Visele tămăduitoare ale literaturii

Romanul Un secret în Los Angeles, semnat de Doina Postolachi, este în esenţă un rezultat al armonizării conştientului şi inconştientului autoarei prin dramatizarea unor aspiraţii şi obsesii cu limpezimea descriptivă a unui roman de aventuri.

Dar mai întâi de toate, textul este o ficţiune scrisă după toate rigorile genului, orientată să placă. Subiectul se sprijină pe o mai veche schemă a basmului Cenuşăresei. Karen, o femeie de peste 60 de ani, îşi găseşte menirea după o lungă şi anostă viaţă de menajeră. În momentul în care viaţa pare să nu-i mai dea nicio iluzie, nicio promisiune în mai bine, i se împlineşte visul. Ea devine o scriitoare, o „vânzătoare de vise” curative. Şi nu oriunde, ci în Los Angeles, oraşul „făgăduinţelor”, capitala creativităţii şi casa producţiilor cinematografice spectaculoase. Fireşte, ea are de traversat mai întâi un itinerariu iniţiatic, aureolat de mister, cu peripeţii şi călătorii în spaţii suspendate deasupra realităţii, cu întîlnirea unor personaje providenţiale şi cu revelaţii fulgurante. Cititorul este sedus cu măestrie, prin strategii verificate în timp: miracole, obiecte magice, vrăjitorii, personaje de basm.

Dincolo de regia de tentaţii ce asigură lectura, cartea îşi configurează mesajul ca o invitaţie la visare şi un îndemn la puterea de a ne urmări visele, de a accepta visul ca dimensiune a vieţii noastre. Ea ne face să întrevedem simpatia Doinei Postolachi pentru acest mod de a trăi, de a gândi lucrurile în esenţa lor şi de a crea.

Arta va rămâne întotdeauna fidelă valorilor onirice. Visul este germenele obsesiei artistului de a transforma realitatea, obsesie care îi dă şansa de a fi creator. Visul este o formă aparte de creaţie, de sine mai întâi. Visătorul va fonda şi va locui o viaţă posibilă mai bună. A visa înseamnă a ieşi din lumea provocărilor cotidiene, înseamnă eliberare de prezent, dăruire, creştere, rafinare interioară. Visul este o formă de protecţie şi de terapie, el are puterea restabilirii echilibrului interior. În învăluirile agreabile ale visului, se împlinesc dorinţele şi pasiunile ascunse adânc în suflet. E suficient să-ţi laşi capul pe o pernă magică pentru a te decupla nestingherit de realitate şi a porni într-o lume a proiecţiilor fantasmelor, idealurilor, dar şi pe un drum al edificărilor de lumi posibile.

Dorinţa visătorului-creator este de a iluziona prin universuri semnificative care se substituie realităţii, de a se exprima simulând adevărul. Povestea de succes a menajerei Karen este menită să ne transfere într-o viaţă ce „pare să fie reală”, în care să te simţi cel mai norocos şi mai fericit, cel mai frumos şi mai sănătos, cel mai „iubit de Îngeri”. În substrat, romanul comunică învăţături ale psihologiei existenţialiste.

Artiştii sunt „îngerii Pământeni” (desprindem aici o eventuală trimitere la romanul lui Marin Preda şi, implicit, la mitul biblic al Marelui Creator iubind oamenii şi creând lumea pentru ei), alchimiştii care transformă insomniile în vise, realitatea în spaţii locuibile pentru orice deznădăjduit, pentru oricine trece prinr-o criză spirituală. Iar spaţiul creat de Doina Postolache este al unui artist al peisajelor plastice prielnice visării, desconspirând poeta imaginilor încărcate de afecivitate:

„De dimineaţă, soarele e ca un gălbenuş de ou, fiert tare. Norii nu se împrăştie pe cer ca albuşul în tigaie”;

sau: „Noaptea, întreg orașul pare o micuță galaxie, așternută pe pământ. Foarte multe luminițe, mai mari sau mai mici, luminițe colorate, roșii, violet, albe, verzi, galbene, albastre, clipocesc în misterul nopții. Ferestre de apartamente, birouri cu vreun șef afectat de insomnie sau angajat-model, care, arareori, doarme pe acasă; semafoare, spitale, faruri, felinare. Toate, laolaltă, orchestrează frumusețea ca niște steluțe vii, sau gâze, insecte care ard o singură noapte și mor spre dimineață. (…) Noaptea, oricine uită de necazuri, când doar își rotește privirea peste fericirea cromatică a luminițelor din oraș”;

sau: „Noaptea, ești  numai tu și curcubeiele de noapte. Podurile luminate, din Los Angeles, sunt curcubeie de noapte. Aceste poduri, în Los Angeles, sunt singurele curcubeie din lume, care răsar noapte de noapte.”

sau: „În fiecare zi, dimineața sparge oul nopții cu un colț de lună. Azi, când coaja zorilor s-a crăpat de zi, gălbenușul soarelui și-a prelins lumina gabenă și caldă peste întreg satul Júzcar.”

Scriitoarea dovedeşte şi o bună mânuire a combinării registrelor de limbaj, pasajele peisajistice sunt alternate abil cu meditaţii despre viaţă şi despre arta literară, cu topografieri ale reveriilor diurne, cu descrieri ale cotidianului imediat, cu epistole şi capturi din revistele de ştiiri, internet, reclame, şi chiar cu reproduceri ale informaţiei de pe biletele de avion. Aceste acumulări compensează cumva lipsa dinamismului evenimenţial şi instalează realitatea visătorului. Astfel romanul predispune spre înţelegerea insondabilului fiinţei ca mister şi miracol, spre fantezie, contemplaţie şi percepţie poetică a vieţii şi, nu în ultimul rând, am notat mai sus, spre lectura antrenantă a unei poveşti de succes.

One thought on “Visele tămăduitoare ale literaturii

  1. Doina Postolachi spune:

    Îți mulțumesc, Aliona Grati, pentru superba prefață!
    Prefața este botezul cărții.
    Tu ești ursitoarea care a binecuvântat cartea cu o soartă frumoasă!
    Sa fii binecuvântată!! 🤗😘❤️💐

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *