Trăim o criză a literaturii şi a studiului ei?

ABSTRACT

The paper overviews the crisis that currently takes place in the literature and its study. Web sites of literary magazines were analyzed in search of articles, interviews, surveys, discussions on the topic. The author selectively surveys professional points of view on Russian literary crises. Opinions of critics, writers, historians of literature, publishers and sociologists are taken into consideration. The necessity of bearing in mind different aspects of the subject and various attitudes to the matter is emphasized.

The author focuses on the most discussed problems which the literature faces recently. Generally speaking, these are the poor quality of recent literature, its deprivation of social prestige, the futility of literature, as well as of writers, literary critics and theorists.

Keywords: Russian literature, literary crisis, literature crisis study.

 

Pentru că mi-ar fi fost imposibil să cuprind într-un articol multitudinea de aspecte legate de discuţiile în jurul crizei literaturii şi studiului ei, cu puzderia de atitudini şi de voci antrenate, mi-am propus să vin cu un repertoriu sumar al opiniilor criticilor şi istoricilor literari din Federaţia Rusă asupra acestui subiect. În acest scop am vizitat site-uri ale revistelor literare mai vechi sau mai noi şi portaluri de literatură şi cultură, precum Literaturnaja gazeta, Jurnalinîi zal, Russkii jurnal, Jurnal Samizdat, Fotojurnal, pereplet.ru, library.ru, diary.ru, inopressa.ru, magazines.russ.ru, archives.colta.ru etc., şi am reperat articole, interviuri, anchete, dispute la temă. Astfel a fost posibilă o trecere în revistă a celor mai discutate probleme cu care, în viziunea ruşilor, se confruntă literatura şi studiul ei în ultimii ani. La general acestea ar fi calitatea proastă a literaturii noi, pierderea funcţiilor ei sociale, inutilitatea literaturii, scriitorului, criticului şi teoreticianului literar. Am reţinut opiniile unor scriitori, critici literari, publicişti, sociologi şi culturologi precum Constantin Frumkin, Alexandr Melihov, Igor N. Suhih, G.F. Daineco, Natalia Ivanova, Roma Arbitman, Alexander Zhitenev, Kyril Korchagin, Lev Oborin, Denis Larionov, Anna Golubkova, Lev Aninski ş.a.

În 2010, în ziarul „L’Epress”André Clavel descria literatura rusă postsovietică în următorii termeni: „Literatura rusă este în criză. Strălucind ca un samovar lustruit până nu demult, proza rusă se confruntă astăzi cu demonii societăţii demolate de Puterea cinică. În rândurile scriitorilor domneşte confuzia, ei simţindu-se ostatici ai patriei lor distruse spiritual. Totul s-a schimbat odată cu moartea „Golemului sovietic”: fostele instituţii de cultură au dispărut, noua literatură nu mai simte nevoia să răspundă în faţa Istoriei; epoca literaturii subversive, disidente s-a încheiat, internetul a luat locul samizdatului; revistele literare şi-au pierdut puterea şi măreţia de altă dată, rafalele de vânt din Occident au spulberat vechile obiceiuri, aducând în solul rusesc noi surse de inspiraţie. (…) Din cauza şocului pe care l-a provocat prăbuşirea canonului, scriitorii orbecăiesc şi sunt nevoiţi să inventeze din mers regulile scrisului. (…) Restaurarea este cu atât mai dureroasă, cu cât se desfăşoară pe ruinele unei societăţi din care mai trag încă hidra bolşevică şi noii satrapi ai Kremlinului.

Toţi scriitorii tineri, continuă André Clavel, depun mărturii despre această durere a lor, biciuindu-şi ţara împinsă şi aşa în mizerie şi moarte. Astăzi scriitorii îşi caută inspiraţia în drojdia societăţii. Autori contemporani, precum Vladimir Makanin, Arkady Babchenko, Andrei Gelasimov, Iuri Buida, Natalia Klyuchareva, Anatoly Koroliov, Zakhar Prilepin, Irina Denezhkina insistă cu un recviem după timpurile pierdute, agăţându-se de stilul rece hiperrealist. Mafia şi traficanţii de droguri, asasinii, beţivii şi copii haosului sunt temele şi caracterele preferate ale literaturii ruse actuale, ale acestei nave ce pluteşte în derivă în oceanul de vodcă contrafăcută.

Unii găsesc un refugiu în nostalgia după timpurile ţariste, precum Boris Akunin, alţii preferă sarcasmul, ridicolul şi grotescul în stilul lui Gogol, printre ei – autorii ruşi cei mai scandaloşi şi mai comentaţi, Vladimir Sorokin şi Victor Pelevin. Ei urmează calea disidenţei, semnând sub cuvintele lui Eduard Limonov: «Societatea noastră nu are nimic de oferit tinerilor, decât sumbrele obligaţii de poliţist, de soldat şi distracţia în aburii alcoolului a tânărului muncitor sau viaţa sumbră a întemniţatului». Şi este completat de Zakhar Prilepin: «În Rusia au rămas puţine din ceea în ce se mai poate crede (…) Rusia se hrăneşte cu sufletele fiilor ei – ea trăieşte cu ei, nu cu cei corecţi, ci cu cei blestemaţi». Un rezultat trist. O perspectivă sumbră.” [1].

Acest citat extras din André Clavel constituie, după mine, un posibil reper pentru a înţelege sensurile de la care ruşii pornesc adesea discuţiile pe marginea ideii de criză a literaturii. Nu de puţine ori responsabilitatea pentru dezinteresul publicului de azi faţă de literatură se pune pe seama scriitorilor postmodernişti. Învinuirile vin, cum era şi firesc, în special din partea generaţiei de scriitori şi critici mai în vârstă. Amintesc în acest context că postmodernismul rusesc este reprezentat de scriitori precum Andrei Bitov, Venedikt Erofeev, Saşa Sokolov, care s-au bucurat de un destul de mare succes atât printre cititorii ruşi, cât şi, datorită traducerilor multiple, printre cei de altă naţionalitate. Postmodernismul postsovietic e cunoscut prin nu mai puţin răspânditele nume ale lui Victor Pelevin, Tatiana Tolstaia, Iuri Buida, Boris Akunin, Vladimir Sorokin, Dmitri Prigov, Vladimir Makanin, Ludmila Petruşevskaia, Ludmila Uliţkaia ş.a.

De cele mai multe ori ideea de criză este legată de faptul că literatura (beletristica) nu se mai citeşte. Se face legătură directă între nonvaloarea noii literaturii şi indiferenţa cititorilor. Alexandr Ivanov, dr. în filosofie, directorul editurii „Ad marginem”, este de părerea că peisajul literaturii ruse actuale arată lamentabil. Căderea cenzurii nu a provocat, aşa cum se aştepta, apariţia operelor de valoare. Cultura subterană, de opoziţie şi-a epuizat fulgerător potenţialul ideatico-artistic, iar banalele pretenţii faţă de regim nu şi-au găsit transferul pe paginile de literatură: „Aceşti Pelevini-Prigovi şi Sorokini fac un fel de literatură pentru săraci, un fel de ţipăt de copil în poieniţă. (…) Linişteşte doar faptul că nimeni nu-i citeşte” [2]. Ruşii, consideră Alexandr Ivanov, nu vor avea niciodată performanţele de lectură de pe timpurile literaturii sovietice, disidente. „A murit cenzura – a murit şi literatura!”, declară editorul**.

Dacă pornesc de la sursele pe care le-am consultat, constat că pentru marea majoritate aceste prognoze sumbre nu prezintă probleme insurmontabile. Ruşii se mai consideră încă naţiunea cu cei mai numeroşi cititori. În metroul din Moscova se citeşte ca mai înainte, alta este însă literatura care captivează atenţia acestor oameni legănaţi de mersul trenului.

Potrivit lui Constantin Frumkin, doctor în culturologie, afirmaţia că literatura se află astăzi în plină criză are cel puţin două contraargumente. Primul este că nu există nici o criză, literatura se scrie, se editează şi se citeşte în continuare. E adevărat, circulaţia de carte lasă de dorit, iar oamenii au tot mai puţin timp pentru lectură, mult mai puţin decât îşi doresc criticii, dar la fel de adevărat este faptul ca nimeni niciodată nu a reglementat numărul de cititori pasionaţi, de care are nevoie o societate. Al doilea argument al lui Frumkin este că literatura a fost întotdeauna în criză. Neglijarea literaturii şi a scriitorilor a fost deplânsă în toate timpurile. Prin urmare, criza este o situaţie normală a literaturii, un semn al schimbărilor ce se produc în interiorul ei şi nu trebuie percepută ca o fatalitate. Astfel că nu este cazul să se vorbească despre o criză, ci doar despre particularităţile crizei literaturii actuale şi despre obstacolele care apar astăzi în faţa literaturii şi nu-i permit buna funcţionare în societate. [3]

Pornind de la cele trei mai importante funcţii ale ei în societate***, literatura contemporană parcurge astăzi, potrivit lui Frumkin, trei crize diferite: estetică, social-comunicativă şi de informare. Preocupat de fenomenul masificării culturii, specific omenirii moderne graţie mijloacelor de comunicare în masă, culturologul rus alege anume aceste funcţii pentru a scoate în evidenţă obstacolele care generează discuţiile despre impasul literaturii ruse.

 

Funcţia estetică şi divertismentul

Mai mult ca orice altă dată literatura care oferă plăcere estetică este concurată de cea cu o funcţie predilectă de divertisment. Un sondaj sociologic din 2010 [4] arată că aşa-numitele cărţi care distrează, ocupă timpul liber (leisure), constituie la moment 97% din toată producţia literară din Rusia. Deşi cărţile calibrate estetic, care fac parte din „arta înaltă”, „de elită”, ale marilor clasici ruşi mai păstrează statutul „oficial” de catalizator al gustului, numărul lor de cititori este astăzi infinit mai mic decât cel ai cărţilor „de jos”. Statistic vorbind, în ultimii ani în Rusia, ca şi în toată lumea, se citeşte mai mult din ceea ce se numeşte „literatură de larg consum”, „literatură de masă”, „pop culture”, „comercială”, „light fiction” sau „paraliteratură”. Dar chiar şi această literatură are de suferit din cauza îngustării drastice a pieţii sub presiunea mijloacelor moderne de divertisment: jocurile de calculator, televiziunea, comunicarea pe internet etc. Concurenţa internetului nu creează circumstanţe fatale pentru literatură, consideră Frumkin. Cum bine se ştie, nicio modalitate de petrecere a timpului liber cu tradiţii nu a fost eliminată de noile tehnologii. Teatrul nu a fost distrus de cinema, iar cinematograful de televiziune. Până şi teatrul de stradă încă mai există sub anumite forme. Mai ales că mijloacele tehnice generează noi condiţii pentru existenţa literaturii. [3] Internetul face concurenţă producţiei de carte, dar, în acelaşi timp, constituie un puternic canal de răspândire a ei. Datele statistice oferite de un sondaj al Galinei Daineko în 2010 confirmă că cititorii tineri ruşi preferă anume cărţile oferite de internet [4]. E adevărat, există numeroşi critici literari care deplâng calitatea proastă a literaturii de pe internet, dar ei sunt la fel de revoltaţi din cauza producţiei de carte ieşite în ultimii ani din edituri.

În cultura contemporană rolul de selector al creaţiilor de valoare din fluxul imens de carte a fost preluat în parte de instituţiile care oferă premii literare, observă Igor Suhih, dr. în filologie, profesor la Universitatea din Sankt Petersburg. Acestea ar trebui să asigure atât acreditarea estetică, cât şi promovarea unei cărţi. Juriul este obligat să aleagă şi să propună pentru premii cele mai bune cărţi. Premiile au ca finalitate provocarea dorinţei editurilor de a le mări tirajele, a criticilor de a le pune în valoare şi a cititorilor de a le procura şi citi. E adevărat, şi juriul poate fi subiectiv, nici un premiu literar nu a trecut fără dispute. În orice caz, simpla punere în evidenţă a cărţilor bune are efect benefic de structurare a câmpului literar şi de înlesnire a lecturii. Partea proastă e că au apărut mult prea multe feluri de premii ce creează tot atâtea confuzii, compromiţând ideea. În articolul său cu titlul provocator „Premiile ucid literatura” Igor Suhih pune problema vulnerabilităţii acestui criteriu de selecţie a literaturii de valoare: „Astăzi, pentru a obţine un premiul literar, scriitorul trebuie să emită anual câte un produs literar indiferent de mărime şi de calitate, trebuie să fie participant activ la evenimentele literare, să-şi arate loialitatea faţă de anumite teme şi faţă de o anumită ideologie de partid” [5]. Profesorul propune o soluţie neaşteptată pentru reabilitarea premiilor literare şi a literaturii în general. Cărţile ar trebui, după el, să circule fără numele autorului. Doar în acest caz va fi evaluată calitatea literaturii, şi nu autorul.

Un alt invocat obstacol în calea răspândirii cărţilor de valoare, a cărţilor acreditate ca fiind de elită este creat de condiţiile actuale de supravieţuire a editurilor. Pentru a cuprinde un cât mai mare auditoriu, majoritatea editurilor mizează pe cărţile ce atrag curiozitatea oamenilor cu gusturi şi preocupări variate. Principalul dezavantaj al literaturii de elită, consideră Frumkin, nu constituie faptul că „masa” de cititori o alcătuiesc oameni needucaţi sau neavând gust estetic, ci faptul că, având interese, cunoştinţe, preferinţe, gusturi şi lecturi diferite aceştia nu au prilejul să comunice între ei. Problema constă în faptul că astăzi literatura mai degrabă îndepărtează cititorii unii de alţii decât îi uneşte printr-un mesaj, temă, preocupare. O comunicare intensă este posibilă doar în cadrul unor grupuri relativ mici de interese. Editorii au deja o idee fixă în privinţa subiectelor care atrag deopotrivă cititori din toate subculturile: cărţile cu tot felul de excentricităţi, care exhibă sexualitatea sunt vandabile într-o măsură mai mare. Paradoxul constă în faptul că aceste texte, să le zicem, „comune”, ar trebui să placă cititorului mai puţin decât produsul ipotetic ce ar corespunde întocmai gustului şi intereselor sale specifice. „Vrem sau nu, funcţionează aceeaşi lege: o carte «ideală» presupune că va fi pe gustul unui grup mai mic decât am vrea de cititori. Acestea sunt consecinţele renunţării la canoanele estetice impuse centralizat” [3]. Nu este neglijabil nici obstacolul de natură economică. Numărul de cititori ai unui scriitor nu poate fi mai mic decât numărul rezonabil din punct de vedere comercial al tirajului. E o situaţie similară cu cea a şcolilor care pot funcţiona doar pornind de la un număr de elevi, cu cea a canalului de televiziune care trebuie să aibă un reiting etc. Chiar dacă editorii sunt tentaţi să experimenteze tiraje mici de carte şi există mai multe posibilităţi de subvenţie a acestora, de la cele guvernamentale la cele pe care şi le asumă însuşi autorul, acestea nu sunt deocamdată capabile să rezolve problema supravieţuirii economice. Succesul unei edituri, se ştie, este instabil. În condiţiile dezvoltării vertiginoase a internetului nici scumpirea cărţilor nu va fi o soluţie, mai ales că acestea vor deveni imediat obiecte de lux pentru o mare parte de cititori.

 

Ce obstacole intervin în calea funcţiei sociocomunicative a literaturii?

Frumkin consideră că finalitatea acestei funcţii constă în sporirea coeziunii de grup social. Dacă o carte este citită de un număr mare de cititori, se creează condiţii prielnice pentru comunicare. Faptul că doi oameni care nu se cunosc citesc aceeaşi carte care le place înseamnă că ei se vor putea înţelege în comunicare. Cărţile bine cunoscute înlesnesc comunicarea între membrii unei comunităţi, propunându-le teme de conversaţie. Cu cât mai multe cărţi cu acelaşi titlu citesc două persoane cu atât mai uşor vor putea comunica, utilizând mai multe cuvinte, lanţuri asociative, metafore şi simboluri comune. Textele canonice, aşa-numitele monumente literare au şi rolul de definire şi întărire a identităţii naţionale. Spre exemplu, românii sunt cei care îi consideră scriitori naţionali pe Eminescu, Sadoveanu sau Rebreanu. În cazul literaturii ruse există totuşi un specific. Frumkin menţionează în acest context rolul clasicilor ruşi la modelarea psihologiei şi mentalităţii imperiale. Şi Alexandr Ivanov, cel care îşi declarase mai sus dispreţul faţă de literatura postmodernistă, vorbeşte despre literatură ca despre un instrument de influenţă geopolitică: „Atunci când ţara este puternică, şi se ţine cont de puterea ei, creşte influenţa literaturii. Pentru că scriitorii se cred mesagerii unei Puteri mari. Dar atunci când ţara este periferică, şi interesul pentru literatură e mic” [2].

Majoritatea opinenţilor deplâng deci fragmentarea excesivă a fluxului de carte, considerată obstacolul principal în calea funcţiei sociocomunicative a literaturii. Cărţile cunoscute de prea puţini oameni nu pot constitui motiv pentru discuţii şi deci nu pot solidariza grupuri mari de oameni. Cu excepţia scriitorilor şi criticilor literari, majoritatea cititorilor nu discută pe marginea unei cărţi recent apărute. Literatura scrisă pentru elită este aproape inexistentă pentru majoritatea cititorilor, dar şi pentru elita care, fără a fi mai puţin educată şi instruită, găseşte tot mai greu timp pentru lecturi.

 

Scriitorul ca expert

A treia funcţie – informativă sau de cunoaştere – presupune că scriitorul se afirmă şi în calitate de expert capabil să dea sfaturi în anumite situaţii de viaţă pe care le îmbracă în imagini sugestive. În virtutea unei experienţe unice de viaţă, el ştie ceva diferit, are idei noi pe care le poate transmite cititorului. Tradiţia ne-a obişnuit că scriitorii îşi expun părerile pe marginea unor teme politice, morale, religioase sau de istorie. Astăzi el pierde cu repeziciune şi pe acest teren. În lipsă de timp, cititorul actual nu mai are răbdare să citească un roman cu multe pagini pentru a scoate din el un adevăr existenţial, ci mai degrabă este dispus să caute răspunsuri de aşa natură în literatura specializată, a cărei finalitate constă nemijlocit în dezvoltarea competenţelor şi abilităţilor practice. Interesul tot mai scăzut faţă de informaţia oferită de ficţiune se explică prin apariţia şi dezvoltarea a tot felul de sisteme publice de expertiză din toate domeniile, inclusiv din cele umaniste. Aceste sisteme de expertiză nu numai că s-au dezvoltat vertiginos, ci şi/mai ales, au devenit accesibile maselor largi de cititori. Cel care citeşte ficţiune este concomitent şi lectorul unor articole de ziare cu informaţii utile în toate domeniile vieţii. În ultimii ani interviurile cu medicii, economiştii sau sociologii sunt mai răspândite decât cele cu scriitorii. În contextul dezvoltării unor astfel de instituţii de experţi, ficţiunea literară a început să piardă din caracterul ei social-util. Dacă în secolul al XIX-lea era firesc pentru un scriitor să critice vreun fenomen social, precum, spre exemplu, sărăcia sau alcoolismul, astăzi orice informaţie sau opinie pe marginea acestor teme face impresie de amatorism pe fundalul datelor ştiinţific-relevante ale sociologilor sau demografilor.

Dezvoltarea ştiinţelor sociale şi a sistemelor de expertiză, scrie în continuare Frumkin, au avut acelaşi impact negativ asupra ficţiunii ca şi fotografia asupra dezvoltării artelor plastice. În mare, artele plastice nu şi-au mai putut reveni după această lovitură, deoarece fotografia le-a creat concurenţă în una din funcţiile ei esenţiale – reprezentarea lumii. Însă, ca şi în cazul ficţiunii, fotografia nu a preluat şi partea de contribuţie estetică. Totuşi faptul că artele plastice sunt superioare ca valoare fotografiei nu a fost suficient pentru ele ca să-şi menţină măreţia de altă dată. Aşa-numita expertiză pe care o dă scriitorul este superioară celor specializate prin valoarea estetică. Avantajul scriitorului constă în talentul cu care îşi narează experienţele în formule concentrate şi cristalizate. Ipoteza este susţinută de autorul unui forum de literatură rusă fantazy care invocă datele unui experiment desfăşurat de către nişte sociologi americani. Aceştia din urmă au demonstrat că ficţiunea dezvoltă omului mult mai multe competenţe decât o poate face literatura de expertiză şi de popularizare a ştiinţei, deoarece au avantajul stimulării capacităţilor mentale prin subiectivitate, emoţionalitate, estetism, paradox etc. [6].

Spre exemplu, literatura poate oferi date mai complexe decât disciplina academică despre o perioadă istorică. În acest sens, criticul literar Vasilina Orlova menţionează calitatea de martori ai timpurilor noi, postsovietice, pe care o au mai tinerii scriitori Denis Gutsko, Arkady Babchenko, Alexander Karasev şi Zakhar Prilepin. Aceştia au trăit cu intensitate şi au reuşit să transpună artistic experienţa tragică a războiului prin care a trecut generaţia ei. Datorită lor, cititorii pot avea imaginea vie a pieirii soldaţilor ruşi în Cecenia [8]. În acelaşi timp, Vasilina Orlova deplânge literatura indiferentă la faptul că ruşii şi-au pierdut imperiul: „Rusia şi-a cedat frontierele şi bastioanele care o fortificau datorită efortului mai multor generaţii. Intelectualii nu s-au arătat preocupaţi de păstrarea culturii ruse, a influenţei ruseşti, şi pur şi simplu a limbii ruse în republicile fostei URSS, şi ruşii din acele teritorii au fost lăsaţi în voia – şi iarăşi a cui? A unei legi istorice sau a unor accidente tragice?” [7] Ea satirizează viziunile prooccidentale ale unor scriitori şi polemizează cu Evgheni Ermolin care, referindu-se la literatura tinerilor într-un articol din antologia „Scriitorii noi”, face următoarea generalizare: „… în anii ’90 şi la începutul noului secol în Rusia au apărut oameni fără experienţa fricii faţă de stat, care nu au trecut prin şcoala sordidei sclavii şi care nu au luat lecţii de umilinţă socială, specifică stilului sovietic”. Nu-i place Vasilinei Orlova nici afirmaţia autocritică a lui Ermolin: „Din punct de vedere social, politic şi statal, ruşii sunt nişte ignoranţi. Nu e descoperirea mea.” [7] Aceşti scriitori proliferând mesaje „antipatriotice” sunt consideraţi de ea inutili.

 

Scriitorul inutil

Problema inutilităţii scriitorului în perioada actuală revine obsedant în articolele şi dezbaterile din presa rusă. De asemenea, sunt suficiente intervenţii în susţinerea literaturii. Iată doar un fapt curios când un reprezentant al ştiinţelor reale combate cu încredere afirmaţiile potrivit cărora scriitorul este inutil în societatea actuală. Alexandr Melihov, dr. în matematică, este de părerea că ştiinţele nu vor putea niciodată elimina literatura artistică. De aceea principalul obiectiv al literaturii la momentul actual ar fi depăşirea complexului inutilităţii şi al inconsistenţei [8].

Publicistul Andrei Hrenov propune ca soluţie revendicarea şi recucerirea prestigiului şi capacităţii de modelare pe care scriitorul le-a avut altă dată. Nu e vorba de o criză a scriitorilor talentaţi, ei au existat întotdeauna, consideră el. Îngrijorează faptul că astăzi ei sunt citiţi de foarte puţini oameni. În sistemul vechi scriitorii erau obişnuiţi să-şi simtă importanţa, beneficiind pe deplin nu doar de atenţia cititorilor, dar şi de susţinerea diverselor departamente şi instituţii. Acum însă ei sunt lăsaţi faţă în faţă cu mulţimea indiferentă. Statul nu se mai îngrijeşte de pregătirea orizontului de aşteptate al lectorilor, de la copiii de pe băncile şcolii şi până la adulţi, recomandând insistent pe unii scriitori şi interzicând pe alţii. Când lucrurile acestea au încetat, scriitorii s-au pomenit aruncaţi într-o lume diferită. Mulţi dintre ei nici nu şi-au mai revenit după această lovitură. Oamenii de alte profesii s-au adaptat la condiţiile capitalismului: comsomolişti au devenit buisnessmani, interlopii – bancheri etc. S-ar părea că scriitorii nu ar mai trebui să stea supăraţi, ci adaptându-se cât mai repede la noua realitate, să dea lumii alte texte – în spiritul timpului [9].

A scrie în spiritul timpului, consideră Hrenov, înseamnă a fi în dialog cu lumea contemporană, pe de o parte, şi cu cititorul, pe de alta. Scriitorul este dator să facă pe plac cititorului, în caz contrar îl va pierde: „Cititorul nu este un consumator pasiv. El este mai degrabă un comanditar. Ideal ar fi dacă cititorul ar fi citit în copilărie aceleaşi cărţi pe care le-a citit şi scriitorul, ar fi fost la fel de încântat şi inspirat de ele. Există astăzi un astfel de cititor? Mai mult că nu. Prăbuşirea sistemului sovietic în anii ’90 s-a întâmplat atât de rapid, încât limba precedentă, limba tradiţiei literare a ajuns foarte curând inutilă şi nepotrivită pentru autorii care au trebuit să supravieţuiască, integrându-se în noua realitate. Ritmul accelerat al vieţii, noile gusturi au schimbat modelele de comunicare. Nu se mai recunosc citatele şi referinţele. Pentru cunoaşterea tradiţiei nu se mai ajunge timp” [9].

Întrebarea este dacă e nevoie să se dialogheze cu un astfel de cititor îmburghezit, care îşi înghite cărţile în metrou sau care şi le descarcă aiurea de pe internet, cu acel cititor care preferă unui autor clasic un roman imitând scenariile holywoodiene, cu unul care nu-şi aminteşte niciun laureat al premiului Nobel în literatură. Întrebarea nu-şi are rostul, consideră publicistul. Fără deschiderea dialogică cu cititorul, literatura va muri rapid. Dialogul trebuie continuat. Dacă autorul nu-i va răspunde cititorului, literatura va înceta a fi literatură, ar fi ca fotbalul fără fani. Geniul literar care va reuşi, deasupra originalităţii sale, să răspundă cerinţelor unui auditoriu mare va avea o puternică forţă de influenţă socială. La momentul actual este nevoie de un scriitor care este capabil şi are talentul necesar pentru a „traduce spiritul timpului”.

 

La ce foloseşte critica literară?

Argumentele pro şi contra criticii literare nu contenesc în spaţiul virtual al Rusiei. Cei care afirmă că nu e nevoie de critica literară pentru că ar fi totalmente compromisă au ca argumente fie proasta moştenire a acestei meserii compromise cândva ideologic, fie faptul că în ziua de azi criticul literar este văzut de mulţi ca un prestator de servicii, angajat de edituri pentru a le face publicitate. Criticul literar Natalia Ivanova observă că cititorii ruşi percep critica literară ca pe o înşelăciune, ca pe o fraudă, de aceea o cronică negativă are mai mari şanse să atragă atenţia asupra unei cărţi. Acest fenomen ciudat, specific spaţiului rusesc, este o consecinţă a criticii sovietice tendenţioase [10]. Criticul Mihail Endelstein este de părerea că în cultura contemporană un scriitor cu succes la public este întotdeauna un produs de PR în forma cea mai pură. Singurul lucru pe care îl fac criticii azi este „să umfle valoarea” scriitorilor, derutând şi mai tare cititorul şi compromiţând criteriile de evaluare [10]. De regulă, adaugă Igor Suhih, rezervele faţă de critici vin din partea scriitorilor care sunt mereu nemulţumiţi de expertizele criticului, învinuindu-l ba că a scris bine, dar puţin, ba că a înţeles câte ceva, dar nu în profunzime, fie că face presiuni, fie că e dictator sau lacheu etc. Nici măcar editura nu are nevoie de critic în sensul tradiţional al cuvântului, stimulând creatorii de ditirambe şi reclame [5]. Cu scriitorii nemulţumiţi polemizează criticul literar Maxim Dalin: „Mă înţelegeţi, stimaţi scriitori, de critic are nevoie CITITORUL! Ca cititorul să se poată orienta în oceanul de gunoaie de care se umple întotdeauna literatura contemporană. Literatura clasică este deja curăţată de nimicuri, timpul face selecţia. Iar literatura contemporană, potrivit legii lui Sturgeon, conţine 99% de gunoaie şi doar 1% de lucruri care au sens. Cititorul are nevoie de critic pentru a găsi cu lejeritate acest procent, pentru a-şi economisi timpul, forţele şi nervii, pentru a nu se dezamăgi şi a trimite la gunoi literatura contemporană.” [11]

Destule voci îşi exprimă convingerea că măiestria de critic literar va fi întotdeauna preţuită şi necesară. În viziunea lui Roma Arbitman criticul va trebui fie să elibereze certificate de acreditare estetică scriitorilor care merită aceasta, fie să apară în rolul de killer nimicind impostura. Mai poate fi şi psihoterapeut [12]. Meritul de a conserva critica de bună calitate o au jurnalele literare, crede Ana Golubkova, căci anume acestea adună articole scrise mai mult sau mai puţin obiectiv, pe o tonalitate neutră emoţional şi reţinută stilistic. E adevărat, acestea sunt deseori atacate pentru stilul greoi academic, dar există, potrivit Anei Golubkova, şi cazuri interesante, în care criticii angajaţi ai jurnalelor de PR demonstrează măiestrie [12]. Mai ales că şi graniţa între arta înaltă şi arta comercială nu întotdeauna este uşor de trasat, uneori produsele artistice de mare succes, bine primite de public dovedindu-se de valoare. Oricât de contradictorie ar fi în esenţa ei şi oricât de mult s-ar supăra autorii pe ea, critica va fi întotdeauna utilă atât creatorilor de opere de artă, cât şi publicului larg, conchide Igor Efremov. Creatorilor ea le serveşte ca indicator principal al receptării, determinându-i să se perfecţioneze, să evolueze. Cititorii învaţă din critica bună să se orienteze în oferta generoasă a producţiei literare. Faptul că la momentul actual critica nu-şi îndeplineşte perfect funcţiile nu este un motiv pentru a renunţa la ea definitiv [13]. „Critica literară va trăi atâta timp cât va exista literatura, continuă pe o notă optimistă Lev Anninski, unul din cei mai cunoscuţi critici literari la momentul actual în Rusia, iar atunci când aceasta va muri, rolul ei va fi să explice cauzele decesului” [12].

 

„Începuturile ştiinţei literaturii… şi sfârşitul ei”

Starea de spirit a discuţiilor în jurul crizei literaturii se menţine şi în spaţiul dezbaterilor pe marginea studiului ei. La general, criza teoriei literaturii şi a metodologiilor literare este legată de repudierea metodei realismului socialist. Pornind de la datele disponibile, pot conchide că cercetătorii ruşi denotă, cu anumite excepţii, preocupări similare cu cele ale colegilor lor din Vest. Există în spaţiul virtual o mulţime de articole, rezumate ale tezelor de doctorat, comunicări în cadrul conferinţelor care confirmă interesul ruşilor faţă de metodologiile de interpretare a literaturii importate din Occident. Am dat de numeroase încercări de clarificare a ceea ce s-a numit studii culturale, interdisciplinaritate, studiul de frontieră, dar şi multe dezbateri pe tema noilor mutaţii de gen, despre poetica transgresării, poetica liminarităţii etc. Mulţi consideră că nu există deocamdată în Rusia o gândire sistemică a acestor inovaţii.

Mi-a atras atenţia articolul tradus în limba rusă şi multiplu comentat al lui Hans Ulrich Gumbrecht, cercetător american de origine germană. În articolul, care se intitulează provocator – „Începuturile ştiinţei literaturii… şi sfârşitul ei” –, profesorul şi teoreticianul literar face previziunea „morţii” teoriei literaturii. Potrivit lui, interesul tot mai sporit al literaţilor faţă de istoria teoriei literare este un semnal cert al sfârşitului acestei discipline: „Adevărul este că suntem martorii începutului de sfârşit”. O dovadă în plus stă lichidarea continuă a catedrelor de teorie a literaturii din universităţile şi colegiile americane şi europene. Disciplina are la momentul de faţă condiţia de proiect, al cărui viitor e greu de prognozat. Faptul că ne vom împotrivi acestui fenomen sau pur şi simplu vom închide ochii la el, nu îl va opri. De aceea noi trebuie să ne proiectăm imaginar urmările acestui sfârşit al teoriei literaturii. Ar trebui, scrie Gumbrecht, să vedem ce consecinţe ar avea acest sfârşit pentru noi, cercetătorii, profesorii, conferenţiarii, dar şi pentru studenţii noştri şi, în cele din urmă, pentru societate.

Cercetătorul consideră că premizele acestui sfârşit au fost create de-a lungul ultimilor o sută de ani şi trebuie legate de faptul că literatura*** şi-a pierdut funcţiile sociale şi justificarea ideologică. În primul rând literatura şi-a ratat funcţia creatoare de norme sociale şi morale, care o făcea importantă pentru societate, începând cu primele decenii ale sec. al XIX-lea. În al doilea rând, literatura a fost puternic împinsă în faza de crepuscul odată cu dispariţia din discursul social a unor noţiuni, precum Umanitate şi Naţiune, care o circumscriau în cultura naţională. Punerea sub discuţie a acestor referente a provocat criza disciplinelor literare şi, mai ales, a teoriei literaturii şi literaturii comparate. „Astăzi, susţine Gumbrecht, trebuie să recunoaştem că teoria literaturii şi literatura comparată nu au îndreptăţit aşteptările pentru care au fost ele create. Cercetarea literaturii nu a revenit la poziţia în care existenţa şi funcţiile ei sociale erau considerate ca un dat în sine” [14]. Funcţiile sociale nu au devenit nici măcar obiectul discuţiilor speciale.

Trecând prin două crize şi câteva valuri de inovare, teoria literaturii are puţin din structura intelectuală şi instituţională care o caracteriza în prima etapă a procesului ei de constituire de după 1810. Nu există acea uniune între teoria literaturii şi lingvistică, spre exemplu, care permitea comentarea textelor naţionale vechi. A dispărut şi ideea de sincronizare a abordărilor istorică şi estetică, căci astăzi teoreticienii au pretenţia că se ocupă cu preponderenţă de discursurile literare. Divorţul teoriei literaturii cu lingvistica istorică îi creează condiţii pentru stabilirea relaţiilor cu alte discipline. Dar interdisciplinaritatea are problemele ei specifice pentru că se dezvoltă într-un context epistemologic atât de larg şi atât de relativ, încât creează mari dificultăţi şi naşte întrebarea firească dacă efortul ar fi pe deplin justificat. Criza conceptelor adevăr, obiectivitate şi chiar consens au atins şi ştiinţa literaturii. Nici structurile politice, nici societatea nu mai manifestă interes sau, dimpotrivă, frică faţa de ideile subversive ale literaţilor.

Ce trebuie să facă teoreticienii în situaţia creată? „Noi trebuie să învăţăm să ne asumăm responsabilitatea pentru viitorul disciplinelor noastre (poate chiar, dacă pot spune aşa, pentru viitorul lor de după moartea lor), în loc să deplângem lipsa de susţinere din partea societăţii a gustului pe care noi îl credem cel mai bun. În absenţa oricărei «politici culturale» a statului (aşa cum se poate spune despre America), universitatea nu are nicio legitimare dacă nu încearcă să umple acest vid” [14]. Disciplinele noastre nu vor avea credibilitate dacă vom continua să dăm vina pe o presupusă ostilitate din partea politicienilor, continuă Gumbrecht. Dimpotrivă, de multe ori politicieni sunt mai profund convinşi decât noi de valoarea existenţială a literaturii. Acest lucru implică o întrebare serioasă: „…avem noi nevoie să ne prefacem că susţinem valorile culturale ale politicienilor, sau mai bine ne asumăm riscul şi recunoaştem sincer că apărăm doar cauza literaturii şi a studiului ei – chiar şi atunci când în interiorul ei rămâne foarte puţin loc pentru explicaţii în materie de epistemologie şi sociologie? Oricare dintre aceste două strategii le-am alege – conservatorismul cinic sau sinceritatea care ne va costa scump – un lucru este clar: noi nu ne mai putem limita doar la reforme interne sau numai la o regândire critică a disciplinei; toate acestea demult au expirat. Ceea ce literaţii sunt dispuşi să numească criză a disciplinei în realitate este o componentă a unui proces mai mare – procesul de reformare a ştiinţelor umaniste în general, al cărei rezultat depinde de crearea noilor relaţii epistemologice, instituţionale şi practice între ştiinţele umanistice şi celelalte ştiinţe. Deci mai are rost în acest context să insistăm în păstrarea modului tradiţional de critica literară, se întreabă Gumbrecht? Alta este întrebarea principală: ce vom face noi, teoreticienii, în ce proiecte sau programe ne vom include cu tot ceea ce am învăţat, cu tot ceea ce ştim şi ce putem face?” [14]

 

Referinţe critice:

  1. Андре Клавель, Возвращение русской литературы в преисподню, http://inopressa.ru/article/12Jan2010/lexpress/litera.html; André Clavel, Retour à la case enfer pour la littérature russe, http://www.lexpress.fr/culture/livre/retour-a-la-case-enfer-pour-la-litterature-russe_841277.html#commentaire
  2. Александр Иванов, Что творится в современной литературе? http://www.the-village.ru/village/city/teatalks/132137-books
  3. Константин Фрумкин, Три кризиса художественной литературы, în Журнальный зал”, http://magazines.russ.ru/neva/2009/4/fr14.html
  4. Дайнеко Г.Ф., Волшебный ключ: художественная литература в чтении юношества, http://www.library.ru/1/sociolog/text/article.php?a_uid=327
  5. Игорь Николаевич Сухих, Зачем нужна литературная критика «Писатель и филолог: враги или сиамские близнецы», http://m.diary.ru/~lib/p137598167.htm?oam
  6. Культурно-просветительская или развлекательная, Дополнительные материалы о роли литературы в обществе, în „Литературный форум Фантасты.RU”, http://fantasts.ru/forum/index.php?showtopic=4964
  7. Василина Орлова, Как айсберг в океане. Взгляд на современную молодую литературу, în „Журнальный зал”http://magazines.russ.ru/novyi_mi/2005/4/orl10.html
  8. Александр Мелихов, Почва литературы, în „Журнальный зал”, http://magazines.russ.ru/neva/2009/4/fr14.html
  9. Андрей Хренов, Писатель как переводчик и кризис литературы, http://www.proza.ru/2009/10/27/271
  10. Наталья Иванова, Кому она нужна, эта критика? în „Журнальный зал”, http://magazines.russ.ru/znamia/2005/6/iv11.html
  11. Максим Далин, О необходимости литературной критикu, în „Самиздат”, http://samlib.ru/d/dalin_m_a/kritika2.shtml
  12. Анна Голубкова, Пишите критику! Анкудинов, Ширяев, Топоров, Арбитман и другие: Анна Голубкова о положении дел в критическом цехе, http://archives.colta.ru/docs/25052
  13. Игорь Ефремов, Основной парадокс критики, în „Фотожурнал”, http://art.photo-element.ru/analysis/critics/critics.html
  14. Ганс Гумбрехт, Начала науки о литературе… и ее конец?, http://magazines.russ.ru/nlo/2003/59/gum.html

 

Alte adrese recomandate:

  1. Николай Кофырин – Новая русская литература –www.nikolaykofyrin.ru
  2. Валерий Леонидович Сердюченко, Художник и власть, http://www.pereplet.ru/kandid/122.html
  3. Карен Степанян, Постмодернизм — боль и забота наша, http://teneta.rinet.ru/rus/ke/karen_stepanjan_postmo.htm
  4. Александр Сорочан, Туда и обратно: новые исследования литературы путешествий и методология гуманитарной науки, „Журнальный зал”, http://magazines.russ.ru/nlo/2011/112/so36.html
  5. Статус пограничной зоны в литературе и культуре, http://cyberleninka.ru/article/n/obzor-konferentsii-chetyrnadtsatye-filologicheskie-chteniya-status-pogranichnoy-zony-v-literature-i-kulture
  6. Черноиваненко Е. Литературный процесс в историко-культурном контексте, ТЕОРИЯ ЛИТЕРАТУРЫ:КАКОЙ  ЕЙ  БЫТЬ? (Размышления о кризисе методологии), http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/Culture/chernoiv/intro.php
  7. http://www.sspu.ru/pages/subfaculties/kil/
  8. http://digilib.phil.muni.cz/bitstream/handle/11222.digilib/103252/X_SlavicaLitteraria_08-2005-1_15.pdf

 

Note:

*      Articolul a avut o variantă în formă de comunicare la Colocviul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România care a avut loc între 11 şi 12 iulie 1914, desfăşurat sub genericul „Ce discipline pentru literatură?” şi o a doua în limba engleză care urmează a fi publicată în revista bucureşteană „Euresis”.

**    Sociologii ruşi au făcut un sondaj de opinii punând întrebarea dacă e nevoie de cenzură în mass-media. 58% din respondenţi au răspuns afirmativ şi doar 8% au fost categoric împotrivă. http://wciom.ru/arkhiv/tematicheskii-/item/single/10282.html?no_cache=1&cHash = 465e3435dc.

***  Gumbrecht consideră literatura o practică socioculturală care ocupă timpul liber al oamenilor (leisure).

353 total views, 1 views today