Vladimir Beşleagă. Destinul sub „cumplite vremi” sau drama celor doi părinţi iluştri


 

„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare! (…)
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa”
Miron Costin, Viiaţa lumii

 

După mai bine de treizeci de ani de când a fost început (ianuarie 1981), Cumplite vremi, amplul roman istoric al lui Vladimir Beşleagă, apare anul acesta în întregime, marcând unul dintre cele mai ambiţioase şi valoroase realizări literare în spaţiul limbii române. Strict regional, la aceeaşi amplitudine, eposul lui Beşleagă a fost precedat doar de romanul În prejma revoluţiei de Constantin Stere. Opera impresionează atât prin dimensiune (4 volume, cuprinzând 3 cărţi cu câte un prolog fiecare, 35 capitole, un epilog, în total 2213 de pagini în ediţia de la Cartier, 2017), cât şi prin capacitatea de a reprezenta artistic o vastă panoramă a unui moment istoric, reţinut de memoria noastră datorită mai cu seamă  subitului incident cu urmări dramatice, inclusiv în plan simbolic: executarea fără judecată a eruditului cronicar şi om politic Miron Costin la porunca pripită a domnitorului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir.

Focalizat pe această nesăbuită faptă a bătrânului domnitor necărturar împotriva uneia dintre cele mai luminate minţi din cultura noastră, romanul cumulează, aşa cum dictează genul frescei istorice şi social-politice, elementele unui ansamblu complex ce zugrăveşte „viaţa moldovenilor, de la vlădică până la opincă”. Acţiunea are loc în Moldova medievală, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Principatul Moldovei se află în pragul unei inevitabile catastrofe din cauza dependenţei economice şi politice faţă de Poarta Otomană. Domnitor de origine modestă şi ales la o vârstă înaintată de boieri tocmai din aceste motive care îl făceau slab în faţa lor, Constantin Cantemir îşi stoarce supuşii de ultima vlagă pentru a aduna birul îndatorat Porţii. Aceasta îi oferă în schimb o oarecare garanţie că nu va fi înghiţit de adversarii săi poloni cu pretenţii teritoriale în Moldova, dar şi că îşi va asigura succesiunea prin feciorii săi Antioh şi Dumitraşco. Nemulţumiţi de faptul că sunt mult prea sărăciţi, atât boierii îndepărtaţi de curte, cât şi ţăranii îi creează mari bătăi de cap. Situaţia îl determină să verse mult sânge de haiduci şi boieri nesupuşi, provocând tot mai multă supărare şi tensiune în teritoriile pe care le mai domnea încă. Acesta este preţul plătit de bătrânul tată pentru condiţiile în care se formează Dimitrie Cantemir, beizadeaua cu înclinaţii pentru carte, nimerind prielnic în anturajul bibliotecilor de la Ţarigrad, şi care avea să devină una dintre cele mai sclipitoare personalităţi ale culturii noastre.

Preţul e cu adevărat mult prea mare pentru că presupune sacrificarea unui alt tată care, pe lângă grija faţă de feciorii şi fiicele sale cu ştiinţă de carte, păstoreşte memoria neamului. Fără a-i judeca, scriitorul trăieşte profund drama acestor bărbaţi rezonând cu propria nefericire (cu câţiva ani înainte, din considerente politice, i se respinge romanul Noaptea a treia, devenit mult mai târziu, peste 18 ani, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine). Sublimată, durerea devine energia ce pune în mişcare grămezile de materiale istorice, amalgamul de interpretări, de stări şi detalii psihologice într-o naraţiune care, în pofida dimensiunii aproape insurmontabile pentru un cititor prins în morişca vieţii contemporane, nu va lasă niciodată cititorul să se plictisească.

Cartea întâi, intitulată Sânge pe zăpadă la prima ediţie din 1985, ne introduce în atmosfera ultimelor decenii ale secolului al XVII-lea prin câteva informaţii succinte cu privire la relaţiile dintre boierime şi domnitorul Constantin Cantemir, situaţia în plan extern a Ţării Moldovei, raportul dintre puterile dominante ale timpului. Romanul începe cu sfârşitul sau mai bine spus cu un eveniment ce are loc la distanţa câtorva ore înaintea morţii lui Miron Costin şi se încheie cu scena în care Constantin Cantemir este înştiinţat despre complotul boierilor. În timp ce se întorcea acasă după o călătorie la Roman împreună cu soţul său, jupâneasa Ilinca Costin se simte tot mai rău şi cade la pat, trăindu-şi ultimele ore. Deasupra ei veghează Miron Costin, ajuns la vârsta înțelepciunii, om politic, diplomat şi cărturar cunoscut graţie poemului Viiaţa lumii, a lucrărilor Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace şi De neamul moldovenilor. Bune la început, relaţiile cu Constantin s-au deteriorat de-a lungul anilor şi au atins punctul critic, însă fostul logofăt face abstracţie de această situaţie şi se pregăteşte de nunta feciorului său Pătraşcu cu domniţa Safta. Naraţiunea demarează mai multe poveşti de viaţă ale unor personaje, având fiecare un destin propriu şi un rol distinct în economia romanului: răzeşii Ion, Ilie şi Măriuca Ţarălungă din ţinutul Orheiului, tânărul Grue din sus de Cernăuţi, haiducul Corbea şi ceata sa din părţile Fălciului, călugărul Nicodim de la Căpriana etc.

A doua carte, publicată pentru prima dată în 1990 cu titlul actual Cumplite vremi, reia firul povestirii din seara morţii jupânesei Ilinca şi se încheie cu scena în care fratele lui Miron Costin, Velicico Costin, ameţit de vin, în plină petrecere, îi aruncă vorbe „nechibzuite” domnitorului Constantin Cantemir, de la care i se trage în parte moartea. Insinuările vornicului Velicico, care nu se înţelegea cu domnitorul, reprezentând boierimea nemulţumită şi în aşteptarea înaintării izbăvitoare a polonezilor, aveau să fie clarificate la sfârşitul acestei cărţi, pe un ton franc, justiţiar de către Miron Costin, care îşi asumă ingrata misiune de a vorbi în numele tuturor: „– Văz, cinstiţi boieri, că mă împingeţi la un păcat. Mare păcat şi nu chiar! V-aţi plâns, boieri dumneavoastră, de sărăcie, de biruri grele, ce vin asupra-ne… Dar de unde vin ele? De la cine vin? Se întoarce către vodă Miron. Măria Ta! suntem bătrâni amândoi, destule am văzut la viaţa noastră. Eu iarăşi voi a-ţi spune şi s-o ţii minte: mai des cu paharele, Măria Ta! Şi mai rar cu birurile. Că ţara-i prădată şi sărăcită… Miron îşi ridică ochii către înaltul cerurilor, apoi îi coborî asupra lui vodă: Şi va veni o zi când vei vrea să-ţi dai seama şi nu-i putea, Măria Ta!”

A treia carte, fără titlu autonom, integrată titlului comun întregului roman apare pentru prima dată la începutul acestui an 2017. Ca şi în cele anterioare, naraţiunea începe cu evocarea evenimentelor de la casa logofătului din Bărboşi în zilele când jupâneasa Ilinca zace la pat între viaţă şi moarte şi se încheie cu execuţia lui Miron Costin la Roman, lângă Fântâna Gâdelui. Întregul edificiu romanesc se încheie cu un lung Prolog, imaginând o scenă în care al treilea mare cronicar, Ion Neculce, primeşte în casa sa un călugăr care îi spune că a fost martor la evenimentele din ultimul an de viaţă a lui Miron Costin. După toate semnele, acest călugăr este de facto naratorul romanului care îşi anunţă astfel intenţia de a scrie despre „acea mare şi dureroasă, şi jalnică tâmplare”. Prin urmare, întregul roman se prezintă, ca la scriitorul francez Marcel Proust, o vastă analepsă anticipând evenimentul din final: „– Aşa au fost. Întocmai aşa. Numai că Domnia Ta ai scris pe scurt. Iar eu, dacă ar fi să scriu, aş face o carte numai despre acea mare şi dureroasă, şi jalnică tâmplare Căci am trăit pe lângă Domnia sa logofătul şi i-am cunoscut gândurile, şi grijile, şi bucuriile… Şi n-am să pot înţelege şi crede niciodată cum de-a putut bunul Dumnezeu să lase ca să cadă retezat fără de vină capul lui atât de luminat şi învăţat, cum nu s-a mai aflat la noi în Moldova la acea vreme…”. În cele mai mult de 700 de pagini, se adaugă, pe lângă fragmentele ce continuă poveştile eroilor anunţaţi în primele cărţi, momente din viaţa beizadelei Dumitraşco Cantemir, tânăr de 17 ani, care revine acasă şi asistă la pregătirea şi condamnarea fraţilor Costin.

Cu scopul de a pune în evidenţă intriga romanului – sfârşitul atât de nedrept al lui Miron Costin, scriitorul creează un cadru narativ circumscris unui singur an – 1690-1691 – ultimul în viaţa vestitului cărturar. Fiecare din cele trei cărţi se construieşte pe principiul revenirii la povestea-cadru, primele două creând finaluri întrerupte înaintea momentului executării lui Miron Costin. Tehnicile narative moderne – retrospectivele, analepsele şi prolepsele, fac posibilă evocarea evenimentelor ce au avut loc în afara acestui segment temporal, reînviind momente importante din istoria noastră.

De-a lungul romanului, perspectivele naraţiunii se schimbă adesea, oferind alternativ privelişti panoramice, de la înălţime şi secţiuni transversale ale unor universuri sufleteşti. Această mobilitate permite, pe de o parte, prezentarea faptelor, situaţiilor, acţiunilor având loc pe o arie extinsă geografic peste mai multe ţări şi cu posibilităţi de oprire asupra unor spaţii mici dar importante pentru un univers artistic: de pe lângă câteva curţi împărăteşti, din câmpul de luptă, de prin străduţele Iaşului, potecile codrilor, cheliile mănăstirilor, bordeiele ţărăneşti sau celule ale temniţelor şi, pe de altă parte, reflectă psihologii, caractere, moravuri, mentalităţi, viziuni asupra lumii, specifice epocii.

Modalităţile narative utilizate, descrierile, reprezentările, dialogurile între personaje, transpuse direct sau imaginate, monologurile interioare etc. nu se lungesc niciodată pe pagini întregi, urmărindu-se aceeaşi raţiune de a nu-l lăsa pe cititor pradă somnului şi neatenţiei. Universul reprezentat este populat de o mulţime de personaje ilustrând varii categorii sociale: domnitori, prinţi şi prinţese, boieri mari şi mici, oşteni grozavi, solii iuţi, iscoade nevăzute, poteraşi insensibili, târgoveți gălăgioşi, negustori şmecheri, haiduci viteji, călugări sfătuitori, slujitori loiali, ţărani oropsiţi, ciobani binevoitori, prizonieri demoralizaţi, indivizi decăzuţi, călăi, moldoveni, leşi, turci şi tătari etc.

Prin desele digresiuni şi rememorări, specifice prozei subiective şi de analiză psihologică moderne, romanul câştigă faţă de cel sadovenian cu care a fost comparat de mai multe ori. Tehnica amânării, prin reveniri în trecut sau la poveştile altor protagonişti creează tensiunea intrigii şi menţine vie atenţia şi curiozitatea cititorului. La acestea se adaugă un narator modern, care deşi imită maniera narativă, reflexivitatea şi limbajul sentenţios al cronicarilor moldoveni, are mentalitatea şi viziunea unui povestitor modern, tot mai neliniştit şi mai nesigur către sfârşitul romanului, zbuciumat în dorinţa de a găsi cea mai corectă interpretare a evenimentelor, de a fi cât mai obiectiv, reuşind cu greu să-şi mascheze subiectivitatea, înclinată cu înţelegere binevoitoare atât pentru înţeleptul cronicar, cât şi pentru ucigaşul lui, Constantin Cantemir, dar şi faţă de interpretarea părtinitoare a fiului acestuia Dumitru.

Deoarece naraţiunea efectuează numeroase întoarceri în timp riscând să creeze încâlcituri, mai spre sfârşitul romanului, îndeosebi în cartea a treia, naratorul nu-şi mai poate permite discreţia din primele cărţi, anunţându-se tot mai devoalat cu reglementări de regie şi cu adresări directe către cititor: „Acum să-i lăsăm pe boierii noştri cu ale lor şi să vedem ce fac bunii mei prieteni veniţi de la Selişte… (…) Ne întoarcem iarăşi la acei boieri, ca să vedem ce fac în aceste zile şi ce pun la cale între dânşii…” sau „…îl rugăm pe îngăduitorul nostru cetitor să mai aibă răbdare şi să urmărească firul ei până se va rupe…”. Menţinându-şi, pe tot parcursul romanului, naratorul în albia strategiilor tradiţionale a omniprezenţei şi omniscienții, Vladimir Beşleagă ne surprinde pe final printr-un experiment de factură postmodernistă: se proiectează pe sine ca personaj, alături de cititor şi alte personaje ale romanului aflate la discreţia naratorului care le oferă pe rând dreptul de a veni cu propriile mărturii şi interpretări asupra evenimentelor din seara morţii lui Miron Costin. Abia acum îţi dai seama că elementele de polifonie sunt prezente şi în compartimentele anterioare, naratorul invocând citate relevante din textele lui Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce.

Evenimentele romanului se succedă deci cu repeziciune, iar personajele sunt în permanentă mişcare. În acelaşi timp, Vladimir Beşleagă nu abandonează procedeul analizei psihologice, cu care s-a impus în romanele precedente, oferind descrieri ample şi detaliate ale zvâcnetelor forului interior al eroilor. Notele referitoare la procesul de redactare a romanului Cumplite vremi din Jurnal (1986-1988) relevă preocupările autorului de a crea imaginea lui Miron Costin în aşa fel încât aceasta să ni se prezinte ca un om viu, cu o psihologie complexă. Intenţia scriitorului nu a fost numai decuparea şi descrierea unei perioade istorice, ci mai ales prezentarea unei conştiinţe umane şi istorice. De aceea personajul întruchipează nu doar o efigie a unui strălucitor om de cultură care a marcat istoria, ci şi omul viu cu toate trăirile, neliniştile, gândurile contradictorii, înălţările şi căderile inerente.

Figura lui Miron Costin, personaj tragic la Vladimir Beşleagă, amintind eroii antici,  contrastează mult cu boierimea incultă, venală şi coruptă care îl înconjoară pe domnitor, cu hapsânul vistiernic Iordache Ruset, prostănacul Lupul Bogdan, trădătorul Ilie Ţifescu sau cu alţi profitori şi stă mai aproape de poporul reprezentat de Corbea, Grue, Ion şi Ilie Ţarălungă, chiar dacă nu neapărat comunică cu ei. Cărturar distins, ieşit din şcoala umanistă a Poloniei, diplomat iscusit în mediul viciat de intrigi şi de frământări politice ale secolului, scriitor şi patriot, sfetnic chibzuit al câtorva domnitori, care i-au încredinţat posturi (pârcălab, mare comis, mare paharnic, vornic al Ţării  de Jos, logofăt, diplomat) în administraţia internă a Moldovei, Miron Costin ştie să-şi stăpânească cu exactitate mişcările şi să găsească soluţii optime în cele mai încurcate situaţii politice sau diplomatice, în viaţa de toate zilele. Privit alternativ din exterior şi din interior, Miron Costin apare ca având o minte ageră şi o capacitate de disimulare aparte. În Jurnalul (1986-1988) său, pe care îl scrie în paralel cu romanul, scriitorul se arată preocupat de a  înfăţişa un personaj demn de autorul poemului filosofic Viiaţa lumii, înţelept, capabil să reziste şi să supravieţuiască „suptu vremi”: „Paradoxalismul, contradictoriul, ambivalenţa firii lui Miron (gând, spusă, faptă) sunt native sau impuse?… Nivelele, evoluţia, ciclurile, momentele de sinceritate totală existau? Cum se manifestau? Cum arată atunci şi cum se vedea el pe sine însuşi?” Destinul se dovedeşte însă mai puternic decât omul.

Ceea ce contează cel mai mult pentru semnificaţiile profunde ale romanului este trăirea interioară a înţeleptului Miron Costin în momentul în care viaţa îl pune în faţa „implacabilului Destin”. Nu viaţa nemijlocită a lui Miron Costin, fiind ea însăşi bună pentru conţinutul unui roman captivant, prezintă interesul scriitorului, ci atitudinea de „om şi patriot” a cărturarului care a formulat cel mai clar individualitatea noastră naţională („E o lucrare adâncă şi înţeleaptă. Despre neamul nostru, al moldovenilor, despre Ţara noastră…”, zice personajul Miron Costin despre lucrarea sa De neamul moldovenilor), ideea de unitate de neam al poporului din principatele care vorbesc aceeaşi limbă şi originea latină a poporului românesc. Autorul îi desfăşoară adesea gândurile pe tema destinului neamului aflat mereu sub vremi de restrişte. „Cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă”, scria despre epoca sa marele cronicar Miron Costin. Formula cărturarului exprimă nu doar o epocă, ci destinul dintotdeauna al acestui pământ: „Ţară mică, întotdeauna va avea de îndurat”, înclinând balanţa romanului dinspre cronica de tip clasic (fresca istorică) spre parabolă.

Problematizat de situaţia în care două figuri importate, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, despre ele fiind vorba în fond, stau alături, metafizic vorbind, în istoria şi cultura noastră, dar se despart, devin duşmani de sânge în existenţa lor pe pământ, povestitorul, mijlocind opinia scriitorului, caută o explicaţie, dacă nu justificatoare, cel puţin conciliantă. De la acest nivel al abordării istoriei noastre cao lungă şi nesfârşită confirmare a destinului implacabil, omul Constantin Cantemir nu ne mai apare ca fiind un personaj negativ. Scriitorul încearcă să pătrundă cu înţelegere în universul lui şi să găsească motivaţia faptului său nesăbuit. Bătrân, neputincios în a-şi administra ţara pe care o lasă în grija a câţiva boieri, cu fecior ostatic la Poartă, vrăjmăşit de domnitorul ţării vecine, Brâncoveanu, şi de boierii îndepărtaţi de curte, Constantin Cantemir este, la rândul lui, o victimă a destinului. Îndemnat de grija de a-i mai lua de pe umeri o parte din vina faţă de fraţii Costin şi de istoria noastră, autorul îl face complice până şi pe tânărul de 17 ani Dimitrie Cantemir, care ar fi participat la consfătuirile cu pricina, când s-ar fi luat decizia fatală şi care, ulterior, a depus mărturii subiective şi părtinitoare în lucrarea despre tatăl său: „Şi, după câte vedem, analizează naratorul, nici prinţul Dimitrie nu se arată prea încrezător când istoriseşte această faptă a părintelui său, care, oricum s-ar zice, totuşi a săvârşit-o, tăind pe cei doi fraţi Costineşti. Cine a forţat mâna bătrânului voievod, îndemnându-l la această faptă grea şi nedreaptă care a rămas de pomină peste veacuri, de a ajuns să tulbure adânc inimile multora din cei îndrăgostiţi de trecutul neamului, iar pe noi ne-a îndemnat a-i dărui ani de cercetare şi încă alţii de muncă asupra acestei cărţi? N-a fost numai fapta lui Vodă. Au lucrat aice boierii de casa lui, din apropierea lui.  Mai cu seamă aceştia. Căci Vodă moale şi îngăduitor din fire, ar fi răbdat-o şi pe asta şi, poate s-ar fi săvârşit din viaţă fără să-şi ia asupra sufletului aist mare păcat. Au lucrat însă cu mâna lui, au lucrat şi alte mâni, având îngăduinţa Măriei Sale. Care se vor vedea la locul lor, către sfârşitul acestei istorisiri. Pentru această faptă – mărturie stau vechile cronici – s-a căinat singur Măria Sa, plângând şi blestemând pe cei ce l-au îndemnat la atare cruzime…”

„Aşa-i la Ţara noastră a Moldovei – fiecare cu nenorocul lui. Norocoşi nu prea văd… vremea de la urmă”, conchide Miron Costin, personajul lui Vladimir Beşleagă. Un „nenorocos”, o victimă a destinului se dovedeşte a fi şi Dimitrie Cantemir nevoit să aplaneze cumva vina sa şi tatălui său.  În roman, personajul nu apare în culori favorizante, fiind surprins în câteva ipostaze duplicitare. Acesta îi ascunde amicului şi viitorului său cumnat Pătraşcu Costin intriga împotriva tatălui şi unchiului său. Ulterior va dovedi aceeaşi părtinire în cartea sa despre domnitorul Constantin Cantemir, pentru care este taxat de naratorul însetat de adevăr şi obiectivitate: „Acestea le spune, cu multă dragoste pentru tătâne-său, cu bogate amănunte, dar şi cu tot atâta părtinire şi îndepărtare de adevărul cel adevărat…”.

Prin densitatea analizei psihologice, descoperirea misterului personalităţii, lunecarea în parabolă şi atmosfera filosofico-poetică, Vladimir Beşleagă conferă modernitate romanului său istoric.

 

Un epos în orizontul postmodernităţii

 Prin alte părţi, pe la alte popoare mai încântate de istoria şi provenienţa lor sau poate cu destine mai fericite din punct de vedere economic, lucrări epopeice de tipul celei încheiate anul acesta de Vladimir Beşleagă, Cumplite vremi, ar oferi un serios pretext pentru un proiect cinematografic. Apărut integral la editura Cartier, romanul se înscrie lesne în linia acelor lucrări de amploare care ar merita a i se dea un circuit mediatic mai larg în cinematografie, televiziune şi internet, atât pentru subiectul incitant cu parfum de istorie şi aventură, cât şi pentru a susţine o imagine şi o conştiinţa identitară. Război şi pace de Lev Tolstoi, spre exemplu, s-a bucurat în secolul trecut de câteva ecranizări, alimentând o bună bucată de timp o anumită simpatie a publicului occidental pentru identitatea şi cultura rusă. Faptul că poemele legendare nu şi-au epuizat încă potenţialul a demonstrat recent şi interesul sporit al publicului nostru pentru filmul cu povestea de viaţă, literaturizată de mai mulţi scriitori, a Roxelanei, cadâna devenită soţia temerară a lui Suleiman Paşa. Dacă romanul lui Vladimir Beşleagă ar atrage atenţia vreunui producător de filme, acesta ar avea toată materia primă necesară: acţiune dinamică, poveşti de dragoste, intrigi, pâre, comploturi, urmăriri şi crime, personaje romantice şi dilematice, descrieri de anturaje, scene spectaculoase de luptă, execuţii publice, dialoguri în limbajul adecvat epocii etc.

Cu susţinerea tehnică pe care o oferă astăzi industria cinematografică modernă, succesul ecranizării unor astfel de scene este asigurat:

 

„… deodată i se deschide o vale largă, şi pe valea ceea şerpuia un drum, iar pe drumul acela se mişcau norod, vite, cară, pâlcuri, stârnind o colbăraie nemaipomenită. Iată acolo o turmă de ori, pe care o mână câţiva ciobani – dobitoacele merg cu capul în pământ şi behăiesc într-una, iar oameni strigă la ele, îndemnându-le mai repede. Apoi vin căruţe cu coviltir, după care se mişcă o cireadă de boi. Şi iarăşi căruţe… Şi iarăşi turme de oi… Pe din părţi aleargă călăreţi, care îi tot grăbesc pe oameni să meargă mai repede. Se aud pocnete de bice, strigăte, sudălmi. «Aiştia se bejenesc»…”

 

„Oastea Craiului se mişca, în vremea asta cu toată repeziciunea de care era în stare şi după cum îi îngăduiau locurile şi drumurile, dar mai cu seamă după cum o îndemna vremea, tot către apus, către munţi. (…) Dar porunci să grăbească oastea, şi steagurile, care mai înainte se înşirau pe vreo zece mile, acum se strânseră mai aproape, alcătuind un unghi ascuţit, după chipul oştilor râmleneşti de altădată, care avea în frunte călărimea cea mai sprintenă, de prin părţi, spre lături, călărimea grea, iar la mijloc, cu artileria, înainta însuşi Craiul, cu steagurile sale, artileria grea, îndată după el, căruţele cu zaherea şi cu cele trebuitoare la război, încheindu-se iar cu steaguri de călărime şi pedestrime, ce ar putea fi oricând gata a respinge năvalele iuţi şi neaşteptate ale păgânilor…”

 

„Când se repezi tătarii iureş asupra bieţilor leşi şi joimiri împresuraţi, rândurile cărora se răriseră, iar puterile le cam scăzuseră, atunci iată că dădură glas tunurile cele mari ale Craiului, iar tătărimea, auzindu-le, se puse pe fugă. Tunurile scuipau ghiulele în cetele lor şi, la fiecare împroşcătură, zburau cai sfârtecaţi, trupuri de tătari făcute bucăţi – aşa că se sfârşi, cu chiu, cu vai, şi daravela asta…”

 

Prin forţa cuvântului artistic, Cumplite vremi ne transpune într-o epocă marcată de unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria noastră şi, după cum spuneam, oferă un excelent material pentru cineaşti, dar şi pentru experimentatorii postmodernişti în materie de imitare, derivare şi transformare textuală.

 

418 total views, 2 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *