Vladimir Beşleagă. „Poemul tragic” al basarabenilor

Într-un eventual context al normalităţii, acest roman şi-ar fi consacrat autorul ca pe un deschizător de direcţie în câmpul autohton. Editarea cărţii ar fi imprimat o notă de seriozitate vremii în care a fost scrisă şi ar fi înviorat tonusul literar de atunci. Lipsa de receptivitate sau, mai bine zis, ostilitatea cu care a fost întâmpinată noutatea poetică a romanului a făcut imposibilă emulaţia, iar Vladimir Beşleagă a evitat un timp acest tip de scriitură „nepopulară”.

Viaţa şi moartea nefericitului Filimon  sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine este unul din puţinele noastre exemple ale literaturii de sertar. Manuscrisul romanului a fost respins de colegiul de redacţie al revistei „Nistru” în frunte cu poetul ilegalist Emilian Bucov  şi a rămas stocat pentru încă 18 ani în arhiva scriitorului, alături de alte câteva texte. Deşi a fost scris în anii 1969-1970, acesta a văzut lumina tiparului abia în 1988. Nu a plăcut limbajul lui greu de înţeles, „ca o taină cu şapte lăcăţi”, al cărui „cifru rămâne învăluit în pâcla incertitudinii”. Proza trebuia să ilustreze actualitatea sovietică, iar personajele să elogieze „omul nou”, comunistul. Dar tocmai aceste monstruozităţi propagandistice erau contracarate în roman.

Viaţa şi moartea nefericitului Filimon  mai rămâne a fi unul dificil la lectură pentru cei obişnuiţi cu desfăşurările liniare şi conexiunile limpezi ale subiectului. Naraţiunea este puternic fragmentată, desfide cronologia şi se desfăşoară la niveluri diferite. Aliajul de roman social, politic, existenţial, simbolic, iniţiatic, roman-anchetă, roman al investigaţiei psihanalitice, roman al condiţiei umane, dar şi eseu, poezie sau meditaţie filosofică impune cooperarea activă a cititorului, implicarea lui în complicatul mecanism narativ. El trebuie să fie capabil să-şi construiască singur interpretarea plauzibilă a mulţimilor de fapte disparate, să depună efort pentru a clarifica evenimentele, conflictul sau motivaţiile personajelor, să dea dovadă de perseverenţă pentru a excava sensurile profunde şi a urmări jocul dezvăluirilor învăluite etc.

Romanul a fost conceput ca o continuare a Zborului frânt şi s-a numit iniţial Noaptea a treia. Primul roman îşi axa acţiunile şi semnificaţiile în jurul a două nopţi. Prima noapte este cea în care personajul principal, Isai, traversează înot Nistrul prin bezna sfâşiată de ploaia cu gloanţe. A doua descrie noaptea în care acesta, adult deja, este ridicat din pat şi dus la cercetări chiar în ajunul nunţii sale. La sfârşitul celei de a treia nopţi, desfăşurată în acest roman, se încheie periplul iniţiatic al „neferitului” Filimon în momentul în care un alt personaj, Nichifor Fătu, îi comunică originea ce i-a marcat tragic existenţa. Acest roman nu preia niciun personaj din primul, astfel că, dacă există vreo continuitate, acesta este asigurată de starea de spirit, întrebările existenţiale, obsesiile şi meditaţiile scriitorului pe tema „destinului frânt” al basarabenilor sovietizaţi mai degrabă decât de subiect. Asemănările ţin şi de poetică. Evenimentul epic se pulverizează, se topeşte în gândurile, emoţiile şi obsesiile personajelor. Ca şi Proust, Faulkner sau Kafka, scriitori ce i-au servit ca modele pentru aceste două romane, Vladimir Beşleagă suprasolicită tehnici narative ce obnubilează subiectul. El nu urmăreşte o unică acţiune şi nu grupează faptele într-un singur plan de observaţie, ci sparge cronologia evenimentelor şi multiplică unghiurile de vedere mai viguros decât în Zbor frânt.

Acţiunea are loc în perioada postbelică, undeva pe teritoriul dintre Nistru şi Prut, în perimetrul gării, localităţii Basarabeşti, carierei de piatră şi galeriilor ei care se întind până sub localitate. Este relatată povestea complicată a unei familii, a cărei normalitate este periclitată din start de o manifestare grosolană a forţei. Şeful gării, Nichifor Fătu, violează o tânără de 17 ani. În urma acestui abuz se nasc doi copii gemeni: o fată, Cristina, şi fratele ei, Felix. Peste puţin timp, copiii sunt despărţiţi cu brutalitate. La comanda lui Nichifor Fătu, subalternul acestuia, Ghior, îl răpeşte pe Felix, îi schimbă numele în Filimon ca să-şi uite originea şi îl plasează într-un orfelinat. Mamei i se spune că băiatul ei s-a înecat, i se arată mormântul fals al acestuia, iar băiatul ştie doar că este copil din flori, abandonat în gară. Pentru a opri o manifestare de nemulţumire, bunicul copilului, Andrei, este deportat.

Ca urmare a moştenirii genetice şi a educaţiei din orfelinat, Filimon săvârşeşte de-a lungul vieţii sale mai multe fapte reprobabile, dându-i mare bătaie de cap tatălui său care, ajutându-l incognito, nu pregetă a-l umili în permanenţă, frângându-i voinţa. Fătu încearcă să-şi modeleze odrasla după propriul chip: docil sistemului şi dominând asupra celor slabi. Filimon încalcă de mai multe ori legile sociale şi ale naturii, jefuind un magazin în adolescenţă, fiind la un pas de incest cu sora sa în tinereţe şi omorând un om la maturitate. Pe deasupra, în urma bătăilor pe care le-a luat, inclusiv de la tatăl său, Filimon suferă de o boală de nervi care se dezvoltă progresiv şi care, în cele din urmă, îl aduce pe patul de spital, unde moare după trei zile şi trei nopţi de agonie. Acţiunea romanului se desfăşoară în trei zile şi trei nopţi, însă secvenţele rememorate vizează toată viaţa lui Filimon.

Subiectul romanului începe în momentul în care Filimon se trezeşte din somn în camionul care îl transportă la spital după ce a fost cules în stare de inconştienţă de pe marginea unui drum din satul copilăriei sale Basarabeşti. Evenimentele se fac cunoscute lent, acumulativ, derutant, prin câţiva ochi dilatanţi. Naraţiunea are trei emiţători, corespunzând celor trei personaje: Filimon, Nichifor Fătu şi Cristina. Ei depun mărturie, fiecare din perspectiva lui, asupra evenimentelor. Depoziţiile lor sunt incoerente, amestecând planurile naraţiunii, prezentul şi trecutul într-un caleidoscop năucitor, încât confuziile persistă de la un capăt la altul al romanului. Scriitorul corectează oarecum complicaţiile lecturii, anticipând fiecare episod al cărţii cu un rezumat clarificator. Dacă iniţial pare a fi cu totul ermetic, uşor-uşor, romanul profilează nuclee semantice, noduri semnificative, laitmotive edificatoare, căpătând sens, energie şi frumuseţe. Povestirea poliţistă este îmbinată cu ancheta psihanalitică şi naraţiunea simbolică pentru a contura o structură închegată, care comprimă în povestea de viaţă a unui om nefericit mai multe simboluri şi parabole ce definesc o lume îngropată în minciuna atotstăpânitoare.

Mai întâi de toate, romanul este o expresie artistică a stării de spirit ce domină societatea moldovenească la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, perioadă în care, după o oarecare destindere, dictatura se înăspreşte şi mai mult. Cartea vorbeşte despre climatul anihilant al totalitarismului, dărâmarea lentă, din interior a sufletului uman, fabricarea omului de beton, oportunist, având sindromul Pavlik Morozov gata să se lepede de părinţi. Personajele aduc mărturii ce reflectă într-un sistem de oglinzi o secvenţă a istoriei noastre postbelice. Ele înregistrează transformările care au loc într-o comunitate de oameni supuşi tratamentului ideologic şi vorbesc indirect despre faptul că societatea totalitară anulează în mod programatic conştiinţa critică, cultivând sistematic predispoziţia unui mare număr de oameni pentru ideile gata primite. Totul pentru crearea aşa-numitului „om nou”, pregătit pentru o existenţă fericită în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Edificatoare în excelenţa sa expresivă este scena măcinării imaginare a lui Filimon între pietrele morii:

 

„…uuuu! se aude un vuiet înfundat — uruie pietrele morii, învârtindu-se? Se uită Filimon, odaia s-a lăsat pe-o parte şi stă strâmb. Nichifor Fătu se ţine din răsputeri de braţele scaunului să nu lunece la picioarele mulţimii de jos, care acum stă şi ea strâmb. La o parte! La o parte!   strigă câţiva handralăi tăbârcind nişte saci grei. E rândul lui Nichifor Fătu! Macină dumnealui!  Nichifor Fătu vrea să facă semn să toarne, dar deodată sare din loc, apucă el sacii şi-i deşartă. Pietrele uruie gemând, şi Filimon simte cu tot trupul: cu muşchii şi picioarele, cu toate osişoarele lui, că… — pe mine m-au aruncat între pietre! Pietrele se învârtesc, şi el se întinde printre ele făcându-se pulbere — să nu uit… ce vor ei? cine sunt, pentru ce-am pornit… zidul… piatra galbenă cu dungă… pulbere subţire între pietrele ce se învârt repede uruind: vuuuu! vânturile… de nu s-ar trezi lupii… m-au turnat în coş, toate osişoarele mi le fărâmă… — deodată tresare: dar ochiul? a rămas în spărtură, stă înfipt în aşchia de sticlă… Şi vede lumea îmbulzindu-se împrejurul coşului, strigă: Curge, măi! — gata, m-au măcinat? Nichifor Fătu stă aplecat deasupra coşului şi dă cu mâna să nu rămână ceva pe margini — iar jos, lângă ladă, se aude cineva frecându-şi mâinile: Ce făină molcuţă, bre! Aţi văzut vreodată făină ca asta? — duce o mâna la nas şi amiroase — cine-i că-i cunosc glasul? — şi prinde a strănuta, făina se împrăştie, iar lumea prinde a hohoti de râs. Tăceţi! le strigă Filimon, ăsta nu-i făină de grăunţe, îi de oase, oase de…”

 

Viziunea macabră demască goliciunea spirituală a ideologiei comuniste şi a imensei minciuni pe care acesta se baza. Reprezentantul Puterii, demonul Nichifor Fătu îşi revendică statutul de zeu, oferind mulţimii care se înghesuie la picioarele lui un spectacol ritualic de remodelare sovietică. El ordonă să i se aducă „forma nouă” în care să toarne făina lui Filimon, după ce acesta a fost măcinat la moară. În noua sa ipostază, Filimon uită totul, se transformă în „beton cu chip de om”, devine piatră „mălăiaţă”, nisipoasă, făinoasă, vulnerabilă – „moloz”. Cineva îl mai ciopleşte cu ciocanul pe unde crede că nu-i perfect. Inutil sângele îi curge pârău, se face băltoacă. Personalitatea şi chipul i se şterg, îi piere capacitatea de coordonare, se clatină şi, în cele din urmă se prăbuşeşte, sfărâmându-se în bucăţi. Scena are valoare paradigmatică, funcţionând ca o parabolă politică ce sancţionează puterea totalitară a imperiului sovietic şi inerţia unei populaţii uşor de manipulat. Teribila ipostaziere a lui Filimon indică hibridul existenţial apărut în rezultatul represiunilor regimului totalitar asupra omului. Pomenit în malaxorul Puterii, Filimon nu găseşte altă soluţie decât să lunece în dezolare şi moarte, anunţând falimentul „omului nou”, spălat pe creier.

Această scenă grotescă, împreună altele în care fostul şef de gară  dă sfaturi eventualilor săi învăţăcei, scot în evidenţă prin ricoşeu politica represivă a statului autoritar, constrângerile devastatoare, nimicirea subalternilor indezirabili, depersonalizarea răzvrătiţilor. Pentru instalarea noii ordini, în numele gregarismului, al nediferenţierii uşor manevrabile orice manifestare de nemulţumire trebuia spulberată:

 

„…ascultă sfatul meu, un şef poartă răspundere pentru instituţia şi lucrătorii care i s-au încredinţat… de, ştiu, demult trebuia să plec sa mă aciuez fie la Basarabeşti fie la Chişinău ori aici în sat, să-mi trăiesc veacul ce mi-a mai rămas, dar nu! eu care am făcut gara asta de la temelie, din cărămidă adu­să de la Kiev… şi tu, să mă ocoleşti, să stau o jumătate de zi… ştiu, te-au prevenit cei doi, flăcăul şi fata de la intrare… ascultă, eşti tânăr, fii atent, acum au zâmbit la adresa mea care sunt un fost, mâine se vor şopti la adre­sa ta şi apoi s-a dus dracului disciplina! trebuie să fii aspru, auzi? să nu te baţi pe burtă cu subalternii.(…) principalul, cadrele! trebuie reînnoite toate, din işti care zâmbesc critic pe sub mustăţi să nu rămână nici unul, un lucrător trebuie să fie ordonat şi ascultător, i-ai zis: fă! să facă… dar dacă are şi el, păre­rea lui? îi replică cel de dincolo de salcâmi –  acum în­ţeleg de unde acele zâmbete şi chicoteli răutăcioase la tânărul şi fata din anticamera ta, îi încurajezi! dar asta cu studenţelul şi turiştii e prea! e chestie politică, ches­tie de securitatea statului, dacă vrei! tu nu ştii ce idei promovează el printre tineret, cum îl aţâţă?— împotriva cui? întreabă şeful de dincolo de şirul de salcimi — îm­potriva noastră, împotriva ordinii.”

 

Romanul creează viziunea unei lumi în convulsie, acut politizată, destructurată social şi debusolată moral. Mărturiile lui Fătu au fost necesare pentru a supune indivizii asemenea lui unui examen nemilos şi a impune un sistem de valori asociate într-o aversiune faţă de Putere, înţeleasă ca sursă a unei ordini bazate pe abuz şi impunere forţată. Fătu este Puterea dictatorială care „frânge” şi deturnează mai multe destine: al lui Filimon, al socrului său pe care îl deportează, al Cristinei, al ţăranilor colectivizaţi cu forţa.

Scriitorul continuă şi aprofundează tema înstrăinării, inaugurată în Zbor frânt,  operând o disecţie şi mai lucidă a alienării. Peregrinările lui Filimon în căutarea identităţii, a „omului întreg”, traduc o adâncă dezrădăcinare. Cu o copilărie şi o adolescenţă supusă neîncetat autorităţii paterne şi sociale, şi o tinereţe tulbure, cu un echilibru al fiinţei rupt şi o personalitate refulată, el devine un alienat cu dublă înstrăinare: de sine şi de societatea cu care se simte incompatibil.

Dezrădăcinarea lui Filimon îşi extinde semnificaţiile până la a defini dislocările colective. Scriitorul surprinde, prin criza de conştiinţă a unui individ, climatul ideologic al timpului. Cititorul din toate timpurile îşi poate forma o idee despre starea de lucruri din primele decenii de după război, mai ales cea de la sate unde comunitatea a fost supusă forţat unor transformări nefireşti, trecută prin înfometări, colectivizare şi deznaţionalizare. Este ţinută  sub observaţie o umanitate insolită cu indivizi mediocri, gârboviţi sub presiunea istoriei, dezvoltând teme legate de psihologia fricii şi eşecului. Or, cronica senină a evenimentelor nu va arăta destul de convingător cum politica dictatorială duce la stagnarea evoluţiei individului şi la uniformizare, iar simpla transcriere, reflectarea directă nu va pune suficient în lumină complexitatea tragismului uman. Prin acest roman Vladimir Beşleagă se sincronizează cu literatura unor celebri scriitori ai modernităţii ca Pirandello, Orwel, Kafka, Musil, Camus şi Ionesco, care au creat o întreagă galerie de personaje ilustrând diversele aspecte ale alienării specifice totalitarismului timpurilor noi.

Cu siguranţă, Filimon este unul dintre cele mai tragice personaje ale romanului nostru contemporan. El trăieşte în permanenţă ipostaza de victimă, confesiunea lui fiind plângere, tânguire, agonie. Anume acest tragism structurează romanul, convertind toate elementele subiectului în exprimarea unei intense şi fără de scăpare suferinţe morale şi a metamorfozelor pe care le creează. Mărturiile lui Filimon frizează nebunia. Întortocheate de incertitudini şi confuzii, acestea imită delirul unui bolnav fizic şi mai ales psihic. Nu mai avem în acest caz o depoziţie structurată de memoria subiectivă care alege doar evenimentele memorabile şi semnificative, ci un amalgam de senzaţii şi de secvenţe izbucnite din inconştient cu posibilităţi mici de omogenizare şi de integrare într-un subiect inteligibil.

Mai radical decât Zbor frânt, acest roman este unul de investigaţie psihanalitică care permite o înţelegere a psihicului uman, a resorturilor lui interioare. Aflat în comă, la limita dintre viaţă şi moarte, Filimon încearcă să-şi amintească ceva care să-l lămurească asupra identităţii sale. Romanul începe la acest punct de derută, solitudine şi tentativă disperată de aflare a adevărului despre sine. Închis într-o cameră de spital, va încerca să facă ordine în lumea lui interioară. Întoarcerea în trecut echivalează cu scufundarea într-o lume de coşmar. Memoria îi reactualizează fapte de groază, pe care le simte cu toată fiinţa, devenind un ghem de senzaţii de durere, frig, spaimă, greaţă. Capul îi vuieşte mereu, corpul i se scutură în convulsii sau înţepeneşte în poziţii nefireşti. Diagnoza medicului lui sună ca un verdict: „nervul lui este rupt”. Metafora „nervului rupt” reia într-o nouă formulă semnificaţia „zborului frânt”.

Un sentiment acut al culpei îi sfâşie conştiinţa lui Filimon şi-i pune în pericol „nervul”. Crima pluteşte în jurul lui şi e foarte greu de stabilit dacă este sau nu vinovat. Conştiinţa lui bolnavă dă seama cu dificultate de păcatele săvârşite. I se clarifică că a fost de mic un bandit, că a spart un magazin, că şi-a ucis prietenul din invidie şi din dorinţa de a-i lua soţia, că s-a aflat la un pas de incest cu propria lui soră.

Germenul criminalităţii stă în genetica familiei sale. Tatăl său, Nichifor Fătu face mai multe fărădelegi. De departe, cea mai mare este violul unei fete de 17 ani, mama lui Filimon, cu care se căsătoreşte pentru a-i crea o viaţă insuportabilă. Singurul sentiment al lui Fătu este ura, singura lui realitate morală este răutatea. Pierzându-şi reperele morale, el trăieşte un sentiment intim al abjecţiei, al disoluţiei care aduce şi la degradarea fiziologică. Dorinţa de a-şi nimici propriul copil, care îi stă mărturie a păcatelor personale, devine modul lui intim de existenţă.

Primul plan al lecturii pune problema cunoaşterii împrejurărilor de viaţă ce au cauzat nefericirea lui Filimon. În spital este îndemnat să înregistreze pe foaia de hârtie „tot ce a fost. Tot ce s-a întâmplat”. Într-un alt plan, depoziţia lui devine o trepidantă aventură a cunoaşterii de sine. Filimon trăieşte între vis şi realitate, între starea de agonie şi relativă luciditate. Astfel că memoria lui relatează în mai multe planuri, iar inconştientul îi fabrică ficţiuni şi fantome. Având predispoziţii pentru tulburările nervoase şi mentale, Filimon atinge starea de patologie pe patul de spital. Conştiinţa lui se scindează, provocând halucinaţii în care se vede dedublat. Dublul său iese de sub „podeaua de sticlă”, apoi intră „puţin câte puţin cu trupul lui în trupul celui culcat, până se fac un singur trup”. De-a lungul romanului, Filimon poartă eurile printr-un traseu labirintic în sens dublu: orientat în sus, în zbor, ridicat de aripi, şi în jos, în cădere, tras de picior cu funia. În timp ce corpul suportă durerea fizică pe patul spitalului, eurile lui înaintează fie „în sus deasupra satului (…) pe deasupra văii, pe deasupra gării din cărămidă roşie”, fie „pe sub pământ, prin galeriile carierei de piatră”. Permanenta şi dureroasa migraţie spaţio-temporală izvorăşte din dorinţa de căutare a Celuilalt, simţit totdeauna în preajmă, dar niciodată cuprins, auzit în vorbele care vin de pretutindeni şi de nicăieri. Eurile se aud, dialoghează, de regulă în contradictoriu.

Atât tema dublului, cât şi cea a gemenilor exprimă dorinţa eternă de nemurire a sufletului. La Beşleagă gemenii sunt despărţiţi de mai multe ori, mai exact de trei ori tatăl vine în casa bunicii Ştefania pentru a-l separa pe băiat de fată. Prima ruptură se produce în copilărie, când Felix devine Filimon, a doua – în adolescenţă, împiedicând amestecul de sânge, a treia – la maturitate, când fugarul Filimon este descoperit în casa surorii sale.

Cristina, sora lui Filimon, este personajul cel mai calm şi mai lucid din roman. Raţionalitatea şi voinţa ei se datorează prezenţei reperului, întemeierii salvatoare; ea singură rămâne să locuiască în casa părintească, pe care o păstrează în interiorul casei noi. De remarcat faptul că deşi, la rândul ei, trece prin ipostaze de dedublare (obsedată fiind şi de eventuala prăbuşire a casei), ea ştie bine să discearnă între forţele bune şi cele rele. În casa ei este bine-venit doar spiritul mamei, năluca bărbosului rămânând afară, după geam.

Şi Nichifor Fătu se dedublează, fiind asaltat periodic de spirite. Umbrele membrilor de familie morţi deja sau ale subalternilor necăjiţi de el cândva îl învinovăţesc, stau mărturii asupra nelegiuirilor pe care le-a înfăptuit el în cariera sa de şef şi reprezentant al Puterii. Spre deosebire de Filimon, el nu-şi recunoaşte nicio vină, considerându-i pe alţii purtători de responsabilitate. Se apără aplicându-şi masca atotcunoscătorului cinic care desacralizează lumea şi o scaldă în noroi.

Romanul oferă viziunea unui spirit torturat de câteva întrebări esenţiale despre om: „Ce sunt?”, „De unde vin?”, „Ce datorii am de împlinit pe acest pământ?”. Întregul demers este o lungă şi chinuitoare întrebare asupra existenţei, a justificării ei. Personajul coboară în adâncurile fiinţei sale, căutând în sine răspunsurile care nu se deschid niciodată în panorame revelatoare, ci apar în sclipuiri de sensuri ce se vor adunate, lipite, omogenizate. Traseul pe care îl parcurge Filimon prin anamneză, amintindu-şi momentele fundamentale ale vieţii, are configuraţia unui labirint. Memoria îl poartă prin galeriile inconştientului întunecos. Revizitându-şi trecutul prin autoscopie, Filimon vrea să înţeleagă împrejurările de viaţă ce i-au creat nefericirea. Intră în „tunelul întortocheat” al sinelui, merge pe „cărarea de pe costişă, spre Gura Muntelui de Piatră” pentru a descoperi greşeala şi a reinstaura norma. Autorul îi surprinde gândurile conştiente, dar şi pe acele inconştiente, generate de dedublările permanente, de aceea spaţiul reprezentat oscilează între real şi verosimil, între vis şi realitate. Încurcăturile drumului exprimă căutarea febrilă a individului, dorinţa lui de a obţine consistenţă după ce personalitatea i-a fost pulverizată. Trecerea prin labirint este echivalentă cu o ispăşire a păcatelor de către un individ culpabil, care pierde mereu drumul.

Orice iniţiere presupune o moarte şi o renaştere într-o viaţă cu adevărat supremă. Cunoaşterea de sine a lui Filimon apare pe un fond mistic, respectând traseul mito-ritualic al iniţierii. Mai întâi, el merge să ceară de la Apa Vremii trei zile şi trei nopţi, timp în care ar dori să afle secretul vieţii sale. Scena negocierii este construită după scenariile basmelor româneşti, însă nu lipsesc trimiteri la mitul faustic. Universul prin care se mişcă Filimon are structura celui din mitologia românească. Sistemul de coordonate schiţează ca puncte de reper categorii abstracte din folclorul autohton sau imitând formulările acestora: Satul Copilăriei, Casa Copilăriei, Casa de Zahăr, bordeiaşul babei Ştefana, Satul Amintirilor, Ieşirea Omului, Gura Neagră, Floarea Muntelui, Măgura Zimbrului, Timpul care „nu avea fund” sau elemente ale topografiei naţionale: lunca Prutului, Ceahlău, Basarabeşti. Pentru a ancora în acest univers, omul ar trebui să aibă „nervul întreg” pentru că „Nervul acesta ne leagă făptura de inima pământului şi de crucea cerului”. Localităţile indică simboluri ancestrale şi sunt populate de zeităţi protectoare. În Măgura Zimbrului cei doi fraţi gemeni o întâlnesc pe Sfânta Vineri care le deschide parţial secretul: „ – ia te uită ce pereche bună! parcă aţi fi dintr-un ou!”. Cu misiuni profetice apare Sfântul Andrei. Filimon caută răspuns la întrebările „cine sunt eu, cine m-a adus pe lume?” la „bătrâna care trage să moară”. Pentru aceasta va trebui, ca eroul basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, să ajungă „la hotarul unde se întâlneşte viaţa cu moartea”. Va fi ajutat de o mulţime de personaje angelice: şuvoiaşul de aer, vocea lucrurilor reci, piticii galeriilor, baticul mamei cu flori şi ierburi cusute în el etc. , dar va întâlni şi mesageri demonici: Oala Dracului, ghemotocul negru, ochiul negru.

Traseul parcurs are elemente din miturile religioase. Scara spiralică din bolovani de piatră ce îl duce pe Filimon la sicriul mamei sale aminteşte opera lui Ioan Scărariul (sec. VI), Leastviţa.  Potrivit acestei înţelepciuni din imnografia creştinismului, prin autoanaliză sufletească, înfrânarea poftelor, lupta cu patimile şi cu ajutorul voinţei, omul se poate ridica la cele mai înalte virtuţi morale. Scena este zugrăvita pe pereţii mai multor mănăstiri româneşti şi figurează cunoaşterea de sine ca o aventură anevoioasă de atingere a nemuririi. Drumul spre Judecata de Apoi este unul plin de obstacole, de încercări. Filimon aminteşte de acei necăjiţi care încearcă disperat să urce scările spre lumină, fiind traşi înapoi de forţele întunericului. Demonul negru Nichifor Fătu şi slugoii lui îl urmăresc peste tot, prin hrube, gări şi carieră, îl trag cu funia în jos. De cealaltă parte, stau forţele luminoase reprezentate de sora Cristina, bunica şi mama, care îl îndeamnă să zboare.

Imaginea copilului tras de mâini în diferite părţi de către părinţi care nu-l pot împărţi apare de câteva ori în roman. În cele din urmă, Filimon este câştigat de mama, simbolizând acea iubire mistică ce-şi deschide salvatoare braţele către omul care se luptă şi suferă, facilitându-i intrarea în rânduiala vieţii veşnice: „şi atunci, văzându-se sleit de puteri, se lăsă pe aşternutul alb, orbitor de alb, şi se culcă lângă femeie, alături de femeia cu faţa în sus, dar întoarsă puţin într-o parte, ea îl cuprinse pe după gât cu mâna ei rece, răco­roasă, şi el simţi cum se pierde în aşternutul acela alb, orbitor de alb, făcându-i-se uşor, nespus de uşor. . . ”. Moartea devine renaştere prin harul iubirii cereşti.

Treptat, substratul romanului deschide porţi şi spre alte interpretări. Povestea de viaţă a lui Filimon poate fi văzută ca o reluare a temei mitului religios: al ispitei şi căderii în păcat, dar şi al fiului rătăcitor. Replierea, introvertirea declanşează spovedania lui Filimon şi a Cristinei, care înseamnă recunoaştere a greşelilor, ispăşire, proiectare pe o orbită superioară. Amintirile dureroase devin filtru de purificare şi posibilitate de atingere a absolutului.

Ca şi Zbor frânt, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon este un roman al condiţiei umane, puternic ancorat în social şi politic, mizând pe o dezvoltare filosofică a analizei naraţiunii. Autoanaliza pe care scriitorul o practică în aceste două romane capătă o valoare generală, depăşind senzorialul nud. Trecute printr-un filtru intelectualist cu un larg orizont filosofic, notaţiile capătă un plus de abstractizare. Realitatea unei epoci istorice este privită distanţat, ceea ce o face să-şi piardă efemeritatea pentru a i se reţine esenţa.

Dincolo de descrierea conjuncturilor, romanul exprimă sentimentul tragic al vieţii. Personajele suferă dramatic, ele nu au liniştea integrării în totalitate. Setea lor de absolut durează la nesfârşit în neîmplinire, atingerea scopului este tărăgănată, limitată de condiţia de a fi ancorat într-un spaţiu geografic marginalizat şi un timp istoric inoportun. Dacă Isai se salvează prin vitalitate, Filimon nu se poate debarasa de obsesia eşecului decât în moarte. Din cauza inaptitudinii sale psihologice, el eşuează sub presiunea vremurilor de dictatură. Destinul lui este un destin orb, din care nu poate evada decât prin extincţia totală.

Cu toate acestea, Filimon poate fi considerat un răzvrătit. El nu acceptă înjosirea şi îşi revendică o altă condiţie decât cea pe care i-o impune destinul. Răzvrătirea exprimă năzuinţa omului de a se înălţa şi de a supravieţui stării de criză. Prin răzvrătire omul îşi sporeşte demnitatea şi îşi depăşeşte starea insuportabilă de „înfrânt”. Interogându-şi tulburat destinul, Filimon îşi înfruntă condiţia umană precară. El este, ca bunicul său, un încăpăţânat până în măduva oaselor. Potrivit lui Ghior, „supuşenia-i forma, încăpăţânarea e miezul” lui. În momentul în care enigmaticul Dionisie Oprea „i-a întors lui Filimon sufletul pe dos”, se produce explozia, refularea.

Romanul înfăţişează o lume în derivă sub presiunea iminentei catastrofe morale, dar această lume e văzută prin prisma unor oameni mici şi slabi. Aşezarea Basarabeşti înfăţişează o Basarabie bântuită de vânturile istoriei unde are loc confruntarea de veacuri dintre civilizaţia europeană şi oceanul slav. Basarabenii au fost nevoiţi să-şi accepte condiţia de nesemnificativi în ecuaţia confruntării marilor puteri ale lumii. De aceea, răzvrătiţii lui Vladimir Beşleagă nu sunt titani de talia lui Hamlet, care văd lucrurile de la înălţimea unor profeţi. Nici lumea reprezentată de ei nu are limpezimea clasică a înţeleptului, lunecând spre dezechilibrul formelor mitic-baroce.

Vladimir Beşleagă este plăsmuitorul unor personaje cu structură de însinguraţi suferinzi, indivizi torturaţi de întrebări, reflexivi, interogativi, supravieţuind într-o lume bizară. Taciturni şi evazivi, ei înseamnă în ochii Puterii împotrivire. Sub vremi de restrişte omul lui Beşleagă nu fuge, ci rămâne în mijlocul lor, suferă, dar rezistă. Suferinţa lui este totuşi una numai pe interior, pasivă în afară. Inactivitatea se explică prin conştientizarea tragică a inutilităţii oricăror revolte în faţa destinului implacabil. Oscilarea între credinţă şi tăgadă, activitate şi pasivitate, demnitate şi umilinţă, năzuinţa spre absolut şi revenirea la condiţia umană îi determină fizionomia bizară şi comportamentul ciudat.

De altă parte, personajele malefice ale romanului îşi îndeplinesc cu succes, ca în Infernul dantesc, rolul de hidoşenii ale umanului, de simboluri ale căderii. Urâţi cu numele, Fătu, Guja, Ghior, Gafa, Şchioapa, Uscăţivul completează galeria autohtonă de personaje groteşti. Fătu este un „jandarm” autoritar, Guja – o „corcitură”, feroviarul care trebuie să-l ducă pe Filimon cu trenul într-o direcţie „corectă”, la Răsărit, umblă ca o „nămilă gheboasă”, iar comunitatea seamănă cu un „zid de oameni” care se prăbuşeşte.

Petrecerea din ograda lui Morăraş este o savuroasă scenă carnavalescă, figurând o lume în nebunie înclinând către crepuscul. Atmosfera de chef şi sărbătoare are neapărat o parte ascunsă, a tragicului. Clarinetul şi toba sună apocaliptic. Scena mai exprimă dorinţa de eliberare de criză, de frică, de timpul gol şi absurd.

 

Profilul scriitorului

 

Vladimir Beşleagă se naşte la 25 iulie 1931 în satul Mălăieşti (o localitate din stânga Nistrului), fiind singurul copil în familia lui Vasile Beşleagă şi a soţiei sale Eugenia. La doar un an, bunicul său, Andrei Ciocârlan, împreună cu cea de-a doua soţie a sa, Iustina, şi fiul lor de 12 ani, a fost deportat în pădurile îngheţate din regiunea Gorki, unde şi-au găsit moartea mii de oameni nevinovaţi. Dintr-o consemnare a Jurnalului aflăm: „tot aşa s-o fi întâmplat şi cu bunelul Andrei!… deportările cum se făceau? venea troica şi…”; „îmi amintesc că maică-mea s-a dus să-l vadă pe tatăl său, îmbrăcată cu un cojoc, l-a scos de pe dânsa şi i l-a dat, să-l apere de geruri la drum şi acolo…”; „sărmanul Saşca”, „elev în clasa 4… zicea tata Vasile că era foarte capabil la chimie… surorile or fi vrut să-l oprească, să rămână, dar au apărut piedici! unul din troică, Onaş Pacencu, a fost contra: «Dacă-l lăsăm, are să crească mare, are să ţie minte că i l-am dus pe tat-so şi – are să se răzbune! Să-l trimitem şi pe dânsul!». Noaptea, cu soldaţi înarmaţi şi-l aresta pe om – să nu fugă!… le dădeau câteva ore pentru pregătire, îi urcau într-o căruţă luată de corvoadă şi-i duceau la gară, la Tiraspol…”; „acolo-i mai ţineau câteva zile, până îi aduceau şi pe alţi nenorociţi, sute”[1].  La scurtă vreme, Andrei şi fiul său îşi găsesc moartea, acasă reuşind să se întoarcă după 15 ani de exil doar bunica Iustina.

Clasele primare le urmează în localitatea de baştină, Mălăieşti, după un program de învăţământ sovietic, iar în 1941, odată cu începerea războiului şi cu instalarea administraţiei civile româneşti, trece la liceu, învăţând din manuale cu grafie latină. Citeşte mult din cărţile „trimise cu vagoanele de la Bucureşti”, din Basmele şi Vieţile sfinţilor, Tinereţe fără  bătrâneţe şi Viaţă fără de moarte sau din Simion Stâlpnicul. În 1944, această bucurie avea să se încheie, căci revine în şcoli cartea primitivă a şcolii ruso-sovietice. E adevărat că Vladimir reuşeşte să ascundă acasă câţiva saci cu cărţi din biblioteca şcolii, dar la scurt timp este deconspirat. Îşi va aminti mai târziu momentul în care, la ordinul NKVD, cărţile cu grafie latină au fost arse. Cele două clase de liceu nu i-au fost luate în calcul de administraţia sovietică, totuşi, la absolvirea şcolii, viitorul scriitor reuşeşte să obţină calificativul „foarte bine” la toate disciplinele şi să ia medalia de aur.

Vocaţia scrisului s-a manifestat de timpuriu, încă de la liceu, în anii grei ai foametei. Prima poezie se intitula totuşi luminos – Floarea şi Soarele, dezvăluindu-i firea cu „zvâcniri şi zboruri neaşteptate”. Apoi apar alte versuri, în română şi rusă, laolaltă cu încercările de proză şi dramaturgie. Despre primele sale exerciţii literare avea să spună mai târziu: „Începutul a fost un joc, o distracţie, nişte versuri ironic săltăreţe vizând barba bunelului meu dinspre tată. Nu mi le amintesc decât ca pe un abur uşor ce s-a topit în depărtarea anilor ca şi umbra acelui bunic al meu”. Neavând la îndemână niciun îndrumător, nici alte cărţi cu poezie bună, adolescentul compunea texte după modele folclorice şi mostre literare ruseşti. Abia în vara lui ’47 a ţinut în mâini volumele de poezii ale lui Alecsandri şi Eminescu.

În timpul când își făcea studiile în clasele mari îi apar şi primele „semne de zburlire adolescentină”. Împreună cu colegii săi, fondează un cenaclu literar, în cadrul căruia se discută la modul serios probleme de teorie literară, versificaţie şi estetică, se citesc şi se analizează poezii ale scriitorilor consacraţi, dar şi ale începătorilor, membri ai cenaclului. Gazeta raională, „foaia de perete” şi câteva reviste din Chişinău îi publică versurile, scriitorul Ion Canna îi solicită câteva poezii pentru o culegere a tinerilor scriitori. Începe să se considere scriitor şi îşi face un plan în care îşi prezintă „în mod alegoric creşterea (evoluţia) şi mersul meu pe calea de poet”. Pentru a-şi îmbogăţi vocabularul, hotărăşte să citească cât mai multe cărţi originale în româneşte, studiindu-le amănunţit. Învaţă limba germană, joacă şah, încearcă să înveţe să cânte la pian şi ţine un Jurnal, cele mai multe însemnări dezvăluindu-i preocupările pentru arta cuvântului. Aceste însemnări constituie şi modalitatea tânărului de a ignora „ideologia ce mi se băga în cap” şi de a evada din cotidianul în care se întâmplau lucruri îngrozitoare: foametea organizată, deportările, colectivizarea forţată, decimarea intelectualităţii, deznaţionalizarea, rusificarea administraţiei şi a învăţământului. Ideologia promovată era mult prea în dezechilibru cu ceea ce se întâmpla în realitate, distanţa dintre ceea-ce-este şi ceea-ce-se-spunea-că-este creându-i tânărului Vladimir destule confuzii. Un fapt care nu şi-a găsit reflectare în carnete, din motive lesne de înţeles, dar care l-a tulburat, este cel al deportării profesorului de matematici S.A. Radulov, care a fost arestat de NKVD în toamna lui ’49, lăsând elevii fără îndrumător, înaintea examenelor de absolvire.

În 1950, Vladimir Beşleagă intră la Facultatea de Istorie şi Filologie, Secţia „Limba şi literatura română” (pe atunci moldovenească) a Universităţii de Stat din Moldova: „Au fost cinci (1950-1955). Şi toţi sterili. Din punctul de vedere al formării intelectual-profesionale. (…) Am optat pentru Universitatea din Chişinău, sperând că aici voi găsi ceea ce-mi lipsea atât de mult – cultură română, dar, vai! m-am pomenit într-un mediu complet rusificat: 99 la sută din obiecte ni se citeau în ruseşte şi doar limba şi literatura în română, dar şi acelea trunchiate, ideologizate, moldovenizate”. Este cazat, împreună cu alţi 125 de inşi, într-o sală mare, cândva capela Facultăţii de Teologie a Universităţii din Iaşi la Chişinău, care slujea drept cămin al universităţii. Aşa că doarme între pereţii pe care erau picturi din Decalogul şi Sfânta Scriptură, în timp ce la facultate i se impune ateismul. Este fascinat de profesorul mereu scânteietor – Vasile Coroban – şi de Boris Riuricov, profesor de latină şi greacă, refugiat la Chişinău din Sankt Petersburg, din cauza campaniei jdanoviste.

În acelaşi an, intervine un eveniment ce îi marchează profund viaţa: din motive politice tatăl său este judecat şi condamnat la 20 de ani de detenţie în lagărul de muncă de la Ivdel, în munţii Ural (avea să fie amnistiat peste patru ani, în ’54, întorcându-se acasă). Drept urmare, ceilalţi membri ai familiei – Vladimir Beşleagă şi mama sa, sunt daţi afară din casă („cuib de culaci” i-a spus un activist comunist), iar averea le este confiscată. Această catastrofă însă nu îl determină pe tânăr să renunţe la studii. Citeşte puţin în această perioadă pentru că îi lipsea aproape cu desăvârşire cartea românească: „Clasicii nu erau editaţi. Doar fabulele lui Donici, şi acelea prezentate ca traduceri din… rusul Krâlov”. Obţine prin vărul său, student la Odesa, o splendidă ediţie Mihai Eminescu a editurii româneşti ESPLA. Merge la biblioteca centrală, unde comandă culegeri de balade, cântece bătrâneşti din colecţia Alecsandri: Corbea, Meşterul  Manole, Mioriţa, Luceafărul, Limba noastră, ascultă pe ascuns Radio Bucureşti. După anul trei, este angajat la redacţia Tineretul Moldovei pe post de traducător, iar după încheierea studiilor, în 1955, este acceptat să facă doctorantura în cadrul Catedrei de limbă şi literatură a USM. Tema de cercetare, „Liviu Rebreanu şi arta romanului”, sugerată de profesorul Vasile Coroban, îi aduce destule bătăi de cap, pentru că spre finalul doctoranturii, din motive ideologice, aceasta este anulată, iar lucrarea nu ajunge la o susţinere publică. Scriitorul nu regretă însă cei trei ani de doctorat, pe care îi consideră foarte importanţi pentru cultura sa generală. În această perioadă, are posibilitate să stea în bibliotecile de la Cernăuţi şi Moscova şi să studieze în profunzime literatura română din interbelic. Dovadă stau caietele sale, pline cu comentarii la romanele lui Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Jean Bart, dar şi pe marginea cărţilor lui Jack London, Charles de Coster, Heinrich Böll, Steinbeck, precum şi la ale altora. Astfel, conchide scriitorul, „doctor nu am devenit, dar doctus… parcă da”.

Debutul său editorial are loc în 1956, cu cărţulia Zbânţuilă, care cuprinde povestiri pentru copii. Cartea este urmată de alte câteva, în aceeaşi cheie: Vacanţa mea (1959), Buftea (1962), Găluşca lui Iluşca (1963), Vrei să zbori la lună? (1964). Parcurge o perioadă grea, face periodic muncă de ziarist la Chipăruş, Tinerimea Moldovei, Nistru, Scânteia leninistă, Cultura Moldovei, în cea mai mare parte rămânând fără un loc de muncă. De exemplu, în toamna anului 1959, în urma destituirii redactorului-şef al revistei Chipăruş, pentru publicarea unor materiale critice de „nuanţă antisovietică şi naţionalistă” (aşa cum au fost calificate acestea de către conducerea de partid), Vladimir Beşleagă, împreună cu alţi tineri colegi din aceeaşi redacţie, dar şi de la alte publicaţii, este concediat, blamat de la diferite tribune şi în presă, rămânând pe drumuri, fără masă şi fără casă. În 1963, după o perioadă lungă de aşteptare în editură, îi apare prima carte de proză pentru adulţi, intitulată La fântâna Leahului, pe care scriitorul o declară drept „prima mea carte serioasă”.

În vara anului 1964 se îmbolnăveşte grav mama scriitorului, care pe 9 martie 1965 se stinge din viaţă, în pofida tratamentului de la spitalul de oncologie. Copleşit de durerea pierderii fiinţei dragi, Vladimir Beşleagă scrie, în 1965, în numai trei luni (aprilie-iunie), romanul Ţipătul lăstunilor, care vede lumina tiparului în 1966, cu titlul Zbor frânt. „Atunci m-am născut ca scriitor”, avea să spună mai târziu scriitorul. În 1968, cartea este nominalizată la Premiul de Stat al RSSM, alături de romanul Severograd al lui Nicolai Costenco. Ambele sunt respinse din motive ideologice. În acelaşi an, devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

În anii următori, scrie câteva nuvele, care urmau să intre în romanul Moartea albinei, dar din cauza sănătăţii precare proiectul este abandonat, editată fiind doar nuvela Pădurea albastră. Scrie romanul Noaptea a treia, care s-a vrut o continuare secretă a romanului Zbor frânt. Propus revistei Nistru pentru a fi publicat, manuscrisul romanului este respins de către colegiul de redacţie, condus de poetul Emilian Bucov, vechi activist comunist. În 1976 apare romanul Acasă, intitulat astfel de către redactorii-cenzori, pentru că iniţial s-a numit Nepotul. În 1979, îi apare romanul pentru adolescenţi Durere şi este publicat manuscrisul Prima ninsoare, cu titlul  modificat Ignat şi Ana.

Între timp, Vladimir Beşleagă se manifestă în calitate de traducător, contribuind la apariţia în limba română a celebrului roman antic Dafnis şi Chloe de Longos şi a antologicului opus Lauda Prostiei de Erasmus din Rotterdam. În acelaşi timp, face parte din colegiul de redacţie pentru editarea operelor scriitorilor clasici din literatura universală: Camus, Kafka, Orwell ş.a. În 1971, debutează în calitate de autor de scenariu, semnând împreună cu Vadim Rojcovschi replicile pentru filmul artistic Povârnişul, montat la „Moldova-Film”, în care au evoluat actorii Mihai Volontir, Grigore Grigoriu, Dina Cocea, Eugenia Todoraşcu, Maria Doni ş.a. Peste ani, în 1989, rezultatele acestei experienţe a scriitorului se vor completa cu filmul Durere, adaptat după romanul său cu acelaşi nume, pe generic figurând Igor Cobâleanschi, Svetlana Toma, Vasile Brescanu, Grigore Grigoriu ş.a.

În urma unei călătorii în România, întreprinse de Vladimir Beşleagă împreună cu un grup oficial de scriitori, apare romanul istoric Sânge pe zăpadă (1985). Cartea este concepută ca prima parte a unei trilogii despre Miron Costin, care a fost realizată doar parţial. A doua parte vede lumina tiparului în 1990, cu titlul Cumplite vremi. În 1988 este publicat mult pătimitul roman Noaptea a treia cu titlul modificat: Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (poem tragic).

Editarea anevoioasă a roman coincide cu perioada extrem de agitată a destrămării URSS şi a declarării independenţei Republicii Moldova, perioadă înregistrată de Vladimir Beşleagă în Jurnal (1987-1988). Scriitorul trăieşte momentul la cote înalte de intensitate. Pe 18-19 mai, participă la istorica adunare generală a scriitorilor din Moldova, care a însemnat un moment crucial în mişcarea de renaştere culturală şi în lupta de eliberare naţională a românilor de la Est de Prut. La 3 martie 1989, în cadrul unei adunări generale a scriitorilor, prezintă un referat intitulat Acum ori niciodată, în care vine cu propuneri la proiectul privind funcţionarea limbii „moldoveneşti” pe teritoriul Republicii Moldova, decretarea ei ca limbă de stat şi trecerea la grafia latină. Între anii 1990 şi 1993, activează ca deputat în Parlamentul Republicii Moldova, primul legislativ ales în mod democratic. I se oferă prestigiosul titlu de „Scriitor al Poporului”.

La 3 aprilie 1992, semnează, alături de alţi 52 de parlamentari de la Chişinău, un memoriu adresat lui Alexii al II-lea, Patriarhul Moscovei, şi lui Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prin care se cerea reactivarea Mitropoliei Basarabiei sub conducerea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Participă la Adunarea eparhială a clericilor şi enoriaşilor români din Republica Moldova din 14 septembrie, convocată de episcopul de Bălţi Petru, la care se redactează un mesaj către Patriarhia Română, prin care se cere reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Împreună cu colegii săi parlamentari Ioan Ciuntu, Ion Buga şi Valentin Mândâcanu, Petru Buburuz şi Grigore Vieru, este prezent la şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 19 decembrie, în care este recunoscută reactivarea Mitropoliei Basarabiei.

Anul 1992 consemnează primul pas de „dezgropare din cimitirul buchilor chirilice” a romanelor Zbor frânt, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon…, a microromanului Pădurea albastră şi a nuveletei Cel de-al treilea dacă ar fi fost acolo, toate încăpând într-o carte apărută la Editura „Hyperion”. Fiind dezamăgit de reinstalarea la putere a comuniştilor, se retrage din politică, scrie texte de publicistică şi îşi revede din punct de vedere stilistic lucrările apărute anterior.

După 2000, Vladimir Beşleagă rămâne la fel de activ și prolific. Scrie lucrări de memorialistică (Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (RSSM. 1956-1963), 2008; Centenar Coroban. Omul de spirit (2010), jurnal (Sfidând adolescenţa, 2001, Jurnal. 1986-1988, 2002 ), dramaturgie (Morţii cei vii şi cei morţi, Misterioasele sfere, Nunta de aur, Voci sau Dublul suicid din Zona Lacurilor). Ține rubrici permanente la diverse gazete de mare audienţă („Flux”, „Jurnal de Chişinău”, „Timpul”), colaborează la revistele „Dacia literară”, „Destin românesc”, „Sud-Est cultural”, „Familia”, „Contrafort” etc. Este unul dintre cei mai activi participanţi la viaţa culturală a Chişinăului, cu luări de cuvânt la dezbateri, cenacluri literare, lansări de carte, reuniuni scriitoriceşti şi întâlniri cu cititorii, fiind mereu prezent la radio şi televiziune. De asemenea, se implică în viaţa civică, fiind membru în Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova.

În 2006, scriitorul este prezent în peisajul editorial cu cinci volume: o carte care adună mai multe interviuri oferite de autor de-a lungul anilor, intitulată Dialoguri literare, un volum de poezie – Ţipătul lăstunului, o carte din domeniul memorialisticii, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula, 1959, volumul de proză şi memorii Hoţii din apartamente, ediţia a treia a traducerii Dafnis şi Chloe.

În 2013, editura „Cartier” scoate noile ediții ale romanelor Zbor frânt și Viața și moartea nefericitului Filimon… în colecțiile dedicate scriitorilor clasici, iar editura „Arc” tipărește o minimonografie cu caracter didactic despre creația scriitorului  (Vladimir Beșleagă: Cronotopul zborului frânt). În 2014 și 2015, Vladimir Beșleagă își bucură cititorii cu alte două cărți: un roman polifonic, intitulat Voci și o carte-amintiri, Tata Vasile în 73 de episoade și XIV scrisori.

Vladimir Beşleagă se dovedeşte a fi pe cât de prolific, pe atât de profund. Dacă ar fi să folosim o imagine pentru a-i caracteriza creaţia, am putea apela la o parabolă pe care i-a comunicat-o mama Eugenia: „Maică-mea îmi spune într-o zi: un copac cât creşte de mare şi crengos în afară, atâta creşte şi în pământ. Am văzut şi eu aici acasă buturugi mari, despre care e greu să te pronunţi ce sunt: crengi ori?… De fapt, sunt rădăcini, groase, mari… Numai că au coaja roşietică cum e fierul, rugina fierului… M-am gândit la celebra expresie a lui Hemingway despre iceberg… Aceasta cu copacul este mult mai plastică şi mai firească… Ceea ce-i dă putere şi tărie unui talent sunt rădăcinile care cresc şi se desfac în pământ, departe, departe în adânc… Pe de-o parte: pe cât cresc în afară, pe atât trebuie să crească în adânc, poate mai mult în adânc… Şi alta: ceea ce spune un scriitor într-o carte a sa e doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate e în adâncul ei, în pământul cărţii, în ţărâna ei…”

 

[1] Toate citatele lui Vladimir Beşleagă sunt preluate din cărţile sale cu mărturii: Jurnal, File, Amintiri pestriţe şi Dialoguri literare.

719 total views, 2 views today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *