Singurătatiada Lilianei Armaşu (II)

armasu_maine

În contra optimismului afişat, titlul noului volum de versuri al Lilianei Armaşu,Mâine va fi altfel, Editura Arc, 2015, traduce remuşcare pricinuită de „nefapte”: cuvinte nerostite, dorinţe ţinute în frâu, lacrimi nescurse, viaţa netrăită şi alte abţineri pe care omul şi le reproşează la o anumită vârstă. Perspectiva se deschide nu spre viitor, ci spre un trecut cu neîmpliniri. Se desfăşoară un lung „proces” în care se caută vinovaţi, martori, dovezi şi argumente. Totodată, poezia din acest volum consemnează triumful asupra destinului de singuratic (fixat metaforic în cartea anterioară) printr-un exerciţiu metodic al izolării înseşi care din blestem se face instrument de înălţare.

Prin depozitul de ani

Privită înapoi, viaţa este a unei Emily Dickinson în totală recluziune, care îşi suplineşte în imaginar şi în poezie faptele netrăite direct. Trecutul se proiectează într-un orizont sec, evenimentele memorabile având loc doar ca imagini mentale. Amintirile au vagi repercusiuni textuale, alimentând expresii lirice temperat idilice şi moderat sentimentale. Nostalgia (ano)timpurilor colorează un univers mic, blând şi domestic, al timpurilor în care „încă trăiam”. Dulapul cu haine învechite contabilizează vise, căutări de sens, iluzii, doruri „neîmpăcate”, stări „lângă sobă”, mămăliga mamei etc. Fiecare obiect depozitat este un dureros reproş: „Roasă pe la coate,/ cu buzunarele pline de mărunţişuri –/ un tichet perforat la ambele capete,/ un bănuţ şlefuit în exces trădând o mână/ mereu agitată,/ o scrisoare de dragoste/ uşor şifonată,/ un nasture elegant de la unica mea rochie de gală/ ce stă încă nou-nouţă/ în dulapul învechit/ al iluziilor mele – surcele,/ o cheie tocită de la nu mai ştiu care odaie/ închiriată,/ şi-o orhidee uscată/ rătăcită printre câteva cozi subţiate de măr./ Ah, merele!” (Depozit de ani).

Distanţarea face ca trecutul să fie doar un fel de rampă de lansare spre o altă durată imaginară. Spre deosebire însă de majoritatea nostalgicilor, universul Lilianei nu e niciodată unul al delirului. O conştiinţă trează converteşte totul în estetic. Ochilor noştri li se oferă doar frumosul desen exterior al aventurilor sensibilităţii: „În clarobscur,/ sub pleoape/ totul e altfel,/ şi paşii de dans,/ şi braţul de care mă sprijin –/ ma vânjos, mai cuceritor, mai real,/ şi ţara, şi oamenii,/ şi frumuseţea,/ şi cuvintele acestea/ prin care încerc imposibilul…// Le trec pe toate prin sita aspră a minţii/ de două, de trei, de sute de ori/ până rămâne minereu curat –/ ceva ce abia de poţi atinge/ de teamă să nu striveşti perfecţiunea.” (Şi frumuseţea)

Giudeţul sufletului cu trupul

Cele câteva poeme din compartimentul Călugăriţa eretică, care alcătuiesc centrul de gravitaţie al volumului, preiau o temă filozofico-teologică esenţială în ortodoxie: raportul spirit-trup, relaţia între eul spiritual şi lumea reală, între liberul arbitru şi graţia divină. Eul liric se plasează într-un cadru confesional, versurile au melodia rugăciunii dialogate, a invocaţiilor de litanie. Momentul surpriză – erezia – emerge după o lungă şi obositoare agonie a însingurării. Trauma cauzată de golul celuilalt, de aşteptarea îndelungă a convieţuirii provoacă abaterea, revolta. Poemul Monastică desfăşoară sub forma tradiţională de reflecţie în dialog o dispută între trup şi suflet, între ceea ce aspiră spiritul şi ceea ce poate da lumea. Poeta nu iese în fond din litera stabilită de hermeneutica biblică, îşi lasă însă libertatea de a regreta neglijarea constantă a inimii. Sufletul, „dumnezeu pipernicit” într-o „biserică întoarsă spre asfinţit, cu uşi ferecate/ în care de mult nu a intrat nimeni să se roage”, a avut dreptul la mai multă afecţiune, mai ales din partea celuilalt.

Călugăriţa eretică preia şi nuanţează tema: „Corpul – această ambulanţă a sufletului,/ cu reguli stricte dar niciodată respectate până la capăt,/ nu ştii cât să te bucuri,/ nici cât să urăşti şi cât să iubeşti/ ca să nu fie prea mult ori prea puţin./ (…)/ Pe ascuns însă/ o călugăriţă eretică,/ cu sângele clocotind în vene,/ ţinteşte ore în şir prin vitralii,/ dibuind toţi păreţii, să vadă/ pe unde ar putea ieşi/ în caz de mare năvălire a sentimentelor.” Nevoie de viaţă, pe de o parte, şi de contact cu absolutul perfect, pe de altă pare, încremeneşte în echilibrul aproape impus: „Aşa stă încremenită şi acum/ pe cântarul lumii –/ jumătate femeie, jumătate sfântă,/ păzindu-se cu străşnicie/ una pe alta/ ca nu cumva să iasă/ din chilia strâmtă.” Atitudinea faţă de trup, dacă nu e întru totul laic-hedonistă, afişează o renunţare certă la ascetism, la corsetul regulilor stricte. Creaţiune a Domnului, trupul, merită cruţat, tratat cu mai multă îngăduinţă: „Trupule înrobit,/ răbdătorule,/ mereu întrebătorule,/ cel mai umil dintre toate,/ tot umblând cu capul în nori,/ am uitat că te am doar pe tine. (…) Mă vei ierta oare vreodată/ pentru atâta suspin?” (Străinul).

Explorarea temei sufletului duce iremediabil la cea a morţii. Dramatismul lunecării în neant este ameliorat ludic, înscris în scenarii romantice. Interesantă este viziunea morţii ca dizolvare în cartea lumii, ca aşezare temeinică într-o bibliotecă. Poemul Semn de carteimaginează o altă variantă de panteism, când Dumnezeu este identificat cu întreaga materie a scriiturii, iar moartea este lunecare în universul cărţilor: „Ce frumos s-ar încheia viaţa/ dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!// Poate că astfel sufletul/ n-ar mai trebui să se desprindă de corp,/ ci ar sta mereu, de strajă, printre rafturi,/ urmărind cum, încet-încet, după ani şi ani,/ trupul ia forma unei cărţi/ după chipul şi asemănarea omului./ Cu cât mai trainică şi mai vie cartea:/ câtă iubire – atâta lumină şi claritate,/ câtă ură – atâta beznă şi mucegai.”

„Iubirea e în altă parte”

Cu adevărat tulburătoare este la Liliana Armaşu acea tânguire, acea căinţă de neîmplinire în dragoste, turnată în versuri de o copleşitoare directeţe. Amărăciunea şi disperarea se prefac în cântec, se eliberează în pagină firesc, departe de orice cochetărie feminină: „Bucuriile mele stau închise într-o glastră din odaia ta./ Nopţile,/ se aud gemând în cărnurile femeilor lui Botticelli/ pe care le sorbi nesăţios cu privirea.// Pentru ele înalţi palate de lux/ cu poeţi şi regi la picioarele lor./ Pentru mine zideşti mănăstiri de piatră/ în care nu poate intra nici un/ bărbat.” (În glastră) Prezentul e aşteptare, dorinţă neîmplinită, gol. Visuri imposibile în viaţă, se rezolvă delicat în imaginar. Existenţă ternă este compensată în ficţiune. Aici se înscrie orice aspiraţie utopică, se poate desfăşura cu temeritate orice sentiment: „Adevăratele iubiri le-am trăit doar în vis –/ fără norme,/ fără remuşcări,/ fără reţineri./ Sfinţenia îmi era de prisos./ Frica nu-mi mai pria deloc./ Ruşinea – doar atât cât să-mi stea bine./ Aş putea spune că eram o femeie/ fără moravuri/ dar în sfârşit Femeie!/ Nici nu am aşteptat ani de zile/ să fiu aleasă –/ aici am găsit eu alesul./ La început am stabilit locul,/ am fixat data/ şi am reinventat universul/ doar pentru noi doi./ Am lăsat hainele în grija zilei de ieri./ Gândurile deştepte – în grija zilei de mâine.// Apoi…/ Ce a urmat apoi e de nedescris.” (Iubirea e în altă parte).

Din subterana omului din om

Trăirea singurătăţii ca izbăvire de izolare şi îmbogăţire a spiritului este soluţia poetei Liliana Armaşu. Obiectele care aglomerează încăperea şi separă de viaţa socială, exterioară reorientează şi sporesc lumea „din subterana” conştiinţei: „Parcă trăiesc pe alături.// De când mă ştiu, adun fel de fel de lucruri/ trebuincioase şi nu prea:/ îngeraşi cu chipuri vesele,/ cratiţe largi şi boluri adânci,/ creioane bine ascuţite, lenjerie fină, scaune înalte/ pe care să pot ajunge la lumină,/ pălării şi haine scumpe, încă niciodată purtate,/ prosoape şi cearşafuri mari, neapărat pentru două persoane,/ a doua fiind mereu una închipuită,/ zahăr, mult zahăr, deşi întotdeauna îmi beau cafeaua fără…,/ cărţi poştale viu colorate, vechi scrisori de dragoste,/ flori uscate de nu-mă-uita/ ascunse printre clituri de cărţi cu himere,/ amintiri, amintiri, amintiri –/ le adun pe toate în cutii de carton,/ le închid cu grijă/ şi doar serile, când nu mă vede nimeni,/ le scot, le şterg de praf şi le admir ore în şir,/ până adorm, obosită, printre ele,/ în aşteptarea unui mâine adevărat/ când aş putea să trăiesc/ fără nicio rezervă.” (Impresii despre viaţă). Prin zbuciumul lor, versurile urmează căutarea umanistă a conţinuturilor într-o lume îngheţată în cadre rigide şi norme inflexibile.

Subtilităţi de jurnal

Adâncire în sine traduce nevoia de regăsire şi organizare interioară. Caietul adună observaţiile cele mai personale despre umilinţele timpului, desfăşurând variaţiuni pe diferite teme, de la cea a dezamăgirii unei generaţii „pierdute în proteste/ şi în mari adunări naţionale” (În stradă) la cea a deşertăciunii: „Zi de zi,/ aşteptăm să treacă timpul ca pe o izbăvire de moarte…// Pe neobservate,/ timpul trece şi ne bagă neîntrebaţi în groapă.” (Paradox). Astfel, singurătatea deschide un nou orizont de înţelegere, o lume nouă, cu adevărurile ei, cu rosturile ei morale.

Parastas

Singurătatea este oportună reculegerii, a apropierii de unitatea superioară a fiinţei. Dincolo de lucruri şi experienţă e lumea insondabilă. „Răsfăţaţi” ai destinului, poeţii şi filozofii au avut dreptul să o exploreze, să se împrietenească cu ea: „Şi iată,/ cu un Tată în cer/ şi cu unul sub pământ,/ sunt abia acum un copil răsfăţat,/ purtat mereu în braţe –/ să văd pe toată lumea la faţă” (Alint). A sonda insondabilul înseamnă a merge îndărăt, către origine: „Ca să tămăduim toate rănile,/ să apropiem depărtările/ şi să nu împărţim vreodată pământul în două –/ nici umbrele/ când plouă,/ m-aş retrage înapoi/ în tine,/ dinspre azi spre ieri,/ apoi spre alaltăieri/ şi tot aşa mai departe,/ regăsind cărările întortocheate/ ale unui timp apus/ încremenit în piatră.” (Reîntregire). Revenirea e întotdeauna mai bogată, împlinită, pregătită pentru viitor: „Iar dimineţile reveneam nevinovaţi pe pământ – / sobri şi discreţi,/ parcă un pic mai singuri decât ieri/ dar, sigur, mai poeţi” (La umbra cărţilor)

Viaţa la masa de scris

Singurătatea poate fi regeneratoare şi creatoare. După rătăciri şi îndelungi călătorii prin lumile fabuloase şi prin diferitele moduri ale spiritului gândirea sfârşeşte pe hârtie în echilibru şi împăcare. Să-ţi trăieşti singurătatea la limită, să ţi-o faci mai familiară ca oricând, apoi să o transformi în poezie constituie modalităţi de recăpătare a plinătăţii şi de comunicare mai adâncă cu ceilalţi. Scufundările în oceanul singurătăţii sunt întoarceri îndărăt la fiinţă şi, totodată, recharges, reîncărcări cu energie vitală, cu speranţă în ziua de mâine: „Călătoria e o speranţă/ (cel puţi atât cât durează drumul) –/ o promisiune de întoarcere/ la o altă viaţă” (Pe străzi imaginare). Mereu reluate şi reinventate, proiectele imaginare de existenţă sunt şi repetiţii înaintea marelui spectacol „pe curat”: „Aici e îngropat un copac.// Stau ore în şir în faţa lui şi nu pot scoate un cuvânt,/de temă să nu greşesc ceva, să nu rănesc/ ori să nu sperii de moarte gândul cel nenăscut.// Într-o mână creionul, în alta guma de şters –/ jandarmul meu neadormit./ Orice încercare de a scrie e ca un atentat la porţile raiului.// Dumnezeule,/ Tu câte ciorne la viaţa noastră faci/ până a ne trece, mulţumit,/ pe curat?” (Ciornă).

Reiau concluzia din cronica precedentă, în care afirmam că poezia Lilianei Armaşu cristalizează bucuria limitrofă a singurătăţii poetului, tocmai pentru că s-a văzut îndoitul sens al acestei stări. Singurătatea înseamnă pentru un poet suferinţă în izolare, dezordine a sentimentelor, haos al gândirii, dar şi formă de echilibru cu lumea lui interioară, şi, mai ales, modalitate de înălţare către ordinea superioară a poeziei.

271 total views, 1 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *