirit de împotrivire carnavalescă ce impune puterea fragilului, a vulnerabilităţii fiinţei: „lasă-mă / vreau să-mi cad în sine / până-n adâncuri / poate mă regăsesc// să-mi lunec din propria mea verticală / fie-ţi milă / am obosit să mă tot ţin de ochii lumii// tu doar ştii-ştii-ştii / că atunci când trec dreaptă şi plină de demnitate / eu cad mereu mereu mereu cad” (LASĂ-MĂ). Cu toate riscurile, poezia trebuie să se clădească pe temelia trăirilor lăuntrice autentice, pe reconstituirile experienţelor personale, fie ele şi derizorii. Dincolo de un anume frison al autointerdictului, care creează tensiune, poemele readuc din trecut „faţa umedă de lacrimi a unei fetiţe”, „rana deschisă a primei trădări”, „iubirea năvalnică” şi „despărţiri intermitente şi definitive” etc. Până la urmă însă poemele păstrează un grad sporit de ermetizare. Filtrate de o conştiinţă estetică care reuşeşte să condenseze tone de magmă emotivă în expresii artizanale scurte, „reconstituirile” nu lunecă însă niciodată în efuziunile confesiunii brute, iar textul nu devine transparent biografic şi social decât cu ocazii speciale de evocare a părinţilor şi profesorilor. Emoţia şi versul sunt învelite în foi de cultură şi sunt controlate inginereşte în vederea unui rafinament literar eficace.

Recordul concentrării îi revine haiku-ului (micşorat în silabe) care dă titlul cărţii: „Iubirea noastră e/ o doamnă/ frumoasă” şi care exprimă, se pare, arta poetică a Mariei Şleahtiţchi. Poezia aceasta năzuieşte a exprima fervoarea dens, în forme laconice şi frumos caligrafiate. Modelul japonezilor se potriveşte. Printre altele fie spus, în Japonia, rolul femeii în literatură este altul decât, spre exemplu, în Europa, unde tradiţional literatura era considerată o activitate strict bărbătească. Japonezele scriau poezie şi proză din cele mai vechi timpuri din necesitatea de a comunica cu lumea din afară. Poeziile scurte, de formă fixă serveau pentru ele ca mesaj amoros încifrat, pe care îl trimiteau iubiţilor lor necunoscuţi. Mai mult decât atât, măiestria poetică era unul din criteriile de evaluare a calităţilor unei fete de măritat. Capacitatea de a alcătui versuri frumoase şi corecte, care să încapă în câteva expresii maximum de gânduri şi sentimente proprii, era pentru ele vitală. Şi încă ceva: în antologiile de poezie japoneză din Evul Mediu existau multe poezii de formă fixă cu autori bărbaţi care semnau cu nume de femei. Se credea probabil că lirica feminină este mai pasională, mai puternică. Această credinţă a anulat calificativele minimalizatoare la adresa „liricii feminine” şi, chiar dimpotrivă, a prefigurat o estetică specifică, capabilă a provoca chatarsis. Pentru a exprima cât mai multe cu mijloace minime, Maria Şleahtiţchi are la îndemână secole de cultură a expresiilor literare concentrate, pe care le conjugă postmodern, estompând, în spiritul timpului, funcţia lor de comunicare.

Filonul care irigă mai multe poeme este nostalgia după inefabile. Triumfătoare iese vocaţia plastică, surprinderea inventivă a unor decoruri suprarealiste. Penelul caută să execute desenul senzaţiei care mai apoi se dovedeşte a fi al unei realităţi indicibile, de sorginte metafizică. Notaţiile trec pragul realului, gravitând într-un univers hieratic, pentru exprimarea căruia versurile se lărgesc şi se lungesc fără să piardă în calofilie: „în primăvară un pâlc de salcâmi ne înnebunea cu mirosul ciorchinelor/ cu albul lor crem / mustea sucul lor / în venele noastre alergau arome/ memorii olfactive tactile vertije sentimentale zburdălnicii/ albul se-aprindea dintr-o dată se înflăcăra violet lila oranj purpuriu / şi iarăşi violet lila oranj purpuriu / şi iarăşi violet şi iarăşi oranj// (…) în duminica aceea pe după-amiază ne şopteam ţinându-ne de mâini / că niciodată toamna nu va fi mai frumoasă / sufletul nostru bucuros/ de moarte / apoi din nou ne ridicarăm spre norii înalţi / ştim amândoi/ ca mâine cerul se va îngândura dimineţile se vor ascunde în ceaţă/ ceaţa în neguri dese dese / mici cristale de gheaţă se vor scutura de pe/ vârfurile brazilor ce ne privesc acum cu luare aminte prin geam //” (ŢINÂNDU-NE DE ARIPI ŢINÂNDU-NE DE MÂINI). Partiturile în gamă majoră cultivă pe de-a dreptul misterul, un mister însă mereu refuzat de o instanţă divină autosuficientă: „Domnul/ Stătea luminat de propria-I lumină,/ Liniştit de propria-I linişte,/ Gândit de propriile-I/ Gânduri/ În poartă.” (FUGĂ ÎN D MAJOR op. 09.12). Nici anamneza nu mai e o soluţie, nu mai e în stare să oprească disoluţia în textul mare: „casa noastră-i/ tot mai devastată/ mai tristă/ mai străină/ mai amintire/ (…)/ a căzut universul/ s-a rostogolit/ s-a spart/ în ţăndări” (VOCALIZĂ ÎN C MINOR op. 12.13).

Întreţinerea echilibrului între sensibilitate, imaginarul animat de mistere, de reîntoarceri în spaţiul domesticului paradisiac şi poetica concentrării frumos caligrafiate conturează profilul de simfonie coerentă al acestei poezii.

298 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *